Es tut uns Leid, Ihr Browser stellt diese Website falsch dar!

Bitte benutzen Sie ein von den folgenden: Firefox, Chrome, oder Internet Explorer 9.

Danke!

Schlißen Sie das Fenster

Klicken Sie hier um auf die Startseite zu gehen

 

CAPUT I.

DE LITERIS GENERATIM

§. 1.

Literae verosimiliter â primis orbis habitatoribus inventae sunt. Plinius lib. 7. Historiae Naturalis cap. 56. observat antiquitatem variorum documentorum, et concludit: Ex quo apparet aeternus literarum usus. A Phoenicibus, teste Plinio ibidem, introductae sunt in Graeciam literae numero sedecim, et â Pelasgis illatae in Latium. Huic numero additae fuerunt â Palamede bello Trojano quatuor hac figurâ Θ, Ξ, Φ, Χ. Latini quoque imitati posthac sedecim antiquis adjunxere sex alias literas, ut pote F. K, Q, X, Z, H. Simonides Melicus post Palamedem quatuor alias hujus figurae adjecerat Z, Η, Ψ, Ω. Quarum omnium, ait Plinius ibidem, vis in nostris recognoscitur. k, x, prouti et y et z acceperunt Latini â Graecis, ut hae duae solum in Graecis vocibus habeant locum.

§. 2.

Litera est minima pars, sive signum vocis, originem trahit â lego secundum opinionem Prisciani lib. 1. Dicitur litera vel quasi, legitura, eo quod legendi iter praebeat. Secundum alios auctores proficiscitur â liturâ, quod significat deletionem: quod plerumque in ceratis tabulis antiqui scribere solebant, et postea delere: quod hodiedum apud Valachos respectu pauperum puerorum prima elementa discentium servatur. Ex antiquo illo usu in ceratis tabulis scribendi, hodiedum apud Valachos, dum a puero exigitur pensum lectionis memoriter recitandae, etiamsi lectio ê libro typis impresso memoriae mandetur, tamen moris est hoc modo puerum alloqui: Dzi tabla, dic tabulam: quod Latine solemus dicere: Recita lectionem.

§. 3.

Literae numerantur apud Valachos viginti, ut pote A, B, C, D, E, F, G, H, I, L, M, N, O, P, Q, R, S, T, U, Z, ma-

 

CAPITOLUL I

DESPRE LITERE ÎN GENERAL

§. 1.

Literele au fost, cel mai probabil, inventate de către primii locuitori ai pământului. Plinius, Historiae Naturalis, cartea 7, capitolul 56, remarcă vechimea diferitelor mărturii și conchide: „De aici rezultă că literele au fost folosite dintotdeauna.” Plinius afirmă, în aceeaşi lucrare, că fenicienii au adus în Grecia literele lor, care erau în număr de şaisprezece și pe care pelasgii le-au dus în Latium. În timpul războiului troian, Palamedes a adăugat încă patru litere care au forma aceasta: Θ, Ξ, Φ, Χ. Mai târziu, latinii l-au imitat şi au adăugat alte șase litere, şi anume F, K, Q, X, Z, H. Simonides din Melos adăugase deja, după Palamedes, alte patru alte litere, a căror formă este : Z, Η, Ψ, Ω. Toate acestea, spune Plinius în același loc, se recunosc printre literele noastre: k și x, precum y și z, au fost preluate de latini de la greci, iar ultimele două se regăsesc doar în cuvintele grecești.

§. 2.

Litera este partea sau semnul cel mai mic al cuvântului şi provine din lego, după cum afirmă Priscianus, [Institutiones grammaticae], cartea 1, [23]: Se numește 'litera' sau chiar 'legitura', fiindcă aceasta oferă mijlocul de a citi ['legendi']. După alţi autori, cuvântul derivă de la 'liturâ' care înseamnă ștersătură, pentru că anticii obișnuiau să scrie pe tăblițe cerate, iar după aceea să șteargă. Aceste tăblițe sunt folosite până astăzi la români pentru a-i învăța pe elevii săraci literele. Obiceiul anticilor de a scrie pe tăblițe de ceară a rămas până azi la români, fiindcă atunci când i se cere unui elev să reproducă din memorie lecția, deși lecția a fost învățată dintr-o carte tipărită, i se spune: Zi tabla (Dic tabulam), ceea ce în latinește se traduce prin: Recita lectionem [Spune lecția].

§. 3.

Românii au douzeci de litere, și anume A, B, C, D, E, F, G, H, I, L, M, N, O, P, Q, R, S, T, U, Z sunt

 

CAPUT I.

DE LITERIS GENERATIM

§. 1.

Literae verosimiliter â primis orbis habitatoribus inventae sunt. Plinius lib. 7. Historiae Naturalis cap. 56. observat antiquitatem variorum documentorum, et concludit: Ex quo apparet aeternus literarum usus. A Phoenicibus, teste Plinio ibidem, introductae sunt in Graeciam literae numero sedecim, et â Pelasgis illatae in Latium. Huic numero additae fuerunt â Palamede bello Trojano quatuor hac figurâ Θ, Ξ, Φ, Χ. Latini quoque imitati posthac sedecim antiquis adjunxere sex alias literas, ut pote F. K, Q, X, Z, H. Simonides Melicus post Palamedem quatuor alias hujus figurae adjecerat Z, Η, Ψ, Ω. Quarum omnium, ait Plinius ibidem, vis in nostris recognoscitur. k, x, prouti et y et z acceperunt Latini â Graecis, ut hae duae solum in Graecis vocibus habeant locum.

§. 2.

Litera est minima pars, sive signum vocis, originem trahit â lego secundum opinionem Prisciani lib. 1. Dicitur litera vel quasi, legitura, eo quod legendi iter praebeat. Secundum alios auctores proficiscitur â liturâ, quod significat deletionem: quod plerumque in ceratis tabulis antiqui scribere solebant, et postea delere: quod hodiedum apud Valachos respectu pauperum puerorum prima elementa discentium servatur. Ex antiquo illo usu in ceratis tabulis scribendi, hodiedum apud Valachos, dum a puero exigitur pensum lectionis memoriter recitandae, etiamsi lectio ê libro typis impresso memoriae mandetur, tamen moris est hoc modo puerum alloqui: Dzi tabla, dic tabulam: quod Latine solemus dicere: Recita lectionem.

§. 3.

Literae numerantur apud Valachos viginti, ut pote A, B, C, D, E, F, G, H, I, L, M, N, O, P, Q, R, S, T, U, Z, ma-

 

CAPITOLUL I

DESPRE LITERE ÎN GENERAL

§. 1.

Literele au fost, cel mai probabil, inventate de către primii locuitori ai pământului. Plinius, Historiae Naturalis, cartea 7, capitolul 56, remarcă vechimea diferitelor mărturii și conchide: „De aici rezultă că literele au fost folosite dintotdeauna.” Plinius afirmă, în aceeaşi lucrare, că fenicienii au adus în Grecia literele lor, care erau în număr de şaisprezece și pe care pelasgii le-au dus în Latium. În timpul războiului troian, Palamedes a adăugat încă patru litere care au forma aceasta: Θ, Ξ, Φ, Χ. Mai târziu, latinii l-au imitat şi au adăugat alte șase litere, şi anume F, K, Q, X, Z, H. Simonides din Melos adăugase deja, după Palamedes, alte patru alte litere, a căror formă este : Z, Η, Ψ, Ω. Toate acestea, spune Plinius în același loc, se recunosc printre literele noastre: k și x, precum y și z, au fost preluate de latini de la greci, iar ultimele două se regăsesc doar în cuvintele grecești.

§. 2.

Litera este partea sau semnul cel mai mic al cuvântului şi provine din lego, după cum afirmă Priscianus, [Institutiones grammaticae], cartea 1, [23]: Se numește 'litera' sau chiar 'legitura', fiindcă aceasta oferă mijlocul de a citi ['legendi']. După alţi autori, cuvântul derivă de la 'liturâ' care înseamnă ștersătură, pentru că anticii obișnuiau să scrie pe tăblițe cerate, iar după aceea să șteargă. Aceste tăblițe sunt folosite până astăzi la români pentru a-i învăța pe elevii săraci literele. Obiceiul anticilor de a scrie pe tăblițe de ceară a rămas până azi la români, fiindcă atunci când i se cere unui elev să reproducă din memorie lecția, deși lecția a fost învățată dintr-o carte tipărită, i se spune: Zi tabla (Dic tabulam), ceea ce în latinește se traduce prin: Recita lectionem [Spune lecția].

§. 3.

Românii au douzeci de litere, și anume A, B, C, D, E, F, G, H, I, L, M, N, O, P, Q, R, S, T, U, Z sunt

jusculae; minusculae sunt: a, b, c, d, e, f, g, h, i, l, m, n, o, p, q, r, s, t, u, z. Majusculis initio periodi, et nominum propriorum ac dignitatum utimur, de caetero minusculae adhibentur.

§. 4.

Pronunciationem eandem habent Valachi, quae apud Latinos obtinet: i tamen vocalis, dum in consonantem transit, profertur non modo sicut jod more Latinorum, sed etiam sicut j Cyrillicum, more Gallorum, quod Itali mutare solent in g; ac hoc in casu sic (j) formatur, e.g. judecu, judico, Italice giudico; jugu, jugum, Italice giogo; juru, juro, Italice giuro. In priore casu non recedit a sua figura ordinaria, prouti etiam apud Latinos usuvenit, e.g. Boiari, Nobiles, Barones, Magnates. Pariter h, nisi suffigatur consonanti c vel g, quo in casu nullum edit sonum, plerumque effertur prope uti χ Graecum.

Litera z Valachi proprie carent, tametsi ejus sonus in s, sicut apud Latinos et Italos inter duas vocales constituta, et alias etiam interdum, prouti etiam subinde in d audiatur. Proinde litera z facile expungi posset e numero literarum apud Valachos; quemadmodum etiam litera q, cum hujus munus ubique obire possit litera C, nisi ad manifestandam originationem vocum, aut proximam conjunctionem Valachicae linguae cum Latina et Italica, recipere voluissent Valachi. Sed de his uberius sequenti capite sub literis D, Q, et S.

Demum, litera x, etsi in libris ecclesiasticis ê Graeco, Cyrillico charactere, traductis reperiatur, tamen non est litera Valachorum, sed loco ejus vulgo utuntur Valachi in pronunciando et simul in scribendo praecipue litera S, e.g. Sandu, Alesandru, Alexander; esire, exire; frasinu, fraxinus etc. Imo ita haec litera opponitur indoli Valachicae linguae, ut pueri Valachi Latinae linguae studentes difficillime asvefieri valeant ad ejusdem pronunciationem. Unde nos omnino eliminavimus hanc literam ê numero literarum. Quodsi tamen quispiam graecizare amet, et sonum literae x in vocibus Graecis retinere; poterit loco x, exarare cs: quod Moscovitae quoque hodie faciunt, e.g. Alecsandru, Alexander etc. aut si malit ipsam figuram x propter brevitatem scriptionis, uti praetenditur, servare; mea pace. Inficiari tamen nemo poterit, id esse contra naturam Valachicae linguae. Patet porro ex supradictis, apud Valachos, si proprie loqui velimus, non debere plures quam 18 literas numerari.

§. 5.

Literae dividuntur in vocales et consonantes, haeque discriminantur ab illis, sicut corpus ab anima. Sicut enim corpus non potest moveri sine anima, ê contra anima potest sine corpore moveri: ita consonantes neutiquam possunt sine vocalibus ad efficiendam syllabam moveri, e contra vocales sine consonantibus possunt.

Porro, vocales sunt numero quinque: a, e, i, o, u; reliquae sunt consonantes, quarum eae, quae incipiunt â se ipsis in pronunciando, et desinunt in vocalem, nominantur mutae, ut b, c, d, etc. illae vero, quae incipiunt a vocali, et desinunt in se ipsas, semivocales audiunt, ut l, m, n, etc. Sciendum autem, in Vala‑

majuscule; a, b, c, d, e, f, g, h, i, l, m, n, o, p, q, r, s, t, u, z sunt minuscule. Noi folosim majusculele la începutul frazei și pentru numele proprii și pentru titluri, în rest sunt folosite minusculele.

§. 4.

La români pronunțarea este aceeași ca la latini: totuși, vocala i , atunci când devine consoană, nu se pronunță ca iod din latină, ci ca j chirilic, la fel ca în franceză, iar la italieni se transformă în g; în acest caz, se scrie așa (j), e.g.:  judecu, [lat.] judico, italiană: giudico; jugu, [lat.] jugum, italiană: giogo; juru, [lat.] juro, italiană: giuro. În primul caz, nu își pierde forma sa obișnuită, așa cum se se întâmplă și la latini, e.g.: Boiari, [lat.] Nobiles, Barones, Magnates. La fel, h, în cazul în care nu este însoțit de consoana c sau g, atunci când nu redă niciun sunet, se pronunță, de cele mai multe ori, ca χ grecesc.

Românii nu au litera z, deși sunetul acesteia se aude în s, când aceasta se află între două vocale, ca la latini și italieni, iar în alte situații, în d. Prin urmare, litera z  poate fi scoasă cu ușurință dintre literele românești; în același fel se întâmplă și cu litera q, atunci când locul ei poate fi luat de litera c, în afară de cazurile în care românii ar dori să o păstreze pentru a arăta originea cuvintelor sau legătura strânsă a limbii române cu limbile latină și italiană. Dar despre acestea vom vorbi mai pe larg în capitolul următor, la Literele D, Q, și S.

În fine, litera x, deși în cărțile bisericești traduse din greacă se găsește redată cu o literă chirilică, nu este totuși o literă românească, căci în locul ei, românii folosesc, în limba populară, și în pronunțare și în scriere, litera s, e. g. Sandu, Alesandru, [lat.] Alexander; esire, [lat.] exire; frasinu, [lat.] fraxinus etc. Mai mult, această literă este atât de contrară naturii limbii române, încât copiii români care învață limba latină se obișnuiesc foarte greu cu pronunțarea ei. De aceea, am eliminat cu totul această literă din alfabet. Dacă cineva ar vrea să pronunțe în maniera grecească și să păstreze sunetul literei x în cuvintele grecești, ar putea folosi cs în locul lui x, așa cum fac moscoviții în zilele noastre, e. g. Alecsandru, [lat.] Alexander etc., sau, dacă ar dori să păstreze semnul literei x, pretextând scurtimea scrierii, să o facă din partea mea. Nimeni însă nu ar putea nega că aceasta literă este contrară naturii limbii române. Din cele de mai sus este limpede că la români, dacă vrem să fim riguroși, nu sunt necesare mai mult de 18 litere.

§. 5.

Literele se împart în vocale și consoane, iar acestea se deosebesc unele de altele ca trupul de suflet. Așa cum trupul nu se poate mișca fără suflet, dar sufletul poate să se miște fără trup, tot astfel consoanele nu pot în niciun chip să alcătuiască o silabă fără vocale, pe când, dimpotrivă, vocalele pot face acest lucru fără consoane.

Vocalele sunt cinci la număr: a, e, i, o, u; celelalte sunt consoane; dintre acestea cele care încep cu ele însele atunci când se pronunță și se termină cu o vocală se numesc mute, precum b, c, d etc., iar cele care încep cu o vocală și se termină în ele însele se aud ca semivocale, precum l, m, n etc. Trebuie să se știe că

jusculae; minusculae sunt: a, b, c, d, e, f, g, h, i, l, m, n, o, p, q, r, s, t, u, z. Majusculis initio periodi, et nominum propriorum ac dignitatum utimur, de caetero minusculae adhibentur.

§. 4.

Pronunciationem eandem habent Valachi, quae apud Latinos obtinet: i tamen vocalis, dum in consonantem transit, profertur non modo sicut jod more Latinorum, sed etiam sicut j Cyrillicum, more Gallorum, quod Itali mutare solent in g; ac hoc in casu sic (j) formatur, e.g. judecu, judico, Italice giudico; jugu, jugum, Italice giogo; juru, juro, Italice giuro. In priore casu non recedit a sua figura ordinaria, prouti etiam apud Latinos usuvenit, e.g. Boiari, Nobiles, Barones, Magnates. Pariter h, nisi suffigatur consonanti c vel g, quo in casu nullum edit sonum, plerumque effertur prope uti χ Graecum.

Litera z Valachi proprie carent, tametsi ejus sonus in s, sicut apud Latinos et Italos inter duas vocales constituta, et alias etiam interdum, prouti etiam subinde in d audiatur. Proinde litera z facile expungi posset e numero literarum apud Valachos; quemadmodum etiam litera q, cum hujus munus ubique obire possit litera C, nisi ad manifestandam originationem vocum, aut proximam conjunctionem Valachicae linguae cum Latina et Italica, recipere voluissent Valachi. Sed de his uberius sequenti capite sub literis D, Q, et S.

Demum, litera x, etsi in libris ecclesiasticis ê Graeco, Cyrillico charactere, traductis reperiatur, tamen non est litera Valachorum, sed loco ejus vulgo utuntur Valachi in pronunciando et simul in scribendo praecipue litera S, e.g. Sandu, Alesandru, Alexander; esire, exire; frasinu, fraxinus etc. Imo ita haec litera opponitur indoli Valachicae linguae, ut pueri Valachi Latinae linguae studentes difficillime asvefieri valeant ad ejusdem pronunciationem. Unde nos omnino eliminavimus hanc literam ê numero literarum. Quodsi tamen quispiam graecizare amet, et sonum literae x in vocibus Graecis retinere; poterit loco x, exarare cs: quod Moscovitae quoque hodie faciunt, e.g. Alecsandru, Alexander etc. aut si malit ipsam figuram x propter brevitatem scriptionis, uti praetenditur, servare; mea pace. Inficiari tamen nemo poterit, id esse contra naturam Valachicae linguae. Patet porro ex supradictis, apud Valachos, si proprie loqui velimus, non debere plures quam 18 literas numerari.

§. 5.

Literae dividuntur in vocales et consonantes, haeque discriminantur ab illis, sicut corpus ab anima. Sicut enim corpus non potest moveri sine anima, ê contra anima potest sine corpore moveri: ita consonantes neutiquam possunt sine vocalibus ad efficiendam syllabam moveri, e contra vocales sine consonantibus possunt.

Porro, vocales sunt numero quinque: a, e, i, o, u; reliquae sunt consonantes, quarum eae, quae incipiunt â se ipsis in pronunciando, et desinunt in vocalem, nominantur mutae, ut b, c, d, etc. illae vero, quae incipiunt a vocali, et desinunt in se ipsas, semivocales audiunt, ut l, m, n, etc. Sciendum autem, in Vala‑

majuscule; a, b, c, d, e, f, g, h, i, l, m, n, o, p, q, r, s, t, u, z sunt minuscule. Noi folosim majusculele la începutul frazei și pentru numele proprii și pentru titluri, în rest sunt folosite minusculele.

§. 4.

La români pronunțarea este aceeași ca la latini: totuși, vocala i , atunci când devine consoană, nu se pronunță ca iod din latină, ci ca j chirilic, la fel ca în franceză, iar la italieni se transformă în g; în acest caz, se scrie așa (j), e.g.:  judecu, [lat.] judico, italiană: giudico; jugu, [lat.] jugum, italiană: giogo; juru, [lat.] juro, italiană: giuro. În primul caz, nu își pierde forma sa obișnuită, așa cum se se întâmplă și la latini, e.g.: Boiari, [lat.] Nobiles, Barones, Magnates. La fel, h, în cazul în care nu este însoțit de consoana c sau g, atunci când nu redă niciun sunet, se pronunță, de cele mai multe ori, ca χ grecesc.

Românii nu au litera z, deși sunetul acesteia se aude în s, când aceasta se află între două vocale, ca la latini și italieni, iar în alte situații, în d. Prin urmare, litera z  poate fi scoasă cu ușurință dintre literele românești; în același fel se întâmplă și cu litera q, atunci când locul ei poate fi luat de litera c, în afară de cazurile în care românii ar dori să o păstreze pentru a arăta originea cuvintelor sau legătura strânsă a limbii române cu limbile latină și italiană. Dar despre acestea vom vorbi mai pe larg în capitolul următor, la Literele D, Q, și S.

În fine, litera x, deși în cărțile bisericești traduse din greacă se găsește redată cu o literă chirilică, nu este totuși o literă românească, căci în locul ei, românii folosesc, în limba populară, și în pronunțare și în scriere, litera s, e. g. Sandu, Alesandru, [lat.] Alexander; esire, [lat.] exire; frasinu, [lat.] fraxinus etc. Mai mult, această literă este atât de contrară naturii limbii române, încât copiii români care învață limba latină se obișnuiesc foarte greu cu pronunțarea ei. De aceea, am eliminat cu totul această literă din alfabet. Dacă cineva ar vrea să pronunțe în maniera grecească și să păstreze sunetul literei x în cuvintele grecești, ar putea folosi cs în locul lui x, așa cum fac moscoviții în zilele noastre, e. g. Alecsandru, [lat.] Alexander etc., sau, dacă ar dori să păstreze semnul literei x, pretextând scurtimea scrierii, să o facă din partea mea. Nimeni însă nu ar putea nega că aceasta literă este contrară naturii limbii române. Din cele de mai sus este limpede că la români, dacă vrem să fim riguroși, nu sunt necesare mai mult de 18 litere.

§. 5.

Literele se împart în vocale și consoane, iar acestea se deosebesc unele de altele ca trupul de suflet. Așa cum trupul nu se poate mișca fără suflet, dar sufletul poate să se miște fără trup, tot astfel consoanele nu pot în niciun chip să alcătuiască o silabă fără vocale, pe când, dimpotrivă, vocalele pot face acest lucru fără consoane.

Vocalele sunt cinci la număr: a, e, i, o, u; celelalte sunt consoane; dintre acestea cele care încep cu ele însele atunci când se pronunță și se termină cu o vocală se numesc mute, precum b, c, d etc., iar cele care încep cu o vocală și se termină în ele însele se aud ca semivocale, precum l, m, n etc. Trebuie să se știe că

‑chico sermone nullam consonantem geminari: qui usus etiam apud antiquos Latinos fuit, ante Ennium, qui primus geminationem consonantum in Latinam linguam invexit. Vide Festum. Haec proprietas una est ex illis, quae vetustatem Valachicae linguae arguunt. Hinc, tolerari non possunt ii, qui nescio quo cacoëthe contra indolem Valachicae linguae geminationem consonantum in Latino-Valachicam Orthographiam inducere conantur.

Vocales singulae, ac praecipue tres priores praeter ordinarium sonum, qui apud Latinos, Italosve obtinet, alium quoque sonum nonnunquam admittunt, qui hodie in lingua Latina non auditur, huncve Cyrillicis utentes Characteribus exprimunt literâ Cyrillica à, viva voce magistri discendum. Sonus literae à, etsi brevissime, tamen auditur apud Germanos, e.g. in voce Spectacl, inter c et l. Est adhuc unus sonus apud plerosque Valachos veteris Daciae, quem notant litera â. Hic sonus auditur apud Serbos, utut brevissime, in vocibus e.g. Grk, [lat.] Graecus; smrt, mors; vrlo, vere, inter Gr. inter mr, inter vr. Dum enim vim sibi inferunt ad pronunciandas illas consonantes absque vocali, ipsis invitis erumpit ille sonus, quem Valachi notant litera â.

§. 6.

Porro quaevis vocalis, dum admitit sonum â, ad indigitandum hunc sonum extraordinarium notatur accentu circumflexo (â), ut mâni, manus; vêntu, ventus; începere, incipere; gûtu, guttur. Dum vero exprimit sonum à, notatur hoc signo (’), ut arảmu, aramus, mẻ, me; sảnỉtate, sanitas; pỏstrare, conservare in posterum etc.

Id omnino animadvertendum venit, Valachos Aurelianae Daciae nunquam uti sono â, sed solum à, e.g. illi non dicunt, mâni, manus, uti Valachi veteris Daciae, sed mảni (màní), Facile dediscere possent etiam Valachi veteris Daciae sonum â. Certo multi, etiamsi in ore habeant illum sonum, nunquam tamen scribunt â, sed etiam pro eo utuntur litera à. Ac in antiquis libris typo impressis â communiter in fine vocis adhibetur pro à; in manuscriptis vero nusquam est videre â, sed solum à. Quin memini, me adolescentem in mea patria audivisse senes loquentes, in quorum ore nunquam resonabat â, sed pro eo quoque sonum à edebant.

§. 7.

Dum mecum reputo, Valachos antiquae Daciae, contra communem consuetudinem Valachorum Aurelianae Daciae uti sono, qui hodie signatur literâ â, prout supra animadvertimus, illa mihi occurrit origo hujus diversitatis, quod antiquae Daciae Valachi, postquam characteres Cyrillicos, quibus omnes populi Slavicae originis Graeco Ritui addicti utuntur, adoptarunt, ac una linguam Slovenicam sive Cyrillicam in suas ecclesias receperunt, modum legendi Slovenice â vicinis Russis hauserint. Solent vero populi Slavicae originis interdum connectere consonantes absque ulla vocali, quae absque vocali proferri nequeunt; dumque sibi vim inferunt ad pronunciandas illas consonantes absque vocali, prodit ille sonus, quem Valachi de‑

în limba română nu există nicio consoană geminată: așa era și la vechii latini înainte de Ennius, care a introdus consoanele geminate în limba latină. Vezi Festus. Aceasta este una din caracteristicile care dovedesc vechimea limbii române. De aceea, nu pot fi de acord cu cei care, în mod absurd, împotriva naturii limbii române, încearcă să introducă în ortografia latino-română consoanele geminate.

Vocalele se pronunță singure, iar dintre acestea, mai ales primele trei primesc uneori, în afară de sunetul obișnuit care există și la latini și la italieni, și un alt sunet care nu există astăzi în limba latină și care este scris de cei ce folosesc literele chirilice cu slova à. Acest sunet trebuie învățat din gura profesorului. Sunetul literei à, deși foarte scurt, se aude și în germană, e.g.: în cuvântul Spectacl, între c și l. Există încă un sunet la cei mai mulți români din vechea Dacie, care se notează cu litera â. Acest sunet există și la sârbi, chiar dacă foarte scurt, în cuvinte precum Grk, [lat.] Graecus; smrt, [lat.] mors; vrlo, [lat.] vere, între gr, mr, vr. Deși aceștia încearcă din răsputeri să pronunțe acele consoane fără vocală, produc, fără să vrea, sunetul pe care românii îl notează cu slova â.

§. 6.

Apoi, orice vocală, atunci când exprimă sunetul â, se scrie cu accent circumflex (â), precum: mâni, [lat.] manus; vēntu, [lat.] ventus; începere, [lat.] incipere; gûtu, [lat.]  guttur. Atunci când exprimă însă sunetul à, se notează cu semnul (’), precum: arảmu, [lat.] aramus; mẻ, [lat.] me; sảnỉtate, [lat.] sanitas; pỏstrare, [lat.] conservare in posterum etc.

Trebuie să se ia bine aminte că românii din Dacia aureliană nu folosesc niciodată sunetul â, ci doar à, e.g.: ei nu rostesc mâni, [lat.] manus, ca românii din Dacia veche, ci mảni (màní). Cu ușurință s-ar putea dezbăra și românii din antica Dacie de sunetul â. Mulți, desigur, chiar dacă rostesc acel sunet, nu scriu niciodată â, ci folosesc pentru acesta à. Chiar și în tipăriturile vechi, â se folosește în mod obișnuit la sfârșitul cuvântului în locul lui à; în manuscrise, însă, niciodată nu întâlnim â, ci doar à. Eu chiar îmi aduc aminte că, în tinerețe, am auzit cum vorbeau bătrânii din ținutul meu natal și, în gura lor, nu se auzea niciodată â, ci în locul acestuia, rosteau à.

§. 7.

Gândindu-mă la faptul că românii din Dacia veche, spre deosebire de cei din Dacia aureliană, folosesc sunetul care azi se notează cu litera â, așa cum am arătat mai sus, am descoperit originea acestei deosebiri: românii din vechea Dacie, după ce au adoptat literele chirilice pe care le folosesc toate popoarele slave de rit grec și au primit, totdodată, limba slavă sau chirilică în biserică, au preluat de la vecinii ruși și maniera slavă de a citi. Popoarele de origine slavă leagă de obicei, fără ajutorul unor vocale, consoanele care nu pot fi însă pronunțate fără vocale; iar când încearcă din răsputeri să pronunțe consoanele fără ajutorul unor vocale, se produce sunetul pe care românii

‑chico sermone nullam consonantem geminari: qui usus etiam apud antiquos Latinos fuit, ante Ennium, qui primus geminationem consonantum in Latinam linguam invexit. Vide Festum. Haec proprietas una est ex illis, quae vetustatem Valachicae linguae arguunt. Hinc, tolerari non possunt ii, qui nescio quo cacoëthe contra indolem Valachicae linguae geminationem consonantum in Latino-Valachicam Orthographiam inducere conantur.

Vocales singulae, ac praecipue tres priores praeter ordinarium sonum, qui apud Latinos, Italosve obtinet, alium quoque sonum nonnunquam admittunt, qui hodie in lingua Latina non auditur, huncve Cyrillicis utentes Characteribus exprimunt literâ Cyrillica à, viva voce magistri discendum. Sonus literae à, etsi brevissime, tamen auditur apud Germanos, e.g. in voce Spectacl, inter c et l. Est adhuc unus sonus apud plerosque Valachos veteris Daciae, quem notant litera â. Hic sonus auditur apud Serbos, utut brevissime, in vocibus e.g. Grk, [lat.] Graecus; smrt, mors; vrlo, vere, inter Gr. inter mr, inter vr. Dum enim vim sibi inferunt ad pronunciandas illas consonantes absque vocali, ipsis invitis erumpit ille sonus, quem Valachi notant litera â.

§. 6.

Porro quaevis vocalis, dum admitit sonum â, ad indigitandum hunc sonum extraordinarium notatur accentu circumflexo (â), ut mâni, manus; vêntu, ventus; începere, incipere; gûtu, guttur. Dum vero exprimit sonum à, notatur hoc signo (’), ut arảmu, aramus, mẻ, me; sảnỉtate, sanitas; pỏstrare, conservare in posterum etc.

Id omnino animadvertendum venit, Valachos Aurelianae Daciae nunquam uti sono â, sed solum à, e.g. illi non dicunt, mâni, manus, uti Valachi veteris Daciae, sed mảni (màní), Facile dediscere possent etiam Valachi veteris Daciae sonum â. Certo multi, etiamsi in ore habeant illum sonum, nunquam tamen scribunt â, sed etiam pro eo utuntur litera à. Ac in antiquis libris typo impressis â communiter in fine vocis adhibetur pro à; in manuscriptis vero nusquam est videre â, sed solum à. Quin memini, me adolescentem in mea patria audivisse senes loquentes, in quorum ore nunquam resonabat â, sed pro eo quoque sonum à edebant.

§. 7.

Dum mecum reputo, Valachos antiquae Daciae, contra communem consuetudinem Valachorum Aurelianae Daciae uti sono, qui hodie signatur literâ â, prout supra animadvertimus, illa mihi occurrit origo hujus diversitatis, quod antiquae Daciae Valachi, postquam characteres Cyrillicos, quibus omnes populi Slavicae originis Graeco Ritui addicti utuntur, adoptarunt, ac una linguam Slovenicam sive Cyrillicam in suas ecclesias receperunt, modum legendi Slovenice â vicinis Russis hauserint. Solent vero populi Slavicae originis interdum connectere consonantes absque ulla vocali, quae absque vocali proferri nequeunt; dumque sibi vim inferunt ad pronunciandas illas consonantes absque vocali, prodit ille sonus, quem Valachi de‑

în limba română nu există nicio consoană geminată: așa era și la vechii latini înainte de Ennius, care a introdus consoanele geminate în limba latină. Vezi Festus. Aceasta este una din caracteristicile care dovedesc vechimea limbii române. De aceea, nu pot fi de acord cu cei care, în mod absurd, împotriva naturii limbii române, încearcă să introducă în ortografia latino-română consoanele geminate.

Vocalele se pronunță singure, iar dintre acestea, mai ales primele trei primesc uneori, în afară de sunetul obișnuit care există și la latini și la italieni, și un alt sunet care nu există astăzi în limba latină și care este scris de cei ce folosesc literele chirilice cu slova à. Acest sunet trebuie învățat din gura profesorului. Sunetul literei à, deși foarte scurt, se aude și în germană, e.g.: în cuvântul Spectacl, între c și l. Există încă un sunet la cei mai mulți români din vechea Dacie, care se notează cu litera â. Acest sunet există și la sârbi, chiar dacă foarte scurt, în cuvinte precum Grk, [lat.] Graecus; smrt, [lat.] mors; vrlo, [lat.] vere, între gr, mr, vr. Deși aceștia încearcă din răsputeri să pronunțe acele consoane fără vocală, produc, fără să vrea, sunetul pe care românii îl notează cu slova â.

§. 6.

Apoi, orice vocală, atunci când exprimă sunetul â, se scrie cu accent circumflex (â), precum: mâni, [lat.] manus; vēntu, [lat.] ventus; începere, [lat.] incipere; gûtu, [lat.]  guttur. Atunci când exprimă însă sunetul à, se notează cu semnul (’), precum: arảmu, [lat.] aramus; mẻ, [lat.] me; sảnỉtate, [lat.] sanitas; pỏstrare, [lat.] conservare in posterum etc.

Trebuie să se ia bine aminte că românii din Dacia aureliană nu folosesc niciodată sunetul â, ci doar à, e.g.: ei nu rostesc mâni, [lat.] manus, ca românii din Dacia veche, ci mảni (màní). Cu ușurință s-ar putea dezbăra și românii din antica Dacie de sunetul â. Mulți, desigur, chiar dacă rostesc acel sunet, nu scriu niciodată â, ci folosesc pentru acesta à. Chiar și în tipăriturile vechi, â se folosește în mod obișnuit la sfârșitul cuvântului în locul lui à; în manuscrise, însă, niciodată nu întâlnim â, ci doar à. Eu chiar îmi aduc aminte că, în tinerețe, am auzit cum vorbeau bătrânii din ținutul meu natal și, în gura lor, nu se auzea niciodată â, ci în locul acestuia, rosteau à.

§. 7.

Gândindu-mă la faptul că românii din Dacia veche, spre deosebire de cei din Dacia aureliană, folosesc sunetul care azi se notează cu litera â, așa cum am arătat mai sus, am descoperit originea acestei deosebiri: românii din vechea Dacie, după ce au adoptat literele chirilice pe care le folosesc toate popoarele slave de rit grec și au primit, totdodată, limba slavă sau chirilică în biserică, au preluat de la vecinii ruși și maniera slavă de a citi. Popoarele de origine slavă leagă de obicei, fără ajutorul unor vocale, consoanele care nu pot fi însă pronunțate fără vocale; iar când încearcă din răsputeri să pronunțe consoanele fără ajutorul unor vocale, se produce sunetul pe care românii

‑signant litera â, uti supra §. 5. docuimus, ubi etiam exempla hanc in rem produximus. Serbi quidem hunc sonum, uti supra quoque innuimus, brevissime edunt, Russi vero valde aperte, et magna vi proferunt. Cum autem apud Valachos singulae vocales, praeter ordinarium sonum, admittant etiam sonum, quem hodie designant Cyrillica literâ à, qui quidem sonus proxime accedit ad sonum, quem hodie notant litera â, nisi quod â tantisper accedat ad sonum nasalem; ex diuturna lectione librorum Slovenicorum, qui continent sonum â, facile contraxerunt habitum ad edendum hunc sonum, qui parum differt â suo nationali sono à; imo, si immediate post à subsequatur consonans n, vix potest discerni â sono â. Porro contracto habitu ex diuturna lectione librorum Slovenicorum edendi sonum â, eundem in suam linguam transferebant, primum quidem ante consonantem n; postea etiam ante alias consonantes. Huc accessit quotidianum commercium limitaneorum Valachorum cum vicinis Russis; hocve modo sonus â sensim in omnem gentem Valachorum veteris Daciae, qui diu in sacris Slovenica linguâ usi sunt, propagatus est. Valachi Daciae Aurelianae, quia nec literas Cyrillicas, nec linguam Slovenicam in suas ecclesias receperunt unquam, immunes a sono â persistere. Id omnino periculum contigit Valachis veteris Daciae, quod olim Quintilianus Instit. Orat. lib. 1. cap. 1. praecavendum esse respectu Graeci sermonis monebat Romanos his verbis: “A sermone Graeco puerum incipere malo - - -. Non tamen hoc adeo superstitiose velim fieri, ut diu tantum loquatur Graece aut discat, sicut plerisque moris est. Hinc enim accidunt, et oris plurima vitia in peregrinum sonum correpti, et sermonis, cui cum Graecae figurae assidua consuetudine haeserint, in diversa quoque loquendi ratione pertinacissime durant.

§. 8.

Cum inter Cyrillicas literas nulla foret, quae sonum extraordinarium vocalium, de quo egimus supra §. 5. quemve hodie notant Valachi Cyrillica literâ à, exprimere posset; novam literam ad hunc sonum designandum invenerunt Valachi, videlicet â. Nihilominus tamen seculo XVII. praeter novam literam â usurpabant Valachi ad denotandum eum sonum etiam literas Cyrillicas à et á apud Slovenos nullum edentes sonum, â quidem potissimum in fine vocis, à vero in medio. Et quidem in Psalterio ê textu Hebraeo traducto, ac anno 1651. Belgradi in Transsilvania, quae civitas alias dicitur Alba Julia et Alba Carolina, edito, â constanter scribitur in fine; et à in medio vocis ad eundem sonum denotandum, ut a#ràta%râ, a#dà%nkurile, làrgàmà%ntu, dupâ, plekâ', tunâ', koperemà%nt, strà%mbu, bàrba%tul, kàtrâ etc. In novo Testamento tribus annis ante, idest, anno 1648. ibidem edito indiscriminatim â usurpatur in fine et medio vocis, ut veni%râ, kïa%mâ, nemi%kâ, a#du%sârâ, mâsu%râ, tatâl etc. à vero in medio vocis e.g. và%ntul, gà%ndul, kuvà%ntul, mà%na, sànt etc. In Euchologio sive Rituali anno 1698. ibidem impresso perraro â ponitur in medio vocis. In Nomocanone, et corpore Juris Canonici Tergovesti in Valachia Transalpina divulgato saepe à ponitur etiam in fine vocis, e.g. la%sà, dekà, despàrţi%tà, sà fa%kà, oprã%skà etc. et crebro in fine vocis more Cyrillico sive Slove-

îl notează cu litera â, după cum am arătat mai sus la §. 5, unde am dat și exemple. Sârbii, în fapt, pronunță acest sunet foarte scurt, pe când rușii îl pronunță foarte deschis și puternic. La români, fiecare vocală admite, în afară de sunetul obişnuit, şi sunetul notat astăzi cu litera chirilică à şi foarte apropiat de sunetul marcat cu â, cu excepția situațiilor în care â se nazalizează; îndelungata citire a cărților slavone, care conțin sunetul â, a creat obişnuinţa de a pronunţa acest sunet, foarte puţin diferit de sunetul înrudit à; mai mult, dacă imediat după à urmează consoana n, cu greu se poate deosebi de sunetul â. Apoi, pronunţia sunetului â, provenită din citirea cărţilor slavone, a ajuns în limba română, mai întâi, înaintea consoanei n, iar după aceea şi înaintea altor consoane. Aceasta s‑a întâmplat ca urmare a legăturilor frecvente ale românilor de la graniță cu vecinii lor ruși; în acest fel, sunetul â s‑a răspândit încetul cu încetul la toți românii din vechea Dacie, care foloseau slavona ca limbă de cult. Românii din Dacia aureliană nu au avut niciodată sunetul â, deoarece n‑au adoptat nici slovele chirilice, nici limba slavonă în biserică. Pe românii din Dacia veche i-a pândit acea primejdie despre care vorbea Quintilianus, Instit[utio] Orat[oria], cartea 1, capitolul 1, [12-13], şi îi sfătuia odinioară pe romani cu privire la limba grecească în următoarele cuvinte: “Cred că este preferabil ca educația copilului să înceapă cu limba greacă [...] Totuși, nu vreau ca acest lucru să fie făcut cu atâta râvnă, încât elevul să vorbească sau să învețe numai grecește, așa cum fac mulți. De aici provin numeroase greșeli de pronunție, care este coruptă de accentul străin, și de limbă, care absoarbe particularități ale limbii grecești prin folosirea neîntreruptă a acesteia, greșeli care persistă cu încăpățânare chiar atunci când vorbim o altă limbă.”

§. 8.

De vreme ce între literele chirilice nu există niciuna care poate exprima sunetul despre care am vorbit mai sus, la §. 5, și pe care românii îl notează astăzi cu litera chirilică à, românii au găsit o altă slovă pentru a nota acest sunet, și anume â. Cu toate acestea, în secolul al XVII‑lea, românii foloseau, în afară de noua slovă â, și literele chirilice à și á, care în slavonă nu redau niciun sunet, â stând mai cu seamă la finalul cuvântului, iar à, în interiorul cuvântului. Chiar în Psaltirea tradusă din ebraică și tipărită în 1651, în Transilvania, la Belgrad care se mai numește Alba Iulia și Alba Carolina, â apare constant la finalul cuvântului, iar à, în interiorul cuvântului, ambele notând același sunet, precum: a#ràta%râ, a#dà%nkurile, làrgàmà%ntu, dupâ, plekâ', tunâ', koperemà%nt, strà%mbu, bàrba%tul, kàtrâ etc. În Noul Testament, tradus cu trei de ani mai înainte, în anul 1648, â apare, fără deosebire, la finalul și în interiorul cuvântului, precum: veni%râ, kïa%mâ, nemi%kâ, a#du%sârâ, mâsu%râ, tatâl etc., iar à apare doar în interior, e. g.: và%ntul, gà%ndul, kuvà%ntul, mà%na, sànt etc. În Molitvenicul sau Liturghierul, tipărit tot acolo în 1698, â apare rareori în interiorul cuvântului. În Nomocanon și în Pravila de la Târgoviște, în Țara Românească, à este folosit deseori și la finalul cuvântului, e. g.: la%sà, dekà, despàrţi%tà, sà fa%kà, oprã%skà etc., și apare frecvent, ca în slavonă, la sfârșitul cuvântului, 

‑signant litera â, uti supra §. 5. docuimus, ubi etiam exempla hanc in rem produximus. Serbi quidem hunc sonum, uti supra quoque innuimus, brevissime edunt, Russi vero valde aperte, et magna vi proferunt. Cum autem apud Valachos singulae vocales, praeter ordinarium sonum, admittant etiam sonum, quem hodie designant Cyrillica literâ à, qui quidem sonus proxime accedit ad sonum, quem hodie notant litera â, nisi quod â tantisper accedat ad sonum nasalem; ex diuturna lectione librorum Slovenicorum, qui continent sonum â, facile contraxerunt habitum ad edendum hunc sonum, qui parum differt â suo nationali sono à; imo, si immediate post à subsequatur consonans n, vix potest discerni â sono â. Porro contracto habitu ex diuturna lectione librorum Slovenicorum edendi sonum â, eundem in suam linguam transferebant, primum quidem ante consonantem n; postea etiam ante alias consonantes. Huc accessit quotidianum commercium limitaneorum Valachorum cum vicinis Russis; hocve modo sonus â sensim in omnem gentem Valachorum veteris Daciae, qui diu in sacris Slovenica linguâ usi sunt, propagatus est. Valachi Daciae Aurelianae, quia nec literas Cyrillicas, nec linguam Slovenicam in suas ecclesias receperunt unquam, immunes a sono â persistere. Id omnino periculum contigit Valachis veteris Daciae, quod olim Quintilianus Instit. Orat. lib. 1. cap. 1. praecavendum esse respectu Graeci sermonis monebat Romanos his verbis: “A sermone Graeco puerum incipere malo - - -. Non tamen hoc adeo superstitiose velim fieri, ut diu tantum loquatur Graece aut discat, sicut plerisque moris est. Hinc enim accidunt, et oris plurima vitia in peregrinum sonum correpti, et sermonis, cui cum Graecae figurae assidua consuetudine haeserint, in diversa quoque loquendi ratione pertinacissime durant.

§. 8.

Cum inter Cyrillicas literas nulla foret, quae sonum extraordinarium vocalium, de quo egimus supra §. 5. quemve hodie notant Valachi Cyrillica literâ à, exprimere posset; novam literam ad hunc sonum designandum invenerunt Valachi, videlicet â. Nihilominus tamen seculo XVII. praeter novam literam â usurpabant Valachi ad denotandum eum sonum etiam literas Cyrillicas à et á apud Slovenos nullum edentes sonum, â quidem potissimum in fine vocis, à vero in medio. Et quidem in Psalterio ê textu Hebraeo traducto, ac anno 1651. Belgradi in Transsilvania, quae civitas alias dicitur Alba Julia et Alba Carolina, edito, â constanter scribitur in fine; et à in medio vocis ad eundem sonum denotandum, ut a#ràta%râ, a#dà%nkurile, làrgàmà%ntu, dupâ, plekâ', tunâ', koperemà%nt, strà%mbu, bàrba%tul, kàtrâ etc. In novo Testamento tribus annis ante, idest, anno 1648. ibidem edito indiscriminatim â usurpatur in fine et medio vocis, ut veni%râ, kïa%mâ, nemi%kâ, a#du%sârâ, mâsu%râ, tatâl etc. à vero in medio vocis e.g. và%ntul, gà%ndul, kuvà%ntul, mà%na, sànt etc. In Euchologio sive Rituali anno 1698. ibidem impresso perraro â ponitur in medio vocis. In Nomocanone, et corpore Juris Canonici Tergovesti in Valachia Transalpina divulgato saepe à ponitur etiam in fine vocis, e.g. la%sà, dekà, despàrţi%tà, sà fa%kà, oprã%skà etc. et crebro in fine vocis more Cyrillico sive Slove-

îl notează cu litera â, după cum am arătat mai sus la §. 5, unde am dat și exemple. Sârbii, în fapt, pronunță acest sunet foarte scurt, pe când rușii îl pronunță foarte deschis și puternic. La români, fiecare vocală admite, în afară de sunetul obişnuit, şi sunetul notat astăzi cu litera chirilică à şi foarte apropiat de sunetul marcat cu â, cu excepția situațiilor în care â se nazalizează; îndelungata citire a cărților slavone, care conțin sunetul â, a creat obişnuinţa de a pronunţa acest sunet, foarte puţin diferit de sunetul înrudit à; mai mult, dacă imediat după à urmează consoana n, cu greu se poate deosebi de sunetul â. Apoi, pronunţia sunetului â, provenită din citirea cărţilor slavone, a ajuns în limba română, mai întâi, înaintea consoanei n, iar după aceea şi înaintea altor consoane. Aceasta s‑a întâmplat ca urmare a legăturilor frecvente ale românilor de la graniță cu vecinii lor ruși; în acest fel, sunetul â s‑a răspândit încetul cu încetul la toți românii din vechea Dacie, care foloseau slavona ca limbă de cult. Românii din Dacia aureliană nu au avut niciodată sunetul â, deoarece n‑au adoptat nici slovele chirilice, nici limba slavonă în biserică. Pe românii din Dacia veche i-a pândit acea primejdie despre care vorbea Quintilianus, Instit[utio] Orat[oria], cartea 1, capitolul 1, [12-13], şi îi sfătuia odinioară pe romani cu privire la limba grecească în următoarele cuvinte: “Cred că este preferabil ca educația copilului să înceapă cu limba greacă [...] Totuși, nu vreau ca acest lucru să fie făcut cu atâta râvnă, încât elevul să vorbească sau să învețe numai grecește, așa cum fac mulți. De aici provin numeroase greșeli de pronunție, care este coruptă de accentul străin, și de limbă, care absoarbe particularități ale limbii grecești prin folosirea neîntreruptă a acesteia, greșeli care persistă cu încăpățânare chiar atunci când vorbim o altă limbă.”

§. 8.

De vreme ce între literele chirilice nu există niciuna care poate exprima sunetul despre care am vorbit mai sus, la §. 5, și pe care românii îl notează astăzi cu litera chirilică à, românii au găsit o altă slovă pentru a nota acest sunet, și anume â. Cu toate acestea, în secolul al XVII‑lea, românii foloseau, în afară de noua slovă â, și literele chirilice à și á, care în slavonă nu redau niciun sunet, â stând mai cu seamă la finalul cuvântului, iar à, în interiorul cuvântului. Chiar în Psaltirea tradusă din ebraică și tipărită în 1651, în Transilvania, la Belgrad care se mai numește Alba Iulia și Alba Carolina, â apare constant la finalul cuvântului, iar à, în interiorul cuvântului, ambele notând același sunet, precum: a#ràta%râ, a#dà%nkurile, làrgàmà%ntu, dupâ, plekâ', tunâ', koperemà%nt, strà%mbu, bàrba%tul, kàtrâ etc. În Noul Testament, tradus cu trei de ani mai înainte, în anul 1648, â apare, fără deosebire, la finalul și în interiorul cuvântului, precum: veni%râ, kïa%mâ, nemi%kâ, a#du%sârâ, mâsu%râ, tatâl etc., iar à apare doar în interior, e. g.: và%ntul, gà%ndul, kuvà%ntul, mà%na, sànt etc. În Molitvenicul sau Liturghierul, tipărit tot acolo în 1698, â apare rareori în interiorul cuvântului. În Nomocanon și în Pravila de la Târgoviște, în Țara Românească, à este folosit deseori și la finalul cuvântului, e. g.: la%sà, dekà, despàrţi%tà, sà fa%kà, oprã%skà etc., și apare frecvent, ca în slavonă, la sfârșitul cuvântului, 

‑nico absque ullo sono, tantum ad indigitandam absentiam vocalis, quod hodie fit constanter per á, e.g. postà, kano%nulà lwrà, a#u fostà etc. Caeterum litera á ibidem frequenter ponitur etiam in medio, et quidem ad denotandum sonum à, ita ut ad hunc sonum significandum in iisdem dictionibus modo usurperetur à, modo á, e.g. modo rànduæ%la, sànt, kàntà, pàrà%t, kuvà%ntul, kàndà, sà%nqele, zikà%nd, pàri%nţ; modo: ránduæ%là, sánt, párá%tà, kuvá%ntul, kándà, sá%nqele, zikánd, pári%nţ. Sic porro judekáţ, î#cepátu%rà, è̇rtá, skimbárí, pàkátos etc.

In nullo horum librorum reperitur expressus sonus, quem hodie denotat litera â, sed tam litera â, quam literae à, et á, dum sonum edunt, constanter designat sonum extraordinarium linguae Valachicae naturalem, qui hodie notatur litera à. Jure proinde concludere possumus, literam â ante seculum XVIII. haud usurpatam fuisse ad designandum illum sonum, quem hodie denotat nec ante in scribendo hunc sonum expressum. Certo mos denotandi hunc sonum in scribendo literâ â aetatem mei Patris neutiquam superat. Primus ê libris in Transsilvania editis, quod sciam, est Calendarium pro centum annis Coronae anno 1733. divulgatum, in quo visatur sonus ille prope nasalis literâ â exprimi, ac solam literam à servire ad designandum extraordinarium sonum vocalicum.

Memoratum Calendarium, primo Chioviae Russice editum, per quemdam medicum Russum sive Moscovitam in Valachicum idioma traductum fuit. Non dubito, quin Director typi quoque in illa Typographia Russus fuerit, quum olim Typographi et Pictores apud Valachos plerumque fuerint Russi. Vix proinde dubitari potest, sonum apud Valachos hodie literâ â exprimi solitum, Russis perfamiliarem, per ipsos Russos ingestum fuisse in libros Valachorum, per eosdemque literam â ad hunc sonum peregrinum significandum determinatam fuisse.

§. 9.

Haud tamen radices tam altas hic mos egit inter Valachos, ut evelli non queat. Certo, Budae typis Typographiae Regiae scientiarum Universitatis Pestanae jam plura opuscula Valachico idiomate, ac Cyrillicis characteribus edita sunt absque vocali â, ac ubique ejus loco vocali à surrogata, quin vel advertant lectores hanc mutationem factam fuisse. Nam ob affinitatem utriusque soni tam facile potest Valachus pronunciare syllabam cum vocali à pro â, quam cum ipsa â; imo, cum haec non sit Valachis naturalis, longe facilius est eis effere à, quam â. Hinc, quod supra quoque innui, plurimi nunquam â usurpant in scribendo. Proinde ad exonerandam Valachicam Orthographiam una difficultate omnino superflua, suadeo vel ipsis etiam, qui Cyrillicis literis scribunt omnibus, respuendam esse literam â in scribendo, ac sola literâ à ex his duabus utendum. Quo fiet, ut etiam sonus, qui nunc denotatur literâ â, haud difficili negotio ex omnium Valachorum ore evanescat. Ego certo illum sonum peregrinum pro sublato habebo in hac Orthographia, ideoque accentum circumflexum, quo nonnuli antehac utebantur in scribendo Latinis literis ad significandum eum sonum, nulli vocali superponam.

fără să noteze niciun sunet, ci doar să indice absența unei vocale, ceea ce se face astăzi de obicei prin á, e.g.: postà, kano%nulà lwrà, a#u fostà  etc. În rest, litera á apare frecvent în interiorul cuvântului, chiar şi pentru a nota sunetul à, astfel încât, pentru a nota acest sunet, se foloseşte, în acealeaşi cuvinte, fie à, fie á, e.g. [se scrie] fie rànduæ%la, sànt, kàntà, pàrà%t, kuvà%ntul, kàndà, sà%nqele, zikà%nd, pàri%nţ, fie ránduæ%là, sánt, párá%tà, kuvá%ntul, kándà, sá%nqele, zikánd, pári%nţ. Tot astfel [se scrie] judekáţ, î#cepátu%rà, è̇rtá, skimbárí, pàkátos etc.

În niciuna din cărțile amintite nu este notat sunetul pe care azi îl desemnăm cu litera â, ci atât litera â, cât și literele à și á, atunci când exprimă un sunet, notează întotdeauna sunetul specific limbii române care astăzi se notează cu à. Prin urmare, putem conchide, pe bună dreptate, că, înainte de secolul al XVIII-lea, â nu era folosit pentru a indica sunetul pe care îl desemneză astăzi și nici pentru a nota acel sunet în scris. Cu siguranță, obiceiul de a nota în scris acel sunet cu litera â nu este mai vechi decât vremea părinților mei. Din ceea ce ştiu, dintre cărţile tipărite în Transilvania, Calendarul pe o sută de ani, tipărit la Braşov, în 1733, este prima carte în care apare acel sunet înaintea unei nazale notat cu â şi doar slova à este folosită pentru a nota sunetul specific vocalic.

Calendarul amintit, publicat prima dată în rusește, la Kiev, a fost tradus în limba română de un medic rus sau moscovit. Nu mă îndoiesc că directorul tipografiei a fost rus, așa cum fuseseră cei mai mulți dintre tipografii și gravorii românilor. Prin urmare, nu se poate îndoi nimeni că sunetul notat astăzi, în mod obișnuit, la români cu slova â era un sunet obişnuit la ruşi, că a fost introdus în cărţile românilor chiar de ruşi şi că slova â a fost destinată să noteze un sunet străin. 

§. 9.

Totuși, acest obicei nu a prins rădăcini atât de adânci la români, încât să nu poată fi înlăturat. Desigur, la Buda, la Tipografia Universității Regale de Științe, au fost tipărite deja multe cărți în limba română cu caractere chirilice fără vocala â și cu vocala à în locul ei peste tot, fără ca cititorii să fie avertizați de această schimbare. Căci asemănarea celor două sunete face, pentru un român, mai ușoară pronunțarea unei silabe cu vocala à în loc de â, decât cu â; mai mult, de vreme ce aceasta nu este firească pentru români, este mai ușor pentru ei să pronunțe à decât â. De aceea, după cum am spus mai sus, cei mai mulți nu folosesc â niciodată în scris. Prin urmare, pentru a scuti ortografia română de o dificultate cu totul inutilă, îi sfătuiesc pe toți cei care scriu cu litere chirilice să renunțe la â în scris și, dintre cele două caractere, să folosească doar à. În acest fel, se va ajunge ca sunetul care este astăzi notat cu litera â să dispară de pe buzele valahilor fără mare greutate. Eu, cu siguranță, voi înlătura acel sunet străin din Ortografie și, de aceea, nu voi folosi accentul circumflex asupra niciunei vocale, chiar dacă unii îl folosiseră mai înainte pentru a reda acest sunet, atunci când scriau cu litere latine. 

‑nico absque ullo sono, tantum ad indigitandam absentiam vocalis, quod hodie fit constanter per á, e.g. postà, kano%nulà lwrà, a#u fostà etc. Caeterum litera á ibidem frequenter ponitur etiam in medio, et quidem ad denotandum sonum à, ita ut ad hunc sonum significandum in iisdem dictionibus modo usurperetur à, modo á, e.g. modo rànduæ%la, sànt, kàntà, pàrà%t, kuvà%ntul, kàndà, sà%nqele, zikà%nd, pàri%nţ; modo: ránduæ%là, sánt, párá%tà, kuvá%ntul, kándà, sá%nqele, zikánd, pári%nţ. Sic porro judekáţ, î#cepátu%rà, è̇rtá, skimbárí, pàkátos etc.

In nullo horum librorum reperitur expressus sonus, quem hodie denotat litera â, sed tam litera â, quam literae à, et á, dum sonum edunt, constanter designat sonum extraordinarium linguae Valachicae naturalem, qui hodie notatur litera à. Jure proinde concludere possumus, literam â ante seculum XVIII. haud usurpatam fuisse ad designandum illum sonum, quem hodie denotat nec ante in scribendo hunc sonum expressum. Certo mos denotandi hunc sonum in scribendo literâ â aetatem mei Patris neutiquam superat. Primus ê libris in Transsilvania editis, quod sciam, est Calendarium pro centum annis Coronae anno 1733. divulgatum, in quo visatur sonus ille prope nasalis literâ â exprimi, ac solam literam à servire ad designandum extraordinarium sonum vocalicum.

Memoratum Calendarium, primo Chioviae Russice editum, per quemdam medicum Russum sive Moscovitam in Valachicum idioma traductum fuit. Non dubito, quin Director typi quoque in illa Typographia Russus fuerit, quum olim Typographi et Pictores apud Valachos plerumque fuerint Russi. Vix proinde dubitari potest, sonum apud Valachos hodie literâ â exprimi solitum, Russis perfamiliarem, per ipsos Russos ingestum fuisse in libros Valachorum, per eosdemque literam â ad hunc sonum peregrinum significandum determinatam fuisse.

§. 9.

Haud tamen radices tam altas hic mos egit inter Valachos, ut evelli non queat. Certo, Budae typis Typographiae Regiae scientiarum Universitatis Pestanae jam plura opuscula Valachico idiomate, ac Cyrillicis characteribus edita sunt absque vocali â, ac ubique ejus loco vocali à surrogata, quin vel advertant lectores hanc mutationem factam fuisse. Nam ob affinitatem utriusque soni tam facile potest Valachus pronunciare syllabam cum vocali à pro â, quam cum ipsa â; imo, cum haec non sit Valachis naturalis, longe facilius est eis effere à, quam â. Hinc, quod supra quoque innui, plurimi nunquam â usurpant in scribendo. Proinde ad exonerandam Valachicam Orthographiam una difficultate omnino superflua, suadeo vel ipsis etiam, qui Cyrillicis literis scribunt omnibus, respuendam esse literam â in scribendo, ac sola literâ à ex his duabus utendum. Quo fiet, ut etiam sonus, qui nunc denotatur literâ â, haud difficili negotio ex omnium Valachorum ore evanescat. Ego certo illum sonum peregrinum pro sublato habebo in hac Orthographia, ideoque accentum circumflexum, quo nonnuli antehac utebantur in scribendo Latinis literis ad significandum eum sonum, nulli vocali superponam.

fără să noteze niciun sunet, ci doar să indice absența unei vocale, ceea ce se face astăzi de obicei prin á, e.g.: postà, kano%nulà lwrà, a#u fostà  etc. În rest, litera á apare frecvent în interiorul cuvântului, chiar şi pentru a nota sunetul à, astfel încât, pentru a nota acest sunet, se foloseşte, în acealeaşi cuvinte, fie à, fie á, e.g. [se scrie] fie rànduæ%la, sànt, kàntà, pàrà%t, kuvà%ntul, kàndà, sà%nqele, zikà%nd, pàri%nţ, fie ránduæ%là, sánt, párá%tà, kuvá%ntul, kándà, sá%nqele, zikánd, pári%nţ. Tot astfel [se scrie] judekáţ, î#cepátu%rà, è̇rtá, skimbárí, pàkátos etc.

În niciuna din cărțile amintite nu este notat sunetul pe care azi îl desemnăm cu litera â, ci atât litera â, cât și literele à și á, atunci când exprimă un sunet, notează întotdeauna sunetul specific limbii române care astăzi se notează cu à. Prin urmare, putem conchide, pe bună dreptate, că, înainte de secolul al XVIII-lea, â nu era folosit pentru a indica sunetul pe care îl desemneză astăzi și nici pentru a nota acel sunet în scris. Cu siguranță, obiceiul de a nota în scris acel sunet cu litera â nu este mai vechi decât vremea părinților mei. Din ceea ce ştiu, dintre cărţile tipărite în Transilvania, Calendarul pe o sută de ani, tipărit la Braşov, în 1733, este prima carte în care apare acel sunet înaintea unei nazale notat cu â şi doar slova à este folosită pentru a nota sunetul specific vocalic.

Calendarul amintit, publicat prima dată în rusește, la Kiev, a fost tradus în limba română de un medic rus sau moscovit. Nu mă îndoiesc că directorul tipografiei a fost rus, așa cum fuseseră cei mai mulți dintre tipografii și gravorii românilor. Prin urmare, nu se poate îndoi nimeni că sunetul notat astăzi, în mod obișnuit, la români cu slova â era un sunet obişnuit la ruşi, că a fost introdus în cărţile românilor chiar de ruşi şi că slova â a fost destinată să noteze un sunet străin. 

§. 9.

Totuși, acest obicei nu a prins rădăcini atât de adânci la români, încât să nu poată fi înlăturat. Desigur, la Buda, la Tipografia Universității Regale de Științe, au fost tipărite deja multe cărți în limba română cu caractere chirilice fără vocala â și cu vocala à în locul ei peste tot, fără ca cititorii să fie avertizați de această schimbare. Căci asemănarea celor două sunete face, pentru un român, mai ușoară pronunțarea unei silabe cu vocala à în loc de â, decât cu â; mai mult, de vreme ce aceasta nu este firească pentru români, este mai ușor pentru ei să pronunțe à decât â. De aceea, după cum am spus mai sus, cei mai mulți nu folosesc â niciodată în scris. Prin urmare, pentru a scuti ortografia română de o dificultate cu totul inutilă, îi sfătuiesc pe toți cei care scriu cu litere chirilice să renunțe la â în scris și, dintre cele două caractere, să folosească doar à. În acest fel, se va ajunge ca sunetul care este astăzi notat cu litera â să dispară de pe buzele valahilor fără mare greutate. Eu, cu siguranță, voi înlătura acel sunet străin din Ortografie și, de aceea, nu voi folosi accentul circumflex asupra niciunei vocale, chiar dacă unii îl folosiseră mai înainte pentru a reda acest sunet, atunci când scriau cu litere latine. 

§. 10.

Quod attinet ad sonum extraordinarium vocalium, quem Valachi Cyrillicis literis scribentes notant litera à, non dubito, quin ejus origo ex Italia repetenda sit. Certum enim est, apud Latinos unam eandemque vocalem plures diversos praesetulisse sonos. Priscianus Grammaticus lib. 1. denos et plures attribuit sonos. “Sunt igitur, inquit, figurae literarum quibus nos utimur 23. Ipsae vero pronuniciationes earum multo ampliores. Quippe cum singulae denos denos inveniantur habere sonos, vel plures etc.” Quintilianus Institutionum Oratoriarum lib. 1. cap. 4. ait: “An cujuslibet auris est exigere literarum sonos? Non Hercule magis quam nervorum. At Grammatici saltem omnes in hanc descendent rerum tenuitatem, desintne aliquae nobis necessariae literae, non quum Graeca scribimus: - - - sed proprie in Latinis - - - . Et medius est quidam u et i literae sonus - - -. Et in Here neque e plane, neque i auditur.” Et cap. 7. “Quid inquit, quae scribuntur aliter quam enunciantur? - - - Nam illa vetustissima transeo tempora, quibus et pauciores literae, nec similes his nostris earum formae fuerunt, et vis quoque diversa.” Ex hic elucet, antiquos Latinos nonnulla aliter scripsisse ac pronunciabant, ac nonnullos eisdem in pronunciando fuisse sonos, qui nulla quinque vocalium exprimi poterant. Nam, si in voce Here neque e plane, neque i audiebatur; erat igitur sonus diversus ab e et i, adeoque â reliquis etiam tribus vocalibus, puta a, o, u. Etenim, si ad aliquam harum referri potuisset ille sonus; id declarare certo non neglexisset Quintilianus. Quid quod, teste Quintiliano, vetustissimi Latini habuerunt literas non modo forma, sed etiam vi, sive pronunciatione ac sono a modernis literis Latinis diversas? Quis vero dubitet, eum sonum ex communi usu, sive pronunciatione vulgi inditum vetustissimis illis literis fuisse, qui post mutatum etiam Orthographiam in vulgiore permansit, quemve siquis curiosius perscrutari velit, inventurus est partim in diversis Italicae linguae Dialectis, partim in Gallica lingua, partim in Hispanica, partim in Valachica, imo nonnulla vestigia etiam in ipsa Africa?

His penitius consideratis, et simul eo spectato, quod omnes Valachi tam veteris, quam Aurelianae Daciae, tametsi linguam habent in innumeras Dialectos, ac subinde ingenti discrimine partitam, ac in longe dissitas regiones diffusam, tamen sonum extraordinarium vocalium, quem veteris Daciae Valachi Cyrillico charactere utentes literâ à designant, tanquam haereditarium ac sibi innatum possideant; dubitare non possum, quin illum sonum majores Valachorum, id est, coloniae Romanae tempore Trajani ex Italia secum in Daciam adduxerint, quinve haec pronunciatio una sit ex antiquae vulgaris linguae Latinae proprietatibus: cujusmodi et alia plurima deprehenduntur in Valachica lingua.

§. 11.

In lingua Italorum correcta nonnullae vocales duplicem habent sonum, quorum unum vocant largum, alterum strictum; aliter e‑

§. 10.

Nu mă îndoiesc că sunetul specific al vocalelor, pe care românii care scriu cu litere chirilice îl notează cu à, își are originea în Italia. Este cert că, la latini, una și aceeași vocală desemna mai multe sunete diferite. Priscianus Grammaticus, [Institutiones grammaticae], cartea 1, [2, 7], atribuie zece sau mai multe sunete [aceleiași vocale]: „Există, așadar, spune el, 23 de litere pe care noi le folosim. Dar pronunțiile acestora sunt mult mai multe. Într-adevăr, se întâmplă ca unele să aibă fiecare zece sau chiar mai multe sunete etc.” Quintilianus, Institutio Oratoria, cartea I, capitolul 4, [7], afirmă: „Oare orice ureche poate desluși sunetele literelor? Nu, pe Hercule, [urechea nu poate desluși sunetele literelor] mai mult decât pe cele ale corzilor [lirei]. Gramaticienii, cel puțin, reușesc să ajungă toți la această fineţe, astfel încât îşi pot pune întrebarea dacă nu ne lipsesc literele necesare atunci când scriem cu caractere latine […], nu cu caractere grecești […]. Există, de asemenea, un sunet care se află la mijloc între u și i […]. Iar în Here nu se aude nici e, nici i.”  Iar în capitolul 7, [10 şi 28], spune: „Ce am putea spune despre cuvintele care se scriu altfel decât se pronunță? […] Nu ţin seama de acele vremuri străvechi când erau mai puține litere și nici nu aveau forma literelor noastre, iar semnificația lor era diferită.” Din acestea reiese limpede că vechii latini pronunțau unele litere altfel decât le scriau și că în pronunție existau unele sunete pe care niciuna din cele cinci vocale nu le putea exprima. Căci, dacă în cuvântul Here nu se aude nici e, nici i, exista un sunet diferit de e și i și, prin urmare, de celelalte trei vocale, și anume a, o, u. Căci, dacă acel sunet ar fi putut fi notat cu una din aceste trei litere, cu siguranță, Quintilian nu ar fi neglijat să menționeze acest lucru. Ce să mai zicem de faptul că, potrivit mărturiei lui Quintilian, vechii latini au avut litere care se deosebeau nu numai prin formă, ci și prin semnificație sau pronunție și sunet de literele latine moderne? Se poate cineva îndoi că acel sunet din uzul comun sau din pronunția populară a fost scris cu literele străvechi, iar după schimbarea ortografiei, a rămas pe buzele poporului? Sau [se poate îndoi] cineva că, dacă ar dori să-l cerceteze din curiozitate, nu îl va găsi și în diversele dialecte ale limbii italiene, și în limba franceză, și în limba spaniolă, şi în limba română, ba chiar [va descoperi] unele urme și în Africa?   

Luând în considerare aceste lucruri și ținând seama, totodată, de faptul că toți românii, atât cei din Dacia veche, cât și cei din Dacia aureliană, deși au o limbă împărțită în numeroase graiuri și, de aceea, foarte deosebită și risipită în ținuturi îndepărtate unele de altele, totuși, au păstrat și și-au însușit acel sunet specific al vocalelor pe care românii din Dacia veche ce folosesc literele chirilice îl notează cu à, nu mă îndoiesc că strămoșii valahilor, și anume colonii romani din vremea lui Traian, au adus în Dacia acel sunet din Italia și că pronunția lui este specifică limbii latine vulgare, așa cum sunt și multe altele în limba română.

§. 11.

În limba italiană cultă, unele vocale desemnează două sunete, dintre care unul se numește deschis, iar celălalt, închis;

§. 10.

Quod attinet ad sonum extraordinarium vocalium, quem Valachi Cyrillicis literis scribentes notant litera à, non dubito, quin ejus origo ex Italia repetenda sit. Certum enim est, apud Latinos unam eandemque vocalem plures diversos praesetulisse sonos. Priscianus Grammaticus lib. 1. denos et plures attribuit sonos. “Sunt igitur, inquit, figurae literarum quibus nos utimur 23. Ipsae vero pronuniciationes earum multo ampliores. Quippe cum singulae denos denos inveniantur habere sonos, vel plures etc.” Quintilianus Institutionum Oratoriarum lib. 1. cap. 4. ait: “An cujuslibet auris est exigere literarum sonos? Non Hercule magis quam nervorum. At Grammatici saltem omnes in hanc descendent rerum tenuitatem, desintne aliquae nobis necessariae literae, non quum Graeca scribimus: - - - sed proprie in Latinis - - - . Et medius est quidam u et i literae sonus - - -. Et in Here neque e plane, neque i auditur.” Et cap. 7. “Quid inquit, quae scribuntur aliter quam enunciantur? - - - Nam illa vetustissima transeo tempora, quibus et pauciores literae, nec similes his nostris earum formae fuerunt, et vis quoque diversa.” Ex hic elucet, antiquos Latinos nonnulla aliter scripsisse ac pronunciabant, ac nonnullos eisdem in pronunciando fuisse sonos, qui nulla quinque vocalium exprimi poterant. Nam, si in voce Here neque e plane, neque i audiebatur; erat igitur sonus diversus ab e et i, adeoque â reliquis etiam tribus vocalibus, puta a, o, u. Etenim, si ad aliquam harum referri potuisset ille sonus; id declarare certo non neglexisset Quintilianus. Quid quod, teste Quintiliano, vetustissimi Latini habuerunt literas non modo forma, sed etiam vi, sive pronunciatione ac sono a modernis literis Latinis diversas? Quis vero dubitet, eum sonum ex communi usu, sive pronunciatione vulgi inditum vetustissimis illis literis fuisse, qui post mutatum etiam Orthographiam in vulgiore permansit, quemve siquis curiosius perscrutari velit, inventurus est partim in diversis Italicae linguae Dialectis, partim in Gallica lingua, partim in Hispanica, partim in Valachica, imo nonnulla vestigia etiam in ipsa Africa?

His penitius consideratis, et simul eo spectato, quod omnes Valachi tam veteris, quam Aurelianae Daciae, tametsi linguam habent in innumeras Dialectos, ac subinde ingenti discrimine partitam, ac in longe dissitas regiones diffusam, tamen sonum extraordinarium vocalium, quem veteris Daciae Valachi Cyrillico charactere utentes literâ à designant, tanquam haereditarium ac sibi innatum possideant; dubitare non possum, quin illum sonum majores Valachorum, id est, coloniae Romanae tempore Trajani ex Italia secum in Daciam adduxerint, quinve haec pronunciatio una sit ex antiquae vulgaris linguae Latinae proprietatibus: cujusmodi et alia plurima deprehenduntur in Valachica lingua.

§. 11.

In lingua Italorum correcta nonnullae vocales duplicem habent sonum, quorum unum vocant largum, alterum strictum; aliter e‑

§. 10.

Nu mă îndoiesc că sunetul specific al vocalelor, pe care românii care scriu cu litere chirilice îl notează cu à, își are originea în Italia. Este cert că, la latini, una și aceeași vocală desemna mai multe sunete diferite. Priscianus Grammaticus, [Institutiones grammaticae], cartea 1, [2, 7], atribuie zece sau mai multe sunete [aceleiași vocale]: „Există, așadar, spune el, 23 de litere pe care noi le folosim. Dar pronunțiile acestora sunt mult mai multe. Într-adevăr, se întâmplă ca unele să aibă fiecare zece sau chiar mai multe sunete etc.” Quintilianus, Institutio Oratoria, cartea I, capitolul 4, [7], afirmă: „Oare orice ureche poate desluși sunetele literelor? Nu, pe Hercule, [urechea nu poate desluși sunetele literelor] mai mult decât pe cele ale corzilor [lirei]. Gramaticienii, cel puțin, reușesc să ajungă toți la această fineţe, astfel încât îşi pot pune întrebarea dacă nu ne lipsesc literele necesare atunci când scriem cu caractere latine […], nu cu caractere grecești […]. Există, de asemenea, un sunet care se află la mijloc între u și i […]. Iar în Here nu se aude nici e, nici i.”  Iar în capitolul 7, [10 şi 28], spune: „Ce am putea spune despre cuvintele care se scriu altfel decât se pronunță? […] Nu ţin seama de acele vremuri străvechi când erau mai puține litere și nici nu aveau forma literelor noastre, iar semnificația lor era diferită.” Din acestea reiese limpede că vechii latini pronunțau unele litere altfel decât le scriau și că în pronunție existau unele sunete pe care niciuna din cele cinci vocale nu le putea exprima. Căci, dacă în cuvântul Here nu se aude nici e, nici i, exista un sunet diferit de e și i și, prin urmare, de celelalte trei vocale, și anume a, o, u. Căci, dacă acel sunet ar fi putut fi notat cu una din aceste trei litere, cu siguranță, Quintilian nu ar fi neglijat să menționeze acest lucru. Ce să mai zicem de faptul că, potrivit mărturiei lui Quintilian, vechii latini au avut litere care se deosebeau nu numai prin formă, ci și prin semnificație sau pronunție și sunet de literele latine moderne? Se poate cineva îndoi că acel sunet din uzul comun sau din pronunția populară a fost scris cu literele străvechi, iar după schimbarea ortografiei, a rămas pe buzele poporului? Sau [se poate îndoi] cineva că, dacă ar dori să-l cerceteze din curiozitate, nu îl va găsi și în diversele dialecte ale limbii italiene, și în limba franceză, și în limba spaniolă, şi în limba română, ba chiar [va descoperi] unele urme și în Africa?   

Luând în considerare aceste lucruri și ținând seama, totodată, de faptul că toți românii, atât cei din Dacia veche, cât și cei din Dacia aureliană, deși au o limbă împărțită în numeroase graiuri și, de aceea, foarte deosebită și risipită în ținuturi îndepărtate unele de altele, totuși, au păstrat și și-au însușit acel sunet specific al vocalelor pe care românii din Dacia veche ce folosesc literele chirilice îl notează cu à, nu mă îndoiesc că strămoșii valahilor, și anume colonii romani din vremea lui Traian, au adus în Dacia acel sunet din Italia și că pronunția lui este specifică limbii latine vulgare, așa cum sunt și multe altele în limba română.

§. 11.

În limba italiană cultă, unele vocale desemnează două sunete, dintre care unul se numește deschis, iar celălalt, închis;

‑nim pronunciatur e.g. e. in dictione bella, pulchra, aliter in voce pena, poena, labor; in priore dictione est e. largum, in altera e. strictum. Idem obtinet in lingua Latina, e.g. docere, sonus e medii est apertus sive largus, e vero ultimi obtusus, sive strictus. Utrumque hunc sonum habet etaim Valachica lingua, e.g. culege. colligit, sonus e medii est largus, e vero finalis strictus. At Valachorum lingua praeter duos illos vocalium sonos admittit etiam tertium strictissimum, quem supra vocavimus extraordinarium, quemve Valachi Cyrillicis literis utentes hodie designant litera Cyrillica à. Hic sonus merito nominatur strictissimus, ideoque hoc nomine deinceps eum conpellabimus.

§. 12.

Porro propter diversitatem soni vocalium aperti, et obtusi sive stricti nec Latini, nec Itali operae pretium existimarunt multiplicare literas ad discriminandum sonum strictum ab aperto. Nobis quoque ad indigitandum sonum strictissimum vocalis haud censeo novam literam Latinis literis scribentibus esse inveniendam, sed eâ duntaxat, quâ exprimuntur soni largus et strictus in suo genere esse utendum.

Sicut enim Latini, Italive usu percipiunt, quando aperte, et quando obtuse vocalis quaepiam enuncianda sit, sic Valachi usu magistro norunt, quando vocalis sono stristissimo proferenda veniat. Nihilominus tamen, dum vocalis fert sonum strictissimum, nos eam notamus, de quo supra §. 6. egimus: id tamen nec propter Valachos, nec propter exteros praestamus. Non propter Valachos; illi enim, quoniam a nutrice una cum lacte hauserunt linguam Valachicam, perbene sciunt, quando vocalis strictissimo sono efferenda sit. Non propter exteros; hi enim, cum sonum strictissimum natura sua non valeant pronunciare, etiamsi notetur vocalis praedicto signo, tamen uti nudam vocalem, nullo notatam signo efferent; id tamen nunquam obstabit, quominus exterus hoc modo legens perfecte a Valacho intelligatur, quemadmodum etiamsi quispiam Latine legendo sonum vocalis apertum proferat obtuse, tamen intelligi potest. Imo, dum exterus eo modo leget, peccabit quidem contra pronunciationem Valachorum venialiter, sed ipsam linguam Valachicam magis affinem sua pronunciatione reddet linguae Latinae doctae. Cum tempore vero Valachis quoque placebit exteros in legendo imitari, ac sensim a sono vocalium strictissimo recendere, prouti olim Latinis ex docta lingua Latina, non obstante usu vulgi, illum exterminare haud absurde visum est.

Igitur eam duntaxat ob causam praedicto signo vocalem, dum sonum praesefert strictissimum, notandam esse duximus, ut eorum, qui effutiunt Latinis literis non posse Valachice scribi propter sonum strictissimum Valachicae linguae, quem vocales Latinae non habent, ora obturem. Edocui enim, exiguo signo superposito vocalibus Latinis, easdem servire posse etiam strictissimo sono exprimendo. Quanto longius distat pronunciatio linguae hungaricae a lingua Latina, quam ipsius Valachicae linguae, et tamen partim nonnullis signis, partim certa connexione literarum probe scribi potest Hungarice literis Latinis! Idem dicendum de aliis gentibus, quae Latinas literas adoptarunt. Cetera, ex supradictis consequitur, signum vocali sonum strictissimum induenti superpositum cum tem-

căci altfel se pronunță e, e.g.: în cuvântul bella, [lat.] pulchra, altfel, în cuvântul pena, [lat.] poena, labor; în primul cuvânt e este deschis, în al doilea e este închis. Același lucru se întâmplă și în limba latină, e.g.: docere, sunetul e din interiorul cuvântului este deschis sau lung, iar e final este închis sau scurt. Limba română are ambele sunete, e.g. culege, [lat.] colligit, sunetul e  din interior este lung, iar cel final este închis. Dar limba românilor posedă, în afară de cele două sunete, și un al treilea, foarte închis, pe care l-am numit, mai sus, specific și pe care românii care folosesc literele chirilice îl notează astăzi cu litera chirilică à. Acest sunet este numit, pe bună dreptate, foarte închis și, de aceea, așa îl vom numi și noi în continuare. 

§. 12.

Apoi, în ciuda diversității sunetului vocalelor, deschis sau închis, nici latinii, nici italienii nu au socotit că merită osteneala de a înmulți literele pentru a deosebi sunetul închis de cel deschis. Cred că nici noi nu trebuie să inventăm o nouă literă, atunci când scriem cu litere latine, pentru a nota sunetul foarte închis al unei vocale, ci cred că trebuie să folosim acele litere care exprimă, deopotrivă, sunetul deschis și cel închis. 

Căci, așa cum latinii sau italienii învață prin uz când o vocală trebuie pronunțată deschis sau închis, tot astfel şi românii vor ști prin uz când o vocală trebuie pronunțată foarte închis. Cu toate acestea, când o vocală exprimă un sunet foarte închis, noi o vom nota, așa cum am discutat mai sus la § 6, dar nu facem acest lucru nici pentru români, nici pentru străini. Nu o facem pentru români, deoarece ei au primit limba română odată cu laptele mamei lor și știu prea bine când o vocală trebuie pronunțată cu un sunet foarte închis. Nu o facem nici pentru străini, căci ei, de vreme ce nu pot pronunța, în mod firesc, un sunet foarte închis, chiar dacă vocala are un semn special, vor pronunța vocala ca și cum nu ar avea nici un semn; acest lucru nu-l va împiedica niciodată pe un străin care citește în acest fel să se facă înțeles de un român, așa cum cel ce citește latinește, chiar dacă pronunță închis sunetul unei vocale deschise, poate fi înțeles. Mai mult, când un străin citește în acest fel, va face o greșeală scuzabilă de pronunție românească, iar prin pronunția sa, va face ca limba română să se apropie mai mult de limba latină literară. Iar cu timpul, românii vor dori să-i imite pe străini și, încetul cu încetul, vor scăpa de sunetul foarte închis al vocalelor, așa cum odinioară, latinii au socotit potrivit să îndepărteze din limba latină literară acel sunet, în ciuda utilizării lui în limba populară.

Prin urmare, am socotit că trebuie să notăm o vocală cu semnul mai sus menționat, atunci când exprimă un sunet foarte închis, pentru a astupa gura celor care susțin că nu se poate scrie românește cu litere latine din cauza sunetului foarte închis din limba română, pe care vocalele latine nu îl pot exprima. Am arătat că, dacă punem deasupra vocalelor latine un mic semn, acestea vor putea servi și pentru a exprima sunetul foarte închis. Cât de îndepărtată este pronunția limbii maghiare de cea a limbii latine față de limba română și, totuși, se poate scrie corect ungurește cu litere latine, folosind uneori niște semne, alteori, combinaţii de litere! Același lucru se poate spune și despre celelalte neamuri care au adoptat literele latine. De altfel, din cele spuse mai înainte rezultă că semnul așezat deasupra vocalei pentru a desemna sunetul foarte închis

‑nim pronunciatur e.g. e. in dictione bella, pulchra, aliter in voce pena, poena, labor; in priore dictione est e. largum, in altera e. strictum. Idem obtinet in lingua Latina, e.g. docere, sonus e medii est apertus sive largus, e vero ultimi obtusus, sive strictus. Utrumque hunc sonum habet etaim Valachica lingua, e.g. culege. colligit, sonus e medii est largus, e vero finalis strictus. At Valachorum lingua praeter duos illos vocalium sonos admittit etiam tertium strictissimum, quem supra vocavimus extraordinarium, quemve Valachi Cyrillicis literis utentes hodie designant litera Cyrillica à. Hic sonus merito nominatur strictissimus, ideoque hoc nomine deinceps eum conpellabimus.

§. 12.

Porro propter diversitatem soni vocalium aperti, et obtusi sive stricti nec Latini, nec Itali operae pretium existimarunt multiplicare literas ad discriminandum sonum strictum ab aperto. Nobis quoque ad indigitandum sonum strictissimum vocalis haud censeo novam literam Latinis literis scribentibus esse inveniendam, sed eâ duntaxat, quâ exprimuntur soni largus et strictus in suo genere esse utendum.

Sicut enim Latini, Italive usu percipiunt, quando aperte, et quando obtuse vocalis quaepiam enuncianda sit, sic Valachi usu magistro norunt, quando vocalis sono stristissimo proferenda veniat. Nihilominus tamen, dum vocalis fert sonum strictissimum, nos eam notamus, de quo supra §. 6. egimus: id tamen nec propter Valachos, nec propter exteros praestamus. Non propter Valachos; illi enim, quoniam a nutrice una cum lacte hauserunt linguam Valachicam, perbene sciunt, quando vocalis strictissimo sono efferenda sit. Non propter exteros; hi enim, cum sonum strictissimum natura sua non valeant pronunciare, etiamsi notetur vocalis praedicto signo, tamen uti nudam vocalem, nullo notatam signo efferent; id tamen nunquam obstabit, quominus exterus hoc modo legens perfecte a Valacho intelligatur, quemadmodum etiamsi quispiam Latine legendo sonum vocalis apertum proferat obtuse, tamen intelligi potest. Imo, dum exterus eo modo leget, peccabit quidem contra pronunciationem Valachorum venialiter, sed ipsam linguam Valachicam magis affinem sua pronunciatione reddet linguae Latinae doctae. Cum tempore vero Valachis quoque placebit exteros in legendo imitari, ac sensim a sono vocalium strictissimo recendere, prouti olim Latinis ex docta lingua Latina, non obstante usu vulgi, illum exterminare haud absurde visum est.

Igitur eam duntaxat ob causam praedicto signo vocalem, dum sonum praesefert strictissimum, notandam esse duximus, ut eorum, qui effutiunt Latinis literis non posse Valachice scribi propter sonum strictissimum Valachicae linguae, quem vocales Latinae non habent, ora obturem. Edocui enim, exiguo signo superposito vocalibus Latinis, easdem servire posse etiam strictissimo sono exprimendo. Quanto longius distat pronunciatio linguae hungaricae a lingua Latina, quam ipsius Valachicae linguae, et tamen partim nonnullis signis, partim certa connexione literarum probe scribi potest Hungarice literis Latinis! Idem dicendum de aliis gentibus, quae Latinas literas adoptarunt. Cetera, ex supradictis consequitur, signum vocali sonum strictissimum induenti superpositum cum tem-

căci altfel se pronunță e, e.g.: în cuvântul bella, [lat.] pulchra, altfel, în cuvântul pena, [lat.] poena, labor; în primul cuvânt e este deschis, în al doilea e este închis. Același lucru se întâmplă și în limba latină, e.g.: docere, sunetul e din interiorul cuvântului este deschis sau lung, iar e final este închis sau scurt. Limba română are ambele sunete, e.g. culege, [lat.] colligit, sunetul e  din interior este lung, iar cel final este închis. Dar limba românilor posedă, în afară de cele două sunete, și un al treilea, foarte închis, pe care l-am numit, mai sus, specific și pe care românii care folosesc literele chirilice îl notează astăzi cu litera chirilică à. Acest sunet este numit, pe bună dreptate, foarte închis și, de aceea, așa îl vom numi și noi în continuare. 

§. 12.

Apoi, în ciuda diversității sunetului vocalelor, deschis sau închis, nici latinii, nici italienii nu au socotit că merită osteneala de a înmulți literele pentru a deosebi sunetul închis de cel deschis. Cred că nici noi nu trebuie să inventăm o nouă literă, atunci când scriem cu litere latine, pentru a nota sunetul foarte închis al unei vocale, ci cred că trebuie să folosim acele litere care exprimă, deopotrivă, sunetul deschis și cel închis. 

Căci, așa cum latinii sau italienii învață prin uz când o vocală trebuie pronunțată deschis sau închis, tot astfel şi românii vor ști prin uz când o vocală trebuie pronunțată foarte închis. Cu toate acestea, când o vocală exprimă un sunet foarte închis, noi o vom nota, așa cum am discutat mai sus la § 6, dar nu facem acest lucru nici pentru români, nici pentru străini. Nu o facem pentru români, deoarece ei au primit limba română odată cu laptele mamei lor și știu prea bine când o vocală trebuie pronunțată cu un sunet foarte închis. Nu o facem nici pentru străini, căci ei, de vreme ce nu pot pronunța, în mod firesc, un sunet foarte închis, chiar dacă vocala are un semn special, vor pronunța vocala ca și cum nu ar avea nici un semn; acest lucru nu-l va împiedica niciodată pe un străin care citește în acest fel să se facă înțeles de un român, așa cum cel ce citește latinește, chiar dacă pronunță închis sunetul unei vocale deschise, poate fi înțeles. Mai mult, când un străin citește în acest fel, va face o greșeală scuzabilă de pronunție românească, iar prin pronunția sa, va face ca limba română să se apropie mai mult de limba latină literară. Iar cu timpul, românii vor dori să-i imite pe străini și, încetul cu încetul, vor scăpa de sunetul foarte închis al vocalelor, așa cum odinioară, latinii au socotit potrivit să îndepărteze din limba latină literară acel sunet, în ciuda utilizării lui în limba populară.

Prin urmare, am socotit că trebuie să notăm o vocală cu semnul mai sus menționat, atunci când exprimă un sunet foarte închis, pentru a astupa gura celor care susțin că nu se poate scrie românește cu litere latine din cauza sunetului foarte închis din limba română, pe care vocalele latine nu îl pot exprima. Am arătat că, dacă punem deasupra vocalelor latine un mic semn, acestea vor putea servi și pentru a exprima sunetul foarte închis. Cât de îndepărtată este pronunția limbii maghiare de cea a limbii latine față de limba română și, totuși, se poate scrie corect ungurește cu litere latine, folosind uneori niște semne, alteori, combinaţii de litere! Același lucru se poate spune și despre celelalte neamuri care au adoptat literele latine. De altfel, din cele spuse mai înainte rezultă că semnul așezat deasupra vocalei pentru a desemna sunetul foarte închis

pore ex orthographia Romana sive Latino-Valachica eliminari posse, prouti et alia signa nonnullis consonantibus pro hic et nunc subnexa.

Porro consilium eorum, qui suadent, ut Valachi, si Latinis literis scribere volunt, povas literas inveniant ad designandum sonum à et â, eo duntaxat tendit, ut incommunicabilis scripto reddatur aliis nationibus Valachica lingua. Vide Animadversiones in Recensionem Historiae; de origine Valachorum in Dacia, Budae typis Regiae Universitatis Pestinensis anno 1814. editas, pag. 22. Eorum quoque conatus, qui certâ connexione vocalium Latinarum exprimendum esse sonum vocalium à et â, docent, novas tenebras offundunt Valachicae linguae. Cum enim exeri sonum, qui designatur literis à et â, enunciare non valeant; pro sono à et â singulas vocales Latinas connexas proferent. Quid vero magis consentaneum rationi, promtiusque, quam vocalem Latinam, pro qua posita fuit à, aut â, restituere.

§. 13.

Nihil autem in Romana sive Latino-Valachica Orthographia majorem attentionem, et acriviam exposcit, quam rectus vocalium usus, dum Latinae vocales literae Cyrillicae à, ad denotandum strictissimum sonum, substituendae veniunt. Etsi enim quaevis vocalis Latina apud Valachos admittit sonum strictissimum, uti supra §. 5. observavimus; tamen non potest pro arbitrio in quavis dictione quaelibet absque discriminc vocalis Latina loco à adhiberi; sed literae Cyrillicae à semper ea vocalis Latina surroganda est. pro quâ à obtrusa fuit. Secus si facias; non modo imperfectionem reddes linguam Romanam seu Valachicam, verum etiam quasi novam et absurdam conditurus es, e.g. rà%de, ridet, si pro à ponas a, exterus leget, rade, radit, si e, leget, rede, quae est Germanica dictio; si o, rode, rodit; si u, leget, rude, perticae. Debet ergo poni vocalis i, ut ride; nam pro hac vocali Latina supposita fuerat Cyrillica litera à.

Haec attentio cum aliis in libris elucubrandis, tum maxime in lexicis, quae potissimum consulere solent discentes, adcurandis pernecessaria est. In vocalibus igitur Latinis postliminio restituendis imprimis consulere debent Lexicographi linguam Latinam et Italicam, subinde etiam Hispanicam et Gallicam, (in quibus nativae Valachorum vocales literae Cyrillicae à substituendae conservatae sunt) non secus atque Latini ad recte utendum Diphthongis ae, et oe, unum eundemque sonum apud Latinos habentibus, potissimum recurrunt ad Graecam linguam, unde eae Diphtongi promanarunt.

Non diffiteor quidem, initiantes quampiam difficultatem experiri debere in usu vocalium, propter sonum strictissimum, quem in obversum moderni usûs Latinorum admittunt vocales Latinae apud Valachos; ast non minori difficultati hoc in genere subjacet Orthographia Latina et Graeca. Nam apud Latinos sonus e triplici signo manifestatur, nimirum: e ae oe; apud Graecos sonus i quintuplici signo exprimitur, ut pote: ει. η, ι, οι. υ ut taceam, persaepe γ efferri uti ν; κ ut γ; π uti b Latinum; τ uti d Latinum; η et ω frequenter subnotare. Quantum negotii facessit diseri‑

va putea fi eliminat cu timpul din ortografia română sau latină-română, așa cum [vor putea fi îndepărtate] celelalte semne puse ici și colo sub unele consoane.

Apoi, cei care îi îndeamnă pe români să inventeze litere noi pentru a nota sunetele à et â, dacă vor să scrie cu litere latine, caută să facă limba română să devină de neînțeles în scris pentru celelalte nații. Vezi Animadversiones in Recensionem Historiae de origine Valachorum in Dacia, publicată la Tipografia din Buda a Universității Regale din Pesta în anul 1814, pagina 22. Și cei care consideră că sunetul vocalic à şi â ar trebui notat printr-o anumită combinaţie de vocale latinești aruncă noi întunecimi asupra limbii române. Căci, de vreme ce străinii nu pot pronunța sunetele notate cu literele à și â, în locul sunetelor à și â vor pronunța, de fiecare dată, vocalele latine apropiate. Dar ce este mai conform rațiunii şi mai la îndemână decât să fie restituită vocala latină în locul căreia a ajuns să fie folosit à sau â

§. 13.

Nimic în ortografia română sau latino-română nu cere o mai mare atenție și rigoare decât utilizarea corectă a vocalelor, atunci când vocalele latine ajung să fie înlocuite cu litera chirilică à pentru a nota sunetul foarte închis. Chiar dacă orice vocală latină admite un sunet foarte închis în limba română, totuși, așa cum am remarcat mai sus la § 5, nu se poate pune o vocală latină în locul lui à fără nicio deosebire, după bunul plac, în orice cuvânt, ci întotdeauna litera chirilică à trebuie înlocuită cu acea vocală latină în locul căreia a apărut à. Dacă ai face altfel, nu numai ai vătăma perfecțiunea limbii române sau valahe, dar chiar vei inventa o limbă nouă și absurdă, e.g.: rà%de, [lat.] ridet, dacă în loc de à vei pune a, străinul va citi rade, [lat.] radit, dacă [vei pune] e, va citi rede, care este un cuvânt nemțesc; dacă [vei pune] o, [va citi] rode, [lat.] rodit; dacă [vei pune] u, va citi rude, [lat.] perticae. Prin urmare, trebuie pusă vocala i, precum ride, căci litera chirilică à a fost pusă în locul acestei vocale latinești.

Această vigilență, printre altele, este foarte necesară în scrierea cărților, dar mai ales a lexicoanelor care trebuie să-i ajute pe cei care învață [limba română]. Așadar, în privința restituirii vocalelor latine, lexicografii trebuie, mai întâi, să cerceteze limba latină și italiană, mai apoi, spaniola și franceza, (în care s-au păstrat vocalele naturale ale valahilor, care trebuie să înlocuiască litera chirilică à), aşa cum au făcut latinii care, preocupaţi de folosirea corectă a diftongilor ae şi oe, ce au acelaşi sunet în latină, au recurs mai ales la limba greacă, de unde provin aceşti diftongi.  

Sunt convins că cei care încep [să învețe limba română] vor avea, în mod necesar, o oarecare dificultate în utilizarea vocalelor din cauza sunetului foarte închis pe care îl au vocalele latine la români în uzul actual. Dar ortografia latină sau greacă nu a întâmpinat o dificultate mai mică în această privință. Căci la latini, sunetul e apare în trei feluri, și anume: e, ae, oe; la greci, sunetul i se scrie în cinci moduri, şi anume ειηιοιυ; ca să nu vorbesc de faptul că γ se pronunță uneori νκ [se pronunţă] γ; π ca b latinesc; τ ca d latinesc; η și ω au frecvent litere subscrise. Câtă bătaie de cap poate da

pore ex orthographia Romana sive Latino-Valachica eliminari posse, prouti et alia signa nonnullis consonantibus pro hic et nunc subnexa.

Porro consilium eorum, qui suadent, ut Valachi, si Latinis literis scribere volunt, povas literas inveniant ad designandum sonum à et â, eo duntaxat tendit, ut incommunicabilis scripto reddatur aliis nationibus Valachica lingua. Vide Animadversiones in Recensionem Historiae; de origine Valachorum in Dacia, Budae typis Regiae Universitatis Pestinensis anno 1814. editas, pag. 22. Eorum quoque conatus, qui certâ connexione vocalium Latinarum exprimendum esse sonum vocalium à et â, docent, novas tenebras offundunt Valachicae linguae. Cum enim exeri sonum, qui designatur literis à et â, enunciare non valeant; pro sono à et â singulas vocales Latinas connexas proferent. Quid vero magis consentaneum rationi, promtiusque, quam vocalem Latinam, pro qua posita fuit à, aut â, restituere.

§. 13.

Nihil autem in Romana sive Latino-Valachica Orthographia majorem attentionem, et acriviam exposcit, quam rectus vocalium usus, dum Latinae vocales literae Cyrillicae à, ad denotandum strictissimum sonum, substituendae veniunt. Etsi enim quaevis vocalis Latina apud Valachos admittit sonum strictissimum, uti supra §. 5. observavimus; tamen non potest pro arbitrio in quavis dictione quaelibet absque discriminc vocalis Latina loco à adhiberi; sed literae Cyrillicae à semper ea vocalis Latina surroganda est. pro quâ à obtrusa fuit. Secus si facias; non modo imperfectionem reddes linguam Romanam seu Valachicam, verum etiam quasi novam et absurdam conditurus es, e.g. rà%de, ridet, si pro à ponas a, exterus leget, rade, radit, si e, leget, rede, quae est Germanica dictio; si o, rode, rodit; si u, leget, rude, perticae. Debet ergo poni vocalis i, ut ride; nam pro hac vocali Latina supposita fuerat Cyrillica litera à.

Haec attentio cum aliis in libris elucubrandis, tum maxime in lexicis, quae potissimum consulere solent discentes, adcurandis pernecessaria est. In vocalibus igitur Latinis postliminio restituendis imprimis consulere debent Lexicographi linguam Latinam et Italicam, subinde etiam Hispanicam et Gallicam, (in quibus nativae Valachorum vocales literae Cyrillicae à substituendae conservatae sunt) non secus atque Latini ad recte utendum Diphthongis ae, et oe, unum eundemque sonum apud Latinos habentibus, potissimum recurrunt ad Graecam linguam, unde eae Diphtongi promanarunt.

Non diffiteor quidem, initiantes quampiam difficultatem experiri debere in usu vocalium, propter sonum strictissimum, quem in obversum moderni usûs Latinorum admittunt vocales Latinae apud Valachos; ast non minori difficultati hoc in genere subjacet Orthographia Latina et Graeca. Nam apud Latinos sonus e triplici signo manifestatur, nimirum: e ae oe; apud Graecos sonus i quintuplici signo exprimitur, ut pote: ει. η, ι, οι. υ ut taceam, persaepe γ efferri uti ν; κ ut γ; π uti b Latinum; τ uti d Latinum; η et ω frequenter subnotare. Quantum negotii facessit diseri‑

va putea fi eliminat cu timpul din ortografia română sau latină-română, așa cum [vor putea fi îndepărtate] celelalte semne puse ici și colo sub unele consoane.

Apoi, cei care îi îndeamnă pe români să inventeze litere noi pentru a nota sunetele à et â, dacă vor să scrie cu litere latine, caută să facă limba română să devină de neînțeles în scris pentru celelalte nații. Vezi Animadversiones in Recensionem Historiae de origine Valachorum in Dacia, publicată la Tipografia din Buda a Universității Regale din Pesta în anul 1814, pagina 22. Și cei care consideră că sunetul vocalic à şi â ar trebui notat printr-o anumită combinaţie de vocale latinești aruncă noi întunecimi asupra limbii române. Căci, de vreme ce străinii nu pot pronunța sunetele notate cu literele à și â, în locul sunetelor à și â vor pronunța, de fiecare dată, vocalele latine apropiate. Dar ce este mai conform rațiunii şi mai la îndemână decât să fie restituită vocala latină în locul căreia a ajuns să fie folosit à sau â

§. 13.

Nimic în ortografia română sau latino-română nu cere o mai mare atenție și rigoare decât utilizarea corectă a vocalelor, atunci când vocalele latine ajung să fie înlocuite cu litera chirilică à pentru a nota sunetul foarte închis. Chiar dacă orice vocală latină admite un sunet foarte închis în limba română, totuși, așa cum am remarcat mai sus la § 5, nu se poate pune o vocală latină în locul lui à fără nicio deosebire, după bunul plac, în orice cuvânt, ci întotdeauna litera chirilică à trebuie înlocuită cu acea vocală latină în locul căreia a apărut à. Dacă ai face altfel, nu numai ai vătăma perfecțiunea limbii române sau valahe, dar chiar vei inventa o limbă nouă și absurdă, e.g.: rà%de, [lat.] ridet, dacă în loc de à vei pune a, străinul va citi rade, [lat.] radit, dacă [vei pune] e, va citi rede, care este un cuvânt nemțesc; dacă [vei pune] o, [va citi] rode, [lat.] rodit; dacă [vei pune] u, va citi rude, [lat.] perticae. Prin urmare, trebuie pusă vocala i, precum ride, căci litera chirilică à a fost pusă în locul acestei vocale latinești.

Această vigilență, printre altele, este foarte necesară în scrierea cărților, dar mai ales a lexicoanelor care trebuie să-i ajute pe cei care învață [limba română]. Așadar, în privința restituirii vocalelor latine, lexicografii trebuie, mai întâi, să cerceteze limba latină și italiană, mai apoi, spaniola și franceza, (în care s-au păstrat vocalele naturale ale valahilor, care trebuie să înlocuiască litera chirilică à), aşa cum au făcut latinii care, preocupaţi de folosirea corectă a diftongilor ae şi oe, ce au acelaşi sunet în latină, au recurs mai ales la limba greacă, de unde provin aceşti diftongi.  

Sunt convins că cei care încep [să învețe limba română] vor avea, în mod necesar, o oarecare dificultate în utilizarea vocalelor din cauza sunetului foarte închis pe care îl au vocalele latine la români în uzul actual. Dar ortografia latină sau greacă nu a întâmpinat o dificultate mai mică în această privință. Căci la latini, sunetul e apare în trei feluri, și anume: e, ae, oe; la greci, sunetul i se scrie în cinci moduri, şi anume ειηιοιυ; ca să nu vorbesc de faptul că γ se pronunță uneori νκ [se pronunţă] γ; π ca b latinesc; τ ca d latinesc; η și ω au frecvent litere subscrise. Câtă bătaie de cap poate da

‑mination vocalium ο et ω etc. ! Exiges perfectiorem Orthographiam â Valachis, quam â Latinis, et Latinorum magistris, Graecis?

§. 14.

Quo minus mirari subeat inter Latinos, Italos et Valachos, dicam etiam Hispanos et Gallos, qui linguam ejusdem originis cum prioribus loquuntur, in communibus dictionibus literarum fieri commutationem, Tabellas Dialectorum Graecae linguae e Schrevellio isthic proferam: ex quo liquido patebit, ejusmodi mutationem etiam perfectissimis linguis evenire, quin propterea defectu quopiam eas laborare, jure inferre valeas. Quatuor, inquit, numerantur Graecae linguae Dialecti, sive loquendi formae praecipue, pro numero praecipuarum Graeciae gentium, quae a lingua communi in nonnullis variant, nimirum: Attica, Ionica, Dorica, Aeolica. Praeter quas suam Dialectum et idioma in quibusdam habuerunt Poetae. Quae omnes quod ad terminationes partium orationis spectat, sequentibus tabellis subjiciuntur. In reliquis vero, cum tanta sit varietas, ut regulis comprehendi vix possit, singularum proprietates insigniores breviter proponere sufficiat.

Attici mutant σ in ξ, ut ξυν: pro συν: in τ, ut θαλλαττα pro θαλασσα; in ρ, αῤῥην pro αρσυν, vir: et contractionibus in primis gaudent.

Iones ponunt η pro α, φιλιη pro φιλια, amicitia; ε pro α, γελεω pro γελαω, rideo; et contra α pro ε, ταμνω pro τεμνω, seco. Ex consonantibus κ pro π, ut κ ως; pro πως; π pro φ, ut απαιρουμε pro αφαιρουμε: contractionibus prorsus abstinent, et diphthongos resolvunt.

Dores usurpant α pro η, ut φαμα pro φημη, fama; pro ε, ut πιαζω pro πιεζω, premo; γα pro γε, ut εγωγα pro εγωγε pro ω, ut μουσαν pro μουσων, musarum, πρατος pro πρωτος, primus; pro ει, ut κλαδας pro κλειδας, claves. η pro α, ut ζην, et pro ει, ut κοσμην pro κοσμειν. ω pro ου, ut μωσα musa; et pro ε, ut νεκα pro νεκα, propterea. αι pro ει, ut αιθε, pro ειθε utinam. ευ pro υ, ut άλευμαι, pro άλυμαι, saliam, οι pro ου, ut τυπτοισα pro τυπτουσα. Ex consonantibus σδ pro ζ, ut συρισδω pro συριζω; σ pro θ, σεος; pro θεος; κ pro τ, ut ποκα, ὁκα pro ποτε et οτε, aliquando; et contra τ pro κ, τεινος pro κεινος, ille.

Aeoles utuntur ω pro ο, ut χωρως pro χορος puella; et contra ο pro ω, ut ερος, pro ερως, amor; ε pro α, ut δερσος pro δαρσος, audacia; αις pro ας, ut καλαις pro καλας, bonas. Ex consonantibus ππ, pro μμ, ut οππατα, pro ομματα oculi; et β ante ρ, ut βρακη pro ρακη, cento.

Poetae non solum peculiarem in quibusdam habent Dialectum, sed etiam dialectos commiscent. Unde consequitur, Valachis jus esse una Dialecto subveniendi alteri, praecipue quoad copiam vocum. Quod propter illos Valachos adnotandum duxi, qui praeter Dialectum suae Patriae haud aliam norunt; ideoque, dum quidpiam audiunt, ex alia Dialecto admisceri, quod a sua nutricenon hauserant, linguam Valachicam lacerari vociferantur.

§. 15.

Operae pretium fore duxi, isthic figuras dictionis quibus variationes inter Valachos et Latinos, aliasque Dialectos originis Romanae in vocibus usu veniunt, recensere.

deosebirea dintre vocalele ο și ω etc.! Poți pretinde o ortografie mai desăvârșită de la români decât de la latini și de la greci, dascălii latinilor?

§. 14.

Ca să nu ne mirăm că la latini, italieni și valahi, ba chiar și la spanioli și francezi, care vorbesc o limbă cu aceeași origine cu cei de dinainte, are loc o schimbare a literelor în cuvintele comune, voi înfățișa aici tabelele dialectelor limbii grecești [alcătuite] de Schrevelius; de aici reiese limpede că acest tip de schimbare a avut loc chiar și în cele mai desăvârșite limbi, dar nu se poate afirma, pe bună dreptare, că, din această cauză, ele au suferit vreo scădere. [Schrevelius] susține că există patru dialecte ale limbii grecești sau, mai bine zis, patru forme de a vorbi, potrivit numărului principalelor neamuri grecești, care se deosebesc de limba comună în anumite aspecte, și anume: atic, ionic, doric, eolic. În plus, poeții aveau graiul și limba lor în fiecare din acestea.  Toate cele ce privesc terminațiile părților de vorbire vor fi înfățișate în tabelele următoare. În rest, de vreme ce diversitatea este atât de mare, încât regulile abia o pot cuprinde, ajunge să arătăm pe scurt cele mai importante caracteristici ale fiecăruia.

Aticii schimbă σ în ξ, precum ξυν în loc de συν; în τ, precum θαλλαττα în loc de θαλασσα; în ρ, αῤῥην în loc de αρσυν, [lat.] vir; și folosesc, în general, contragerile.

Ionienii folosesc η în loc de α, precum φιλιη în loc de φιλια, [lat.] amicitia; ε în loc de α, γελεω în loc de γελαω, [lat.] rideo; și, dimpotrivă, α în loc de ε, ταμνω în loc de τεμνω, [lat.] seco. Dintre consoane, [schimbă] κ în π, precum κως în loc de πως; π în φ, precum απαιρουμε în loc de αφαιρουμε; evită, în schimb, contragerile şi reduc diftongii.

Dorienii folosesc α în loc de η, precum φαμα în loc de φημη, [lat.] fama; în loc de ε, precum πιαζω pentru πιεζω, [lat.] premo; [folosesc] γα în loc de γε, precum εγωγα în loc de εγωγε; [folosesc α] în loc de ω, precum μουσαν în loc de μουσων, [lat.] musarum, πρατος în loc de πρωτος, [lat.] primus; [folosesc α] în loc de ει, precum κλαδας în loc de κλειδας, [lat.] claves; [folosescη în loc de α, precum ζην, și în loc de ει, precum κοσμην în loc de κοσμειν; [folosesc] ω în loc de ου, precum μωσα, [lat.] musa; și în loc de ε, precum νεκα în loc de νεκα, [lat.] propterea; [folosesc] αι în loc de ει, precum αιθε în loc de ειθε, [lat.] utinam; [folosesc] ευ în loc de υ, precum άλευμαι în loc de άλυμαι, [lat.] saliam, [folosescοι în loc de ου, precum τυπτοισα în loc de τυπτουσα. Dintre consoane, [folosesc] σδ în loc de ζ, precum συρισδω în loc de συριζω; σ în loc de θ, σεος în loc de θεος; κ în loc de τ, precum ποκα, ὁκα în loc de ποτε și οτε, [lat.] aliquando; și dimpotrivă [folosesc]τ în loc de κ, τεινος în loc de κεινος, [lat.] ille.

Eolienii folosesc ω în loc de ο, precum χωρως în loc de χορος, [lat.] puella; și, dimpotrivă, [folosescο în loc de ω, precum ερος în loc de ερως, [lat.] amor; ε în loc de α, precum δερσος în loc de δαρσος, [lat.] audacia; [folosescαις în loc de ας, precum καλαις în loc de καλας, [lat.] bonas. Dintre consoane, [folosesc] ππ în loc de μμ, precum οππατα în loc de ομματα, [lat.] oculi; și [folosesc] β înaintea lui ρ, precum βρακη în loc de ρακη, [lat.] cento.

Poeții nu numai au propriul grai în fiecare dialect, dar chiar amestecă dialectele. De aici, rezultă că românii au dreptul de a recurge la diferite graiuri, mai cu seamă pentru îmbogăţirea vocabularului. Am socotit că trebuie să atrag atenția asupra acestui lucru din cauza acelor români care nu cunosc alt grai decât cel din ținutul lor și, de aceea, când aud că ceva din alt grai se amestecă cu ceea ce au supt de la mama lor, strigă în gura mare că se aduce vătămare limbii române.

§. 15.

Am socotit că merită osteneala să enumăr aici figurile gramaticale care au provocat diferențe între cuvintele române și latine, precum și între celelalte dialecte de origine romanică.

‑mination vocalium ο et ω etc. ! Exiges perfectiorem Orthographiam â Valachis, quam â Latinis, et Latinorum magistris, Graecis?

§. 14.

Quo minus mirari subeat inter Latinos, Italos et Valachos, dicam etiam Hispanos et Gallos, qui linguam ejusdem originis cum prioribus loquuntur, in communibus dictionibus literarum fieri commutationem, Tabellas Dialectorum Graecae linguae e Schrevellio isthic proferam: ex quo liquido patebit, ejusmodi mutationem etiam perfectissimis linguis evenire, quin propterea defectu quopiam eas laborare, jure inferre valeas. Quatuor, inquit, numerantur Graecae linguae Dialecti, sive loquendi formae praecipue, pro numero praecipuarum Graeciae gentium, quae a lingua communi in nonnullis variant, nimirum: Attica, Ionica, Dorica, Aeolica. Praeter quas suam Dialectum et idioma in quibusdam habuerunt Poetae. Quae omnes quod ad terminationes partium orationis spectat, sequentibus tabellis subjiciuntur. In reliquis vero, cum tanta sit varietas, ut regulis comprehendi vix possit, singularum proprietates insigniores breviter proponere sufficiat.

Attici mutant σ in ξ, ut ξυν: pro συν: in τ, ut θαλλαττα pro θαλασσα; in ρ, αῤῥην pro αρσυν, vir: et contractionibus in primis gaudent.

Iones ponunt η pro α, φιλιη pro φιλια, amicitia; ε pro α, γελεω pro γελαω, rideo; et contra α pro ε, ταμνω pro τεμνω, seco. Ex consonantibus κ pro π, ut κ ως; pro πως; π pro φ, ut απαιρουμε pro αφαιρουμε: contractionibus prorsus abstinent, et diphthongos resolvunt.

Dores usurpant α pro η, ut φαμα pro φημη, fama; pro ε, ut πιαζω pro πιεζω, premo; γα pro γε, ut εγωγα pro εγωγε pro ω, ut μουσαν pro μουσων, musarum, πρατος pro πρωτος, primus; pro ει, ut κλαδας pro κλειδας, claves. η pro α, ut ζην, et pro ει, ut κοσμην pro κοσμειν. ω pro ου, ut μωσα musa; et pro ε, ut νεκα pro νεκα, propterea. αι pro ει, ut αιθε, pro ειθε utinam. ευ pro υ, ut άλευμαι, pro άλυμαι, saliam, οι pro ου, ut τυπτοισα pro τυπτουσα. Ex consonantibus σδ pro ζ, ut συρισδω pro συριζω; σ pro θ, σεος; pro θεος; κ pro τ, ut ποκα, ὁκα pro ποτε et οτε, aliquando; et contra τ pro κ, τεινος pro κεινος, ille.

Aeoles utuntur ω pro ο, ut χωρως pro χορος puella; et contra ο pro ω, ut ερος, pro ερως, amor; ε pro α, ut δερσος pro δαρσος, audacia; αις pro ας, ut καλαις pro καλας, bonas. Ex consonantibus ππ, pro μμ, ut οππατα, pro ομματα oculi; et β ante ρ, ut βρακη pro ρακη, cento.

Poetae non solum peculiarem in quibusdam habent Dialectum, sed etiam dialectos commiscent. Unde consequitur, Valachis jus esse una Dialecto subveniendi alteri, praecipue quoad copiam vocum. Quod propter illos Valachos adnotandum duxi, qui praeter Dialectum suae Patriae haud aliam norunt; ideoque, dum quidpiam audiunt, ex alia Dialecto admisceri, quod a sua nutricenon hauserant, linguam Valachicam lacerari vociferantur.

§. 15.

Operae pretium fore duxi, isthic figuras dictionis quibus variationes inter Valachos et Latinos, aliasque Dialectos originis Romanae in vocibus usu veniunt, recensere.

deosebirea dintre vocalele ο și ω etc.! Poți pretinde o ortografie mai desăvârșită de la români decât de la latini și de la greci, dascălii latinilor?

§. 14.

Ca să nu ne mirăm că la latini, italieni și valahi, ba chiar și la spanioli și francezi, care vorbesc o limbă cu aceeași origine cu cei de dinainte, are loc o schimbare a literelor în cuvintele comune, voi înfățișa aici tabelele dialectelor limbii grecești [alcătuite] de Schrevelius; de aici reiese limpede că acest tip de schimbare a avut loc chiar și în cele mai desăvârșite limbi, dar nu se poate afirma, pe bună dreptare, că, din această cauză, ele au suferit vreo scădere. [Schrevelius] susține că există patru dialecte ale limbii grecești sau, mai bine zis, patru forme de a vorbi, potrivit numărului principalelor neamuri grecești, care se deosebesc de limba comună în anumite aspecte, și anume: atic, ionic, doric, eolic. În plus, poeții aveau graiul și limba lor în fiecare din acestea.  Toate cele ce privesc terminațiile părților de vorbire vor fi înfățișate în tabelele următoare. În rest, de vreme ce diversitatea este atât de mare, încât regulile abia o pot cuprinde, ajunge să arătăm pe scurt cele mai importante caracteristici ale fiecăruia.

Aticii schimbă σ în ξ, precum ξυν în loc de συν; în τ, precum θαλλαττα în loc de θαλασσα; în ρ, αῤῥην în loc de αρσυν, [lat.] vir; și folosesc, în general, contragerile.

Ionienii folosesc η în loc de α, precum φιλιη în loc de φιλια, [lat.] amicitia; ε în loc de α, γελεω în loc de γελαω, [lat.] rideo; și, dimpotrivă, α în loc de ε, ταμνω în loc de τεμνω, [lat.] seco. Dintre consoane, [schimbă] κ în π, precum κως în loc de πως; π în φ, precum απαιρουμε în loc de αφαιρουμε; evită, în schimb, contragerile şi reduc diftongii.

Dorienii folosesc α în loc de η, precum φαμα în loc de φημη, [lat.] fama; în loc de ε, precum πιαζω pentru πιεζω, [lat.] premo; [folosesc] γα în loc de γε, precum εγωγα în loc de εγωγε; [folosesc α] în loc de ω, precum μουσαν în loc de μουσων, [lat.] musarum, πρατος în loc de πρωτος, [lat.] primus; [folosesc α] în loc de ει, precum κλαδας în loc de κλειδας, [lat.] claves; [folosescη în loc de α, precum ζην, și în loc de ει, precum κοσμην în loc de κοσμειν; [folosesc] ω în loc de ου, precum μωσα, [lat.] musa; și în loc de ε, precum νεκα în loc de νεκα, [lat.] propterea; [folosesc] αι în loc de ει, precum αιθε în loc de ειθε, [lat.] utinam; [folosesc] ευ în loc de υ, precum άλευμαι în loc de άλυμαι, [lat.] saliam, [folosescοι în loc de ου, precum τυπτοισα în loc de τυπτουσα. Dintre consoane, [folosesc] σδ în loc de ζ, precum συρισδω în loc de συριζω; σ în loc de θ, σεος în loc de θεος; κ în loc de τ, precum ποκα, ὁκα în loc de ποτε și οτε, [lat.] aliquando; și dimpotrivă [folosesc]τ în loc de κ, τεινος în loc de κεινος, [lat.] ille.

Eolienii folosesc ω în loc de ο, precum χωρως în loc de χορος, [lat.] puella; și, dimpotrivă, [folosescο în loc de ω, precum ερος în loc de ερως, [lat.] amor; ε în loc de α, precum δερσος în loc de δαρσος, [lat.] audacia; [folosescαις în loc de ας, precum καλαις în loc de καλας, [lat.] bonas. Dintre consoane, [folosesc] ππ în loc de μμ, precum οππατα în loc de ομματα, [lat.] oculi; și [folosesc] β înaintea lui ρ, precum βρακη în loc de ρακη, [lat.] cento.

Poeții nu numai au propriul grai în fiecare dialect, dar chiar amestecă dialectele. De aici, rezultă că românii au dreptul de a recurge la diferite graiuri, mai cu seamă pentru îmbogăţirea vocabularului. Am socotit că trebuie să atrag atenția asupra acestui lucru din cauza acelor români care nu cunosc alt grai decât cel din ținutul lor și, de aceea, când aud că ceva din alt grai se amestecă cu ceea ce au supt de la mama lor, strigă în gura mare că se aduce vătămare limbii române.

§. 15.

Am socotit că merită osteneala să enumăr aici figurile gramaticale care au provocat diferențe între cuvintele române și latine, precum și între celelalte dialecte de origine romanică.

Prothesis, est litera vel syllaba principio dictionis addita, ut aquestu, (a#ce%stu) pro questu, hic, iste, Italice questo; aquelu pro quelu vel quela, ille, Italice quello; aquì, (a#ci') hic, isthic, Italice qui; aici, pro ici, hicce. In hoc conveniunt Hispani cum Valachis. Nam Hispani quoque dicunt: aquel, ille, pro Italico quello; aqui, hic, pro Italico, quì etc.

Aphaeresis, est cum litera vel syllaba principio dictionis subtrahitur, ut bóla, morbus, infirmitas, aegritudo, ab Italico debole, debilis, subtracta initiali syllaba de; buricu, umbilicus, extrita syllaba um; qui (ci'), atqui, sed, verum a Lat. atqui, subtracta syllaba at; lioqua, subscus currus, fulcrum laterale currus, brachium currus, sic dicta â figura obliqua, in qua ditione expungitur initialis syllaba ob; prėcina, causa, a Lat. facinus, detrita syllaba fa, et praefixa praepositione pre, prae; quia ad hoc, ut sit causa, debet ante facere; sive praeagere. Apud Italos ciulla, pro fanciulla, puella. Apud Latinos quoque olim conia, pro ciconia dicebatur.

Syncope, literam vel syllabam ê medio dictionis subtrahit, ut alduescu, apprecor, benedico, â Lat. allaudo; cu arsa, aversione vel per aversionem; cotu, cubitus, Hispanice, codo; cracu, vel crauacu, crauaci, diducta crura, ab Ital. cavalcione, cavalcioni; crảcisu, Ital. a cavalcioni, diductis cruribus, ubi simul interveniunt figurae Antithesis, et Metathesis; Doru, desiderium, a Lat. desiderio, subtractis duabus primis syllabis; apud Italos vero desio ex desiderium; dragu, dilectus a Lat. diligo, converso l in r more solito, et i in a, prouti ex igniarium fit amnariu, calybs; grosavu, horribilis, immanis, ab Ital. grossolano, docente Del Chiaro, Italico viro; lucrare, laborare, a Lat. lucubrare; opse, forte, probabiliter, a Lat. opinate, t mutato in s; rugina, rubigo â Lat. rubigine, subtracta syllaba bi; socu, sambucus, indidem; taina, arcanum, secretum; mysterium, ab Ital. taciturnita, observante praelaudato auctore Del Chiaro, quia secreta sunt tacenda.

Epenthesis est, cum in medio dictionis litera aut syllaba interjicitur, ut cảruntu, canus, pro Italica, canuto; mỉruntu, pro Lat. minuntum; oblỉnquu, pomum ephipii, sive anterior pars ephipii. â Lat: obliquus, cum illa pars ephipii sit subobliqua; poroncescu, praecipio, ab antiquo Lat. porceo, quod significat prohibeo; atqui prohibitio praeceptum est; sleescu, sebum sive sevum concrescere facio, interjecto l pro seescu, quod est a Lat. sebare, idest, sevo obducere, aut potius â Valachico sevu, sevum; sluçitu, vel slutitu, â Lat. sauciatus, servata significatione Latina.

Apocope fini dictionis aliquid detrahit, ut rugả pro rugảciune, precatio, a Lat. rogatione; om, pro omu, homo; bun pro bunu, bonus; rỏtund pro rỏtundu, rotundus. Haec figura perfamiliaris est Valachis veteris Daciae.

Antithesis est literae commutatio, ut inelu, annulus, pro Ital. anello; inimosu; animosus; trimitu pro trảmitu, mitto transmitto.

Metathesis, est literarum ordo immutatus, ut slỏbescu, debilito, debilitor, enervo, enervor, a Lat. solvo, solvesco, quia cum quis debilitatur et enervatur, vires resolvuntur; nisi malis deducere ab ex labasco; slảvescu, laudibus celebro, magnifico, glori‑

Proteza înseamnă adăugarea unei litere sau silabe la începutul cuvântului, precum aquestu (a#ce%stu) în loc de questu, [lat.] hic, iste, în italiană: questo; aquelu în loc de quelu sau quela, [lat.] ille, în italiană: quello; aquì (a#ci'), [lat.] hic, isthic, italiană qui; aici în loc de ici, [lat.] hicce. În această privință, spaniolii se aseamănă cu românii. Căci și spaniolii spun: aquel, [lat.] ille, pentru italianul quello; aqui, [lat.] hic, pentru italianul quì etc.

Afereza reprezintă înlăturarea unei litere sau a unei silabe de la începutul cuvântului, precum bóla, [lat.] morbus, infirmitas, aegritudo, din italiană: debole, [lat.] debilis, fiind înlăturată silaba inițială de; buricu, [lat.] umbilicus, prin pierderea silabei um; qui (ci'), [lat.] atqui, sed, verum, din latinescul atqui, prin dispariția silabei at; lioqua, [lat.] subscus currus, fulcrum laterale currus, brachium currus, numită așa de la cuvântul obliqua, prin căderea silabei inițiale ob; prėcina, [lat.] causa, din latinescul facinus, prin dispariția silabei fa și prin introducerea prepoziției pre, [lat.] prae, deoarece, ca să arate cauza, un lucru trebuie făcut mai înainte. La italieni [se spune] ciulla în loc de fanciulla, [lat.] puella. Chiar și latinii spuneau odinioară conia în loc de ciconia.

Sincopa este dispariția unei litere sau silabe de la mijlocul cuvântului, precum alduescu, [lat.] apprecor, benedico, din latinescul allaudo; cu arsa, [lat.] aversione sau per aversionem; cotu, [lat.] cubitus, spaniolă: codo; cracu sau crauacu, crauaci, [lat.] diducta crura, din italianul cavalcione, cavalcioni; crảcisu, italiană: a cavalcioni, [lat.] diductis cruribus, unde apare totodată și antiteza și metateza; doru, [lat.] desiderium, din latinescul desiderio, prin dispariția primelor două silabe; în italiană: desio, din latinescul desiderium; dragu, [lat.] dilectus, din latinescul diligo, transformând în mod obișnuit l în r și i în a, așa cum igniarium devine amnariu, [lat.] calybs; grosavu, [lat.] horribilis, immanis, din italienescul grossolano, după cum susține italianul Del Chiaro; lucrare, [lat.] laborare, din latinescul lucubrare; opse, [lat.] forte, probabiliter, din latinescul opinate, transformând t în s; rugina, [lat.] rubigo din latinescul rubigine, după căderea silabei bi; socu, [lat.] sambucus, la fel; taina, [lat.] arcanum, secretum, mysterium, din italienescul taciturnita, după cum susține celebrul scriitor Del Chiaro, căci lucrurile secrete trebuie trecute sub tăcere.

Epenteza este introducerea unei litere sau a unei silabe la mijlocul cuvântului, precum cảruntu, [lat.] canus, în loc de italienescul canuto; mỉruntu în loc de latinescul minuntum; oblỉnquu, [lat.] pomum ephipii sau anterior pars ephipii, din latinescul obliquus, pentru că acea parte a șeii este încovoiată; poroncescu, [lat.] praecipio, din vechiul cuvânt latinesc porceo, care înseamnă interzic, căci interdicția este o poruncă; sleescu, [lat.] sebum sau sevum concrescere facio, prin introducerea lui l în seescu, care provine din latinescul sebare, adică a acoperi cu seu sau, mai degrabă, din românescul sevu, [lat.] sevum; sluçitu sau slutitu, din latinescul sauciatus, fiind păstrat sensul din latină.

Apocopa înseamnă căderea unei părți de la finalul cuvântului, precum rugả în loc de rugảciune, [lat.] precatio, din latinescul rogatione; om în loc de omu, [lat.] homo; bun în loc de bunu, [lat.] bonus; rỏtund în loc de rỏtundu, [lat.] rotundus. Această figură este foarte frecventă la românii din Dacia veche.

Antiteza este schimbarea unei litere, ca în inelu, [lat.] annulus, în loc de italienescul anello; inimosu; [lat.] animosus; trimitu în loc de trảmitu, [lat.] mitto, transmitto.

Metateza este schimbarea ordinii literelor, precum slỏbescu, [lat.] debilito, debilitor, enervo, enervor, din latinescul solvo, solvesco, căci atunci când cineva se șubrezește și se înmoaie, puterile îi slăbesc; dacă nu cumva preferi să-i cauți originea în labasco; slảvescu, [lat.] laudibus celebro, magnifico, glori-

Prothesis, est litera vel syllaba principio dictionis addita, ut aquestu, (a#ce%stu) pro questu, hic, iste, Italice questo; aquelu pro quelu vel quela, ille, Italice quello; aquì, (a#ci') hic, isthic, Italice qui; aici, pro ici, hicce. In hoc conveniunt Hispani cum Valachis. Nam Hispani quoque dicunt: aquel, ille, pro Italico quello; aqui, hic, pro Italico, quì etc.

Aphaeresis, est cum litera vel syllaba principio dictionis subtrahitur, ut bóla, morbus, infirmitas, aegritudo, ab Italico debole, debilis, subtracta initiali syllaba de; buricu, umbilicus, extrita syllaba um; qui (ci'), atqui, sed, verum a Lat. atqui, subtracta syllaba at; lioqua, subscus currus, fulcrum laterale currus, brachium currus, sic dicta â figura obliqua, in qua ditione expungitur initialis syllaba ob; prėcina, causa, a Lat. facinus, detrita syllaba fa, et praefixa praepositione pre, prae; quia ad hoc, ut sit causa, debet ante facere; sive praeagere. Apud Italos ciulla, pro fanciulla, puella. Apud Latinos quoque olim conia, pro ciconia dicebatur.

Syncope, literam vel syllabam ê medio dictionis subtrahit, ut alduescu, apprecor, benedico, â Lat. allaudo; cu arsa, aversione vel per aversionem; cotu, cubitus, Hispanice, codo; cracu, vel crauacu, crauaci, diducta crura, ab Ital. cavalcione, cavalcioni; crảcisu, Ital. a cavalcioni, diductis cruribus, ubi simul interveniunt figurae Antithesis, et Metathesis; Doru, desiderium, a Lat. desiderio, subtractis duabus primis syllabis; apud Italos vero desio ex desiderium; dragu, dilectus a Lat. diligo, converso l in r more solito, et i in a, prouti ex igniarium fit amnariu, calybs; grosavu, horribilis, immanis, ab Ital. grossolano, docente Del Chiaro, Italico viro; lucrare, laborare, a Lat. lucubrare; opse, forte, probabiliter, a Lat. opinate, t mutato in s; rugina, rubigo â Lat. rubigine, subtracta syllaba bi; socu, sambucus, indidem; taina, arcanum, secretum; mysterium, ab Ital. taciturnita, observante praelaudato auctore Del Chiaro, quia secreta sunt tacenda.

Epenthesis est, cum in medio dictionis litera aut syllaba interjicitur, ut cảruntu, canus, pro Italica, canuto; mỉruntu, pro Lat. minuntum; oblỉnquu, pomum ephipii, sive anterior pars ephipii. â Lat: obliquus, cum illa pars ephipii sit subobliqua; poroncescu, praecipio, ab antiquo Lat. porceo, quod significat prohibeo; atqui prohibitio praeceptum est; sleescu, sebum sive sevum concrescere facio, interjecto l pro seescu, quod est a Lat. sebare, idest, sevo obducere, aut potius â Valachico sevu, sevum; sluçitu, vel slutitu, â Lat. sauciatus, servata significatione Latina.

Apocope fini dictionis aliquid detrahit, ut rugả pro rugảciune, precatio, a Lat. rogatione; om, pro omu, homo; bun pro bunu, bonus; rỏtund pro rỏtundu, rotundus. Haec figura perfamiliaris est Valachis veteris Daciae.

Antithesis est literae commutatio, ut inelu, annulus, pro Ital. anello; inimosu; animosus; trimitu pro trảmitu, mitto transmitto.

Metathesis, est literarum ordo immutatus, ut slỏbescu, debilito, debilitor, enervo, enervor, a Lat. solvo, solvesco, quia cum quis debilitatur et enervatur, vires resolvuntur; nisi malis deducere ab ex labasco; slảvescu, laudibus celebro, magnifico, glori‑

Proteza înseamnă adăugarea unei litere sau silabe la începutul cuvântului, precum aquestu (a#ce%stu) în loc de questu, [lat.] hic, iste, în italiană: questo; aquelu în loc de quelu sau quela, [lat.] ille, în italiană: quello; aquì (a#ci'), [lat.] hic, isthic, italiană qui; aici în loc de ici, [lat.] hicce. În această privință, spaniolii se aseamănă cu românii. Căci și spaniolii spun: aquel, [lat.] ille, pentru italianul quello; aqui, [lat.] hic, pentru italianul quì etc.

Afereza reprezintă înlăturarea unei litere sau a unei silabe de la începutul cuvântului, precum bóla, [lat.] morbus, infirmitas, aegritudo, din italiană: debole, [lat.] debilis, fiind înlăturată silaba inițială de; buricu, [lat.] umbilicus, prin pierderea silabei um; qui (ci'), [lat.] atqui, sed, verum, din latinescul atqui, prin dispariția silabei at; lioqua, [lat.] subscus currus, fulcrum laterale currus, brachium currus, numită așa de la cuvântul obliqua, prin căderea silabei inițiale ob; prėcina, [lat.] causa, din latinescul facinus, prin dispariția silabei fa și prin introducerea prepoziției pre, [lat.] prae, deoarece, ca să arate cauza, un lucru trebuie făcut mai înainte. La italieni [se spune] ciulla în loc de fanciulla, [lat.] puella. Chiar și latinii spuneau odinioară conia în loc de ciconia.

Sincopa este dispariția unei litere sau silabe de la mijlocul cuvântului, precum alduescu, [lat.] apprecor, benedico, din latinescul allaudo; cu arsa, [lat.] aversione sau per aversionem; cotu, [lat.] cubitus, spaniolă: codo; cracu sau crauacu, crauaci, [lat.] diducta crura, din italianul cavalcione, cavalcioni; crảcisu, italiană: a cavalcioni, [lat.] diductis cruribus, unde apare totodată și antiteza și metateza; doru, [lat.] desiderium, din latinescul desiderio, prin dispariția primelor două silabe; în italiană: desio, din latinescul desiderium; dragu, [lat.] dilectus, din latinescul diligo, transformând în mod obișnuit l în r și i în a, așa cum igniarium devine amnariu, [lat.] calybs; grosavu, [lat.] horribilis, immanis, din italienescul grossolano, după cum susține italianul Del Chiaro; lucrare, [lat.] laborare, din latinescul lucubrare; opse, [lat.] forte, probabiliter, din latinescul opinate, transformând t în s; rugina, [lat.] rubigo din latinescul rubigine, după căderea silabei bi; socu, [lat.] sambucus, la fel; taina, [lat.] arcanum, secretum, mysterium, din italienescul taciturnita, după cum susține celebrul scriitor Del Chiaro, căci lucrurile secrete trebuie trecute sub tăcere.

Epenteza este introducerea unei litere sau a unei silabe la mijlocul cuvântului, precum cảruntu, [lat.] canus, în loc de italienescul canuto; mỉruntu în loc de latinescul minuntum; oblỉnquu, [lat.] pomum ephipii sau anterior pars ephipii, din latinescul obliquus, pentru că acea parte a șeii este încovoiată; poroncescu, [lat.] praecipio, din vechiul cuvânt latinesc porceo, care înseamnă interzic, căci interdicția este o poruncă; sleescu, [lat.] sebum sau sevum concrescere facio, prin introducerea lui l în seescu, care provine din latinescul sebare, adică a acoperi cu seu sau, mai degrabă, din românescul sevu, [lat.] sevum; sluçitu sau slutitu, din latinescul sauciatus, fiind păstrat sensul din latină.

Apocopa înseamnă căderea unei părți de la finalul cuvântului, precum rugả în loc de rugảciune, [lat.] precatio, din latinescul rogatione; om în loc de omu, [lat.] homo; bun în loc de bunu, [lat.] bonus; rỏtund în loc de rỏtundu, [lat.] rotundus. Această figură este foarte frecventă la românii din Dacia veche.

Antiteza este schimbarea unei litere, ca în inelu, [lat.] annulus, în loc de italienescul anello; inimosu; [lat.] animosus; trimitu în loc de trảmitu, [lat.] mitto, transmitto.

Metateza este schimbarea ordinii literelor, precum slỏbescu, [lat.] debilito, debilitor, enervo, enervor, din latinescul solvo, solvesco, căci atunci când cineva se șubrezește și se înmoaie, puterile îi slăbesc; dacă nu cumva preferi să-i cauți originea în labasco; slảvescu, [lat.] laudibus celebro, magnifico, glori-

‑fico, a Lat. salve! Forma salutandi, honorandi; vel a Lat. ex, quod apud Valachos mutari solet in s, et Graeco ευλαβεια, religio, reverentia; est igitur slảvescu, quasi religione, sive reverentia prosequor. Hinc: Slava Tatảlui etc. Gloria Patri ect, et apud Romano-Catholicos: Salve Regina etc. Slova, litera, a Lat. syllaba, aut potius Graeco συλλαβη. Cum enim Slavicae gentes ante IX seculum non habuissent literas; procul dubio vocabulo quoque, quo litera nominetur, caruerunt. Igitur Cyrillius Graecus linguae Latinae non minus peritus, quam Graecae, ac inventor literarum, quibus slavici populi Graeco Ritui addicti utuntur, ex syllaba formavit slova: quam dictionem Valachi quoque cum Cyrillicis literis adoptarunt; slugitor, servitor, mutato e in u, r in l, v in g, proinde ex dictione servitor factum est, slugitor, pro sruvitor; nisi velis deducere ab ex-lugeo, cum servi semper lugeant. Inde per Apocopen est formata dictio, sluga, servus; slugescu, servio. Bale, saliva, Ital. bava: inbảlare, saliva inficere, Ital. imbavare; talpa, planta, indidem subtracto n. tủmpitu, obtusus ab Italico spuntato; prost, rusticus, a pastor.

Synaloephe est elisio quedam vocalis ante alteram in diversis dictionibus, ut mam dusu, pro mẻ am dusu, me duxi, sive ivi; lau pusu, pro lu au pusu, illum posuit.

Anadiplosis (id est reduplicatio) est primarum vel secundarum syllabarum repetitio, ut talalảu, et tantalảu stupidus, â Gr. ταλος, miser; cocološescu, commisceo, confundo omnia, â Latino coalesco; item constringo, ut stả cocološu, constringit se, et sedet supra pulpas pedum sive calcaneos, Ital. sta cocolone.

Antiphrasis est, cum vox quaepiam in contrarium sensum sumitur, ut amintu apud Aurelianae Daciae Valachos, lucror, adipiscor, â Lat. amitto, interjecto n; flusturả, procellit, concutit, evertit, â Lat. flustrum, quod auctore Festo denotat tranquillitatem maris; regulašu, insolens, sine regula, praeceps; grảbescu, festino, â Lat. gravesco. Apud Latinos quoque inveniuntur antiphrases, ut Parcae, quia nemini parcunt; lethum â laetus, quod minime sit laetum; lucus, teste Servio, dicitur, quia umbra opacus parum luceat etc.

Probe autem observandum venit, persaepe plures figuras concurrere in una eademque dictione, e.g. buiguescu, incondita somnia video, et quasi deliro, â Lat. bacchor. Hic concurrunt Epenthesis, quia interjicitur vocalis i, et antithesis, quia a mutatur in u, c in g, et o in u, et, si placet, etiam paragoge, quia longior fit dictio. Ejusmodi exempla plura sunt etiam inter supra prolata.

Tandem omnino animadverti volo, (quod etiam in Praefatione innui) dum ajo, quampiam dictionem Valachicam ab aliqua voce Latina, aut Italica proficisci, neutiquam id intendere, quod ea dictio a Latina, aut Italica lingua trahat originem, cum Valachica lingua, utpote vetus lingua Latina popularis, longe antiquior sit, quam docta lingua Latina, et hodierna Italica, sed solum communionem, sive affinitatem indigitare; ideoque, ne illis praesentis opusculi lectoribus, qui re nondum satis ruminata, adhuc credunt, linguam Valachicam ex Latina esse corruptam, non vero doctam Latinam ex Valachica lingua fuisse excultam, prouti omnis lingua docta ex vulgari excoli solet, identidem meam opinionem, de qua

-fico, din latinescul salve!, formă de salut, de cinstire, sau din latinescul ex care, în română, s-a transformat în s, și din grecescul ευλαβεια, [lat.] religio, reverentia; căci slảvescu înseamnă mă port cu evlavie sau cuvernicie. De aici [provine expresia]: Slava Tatảlui etc. [lat.] Gloria Patri etc., iar la romano-catolici: Salve Regina etc. Slova, [lat.] litera, [provine] din latinescul syllaba sau, mai degrabă, din grecescul συλλαβη. De vreme ce popoarele slave nu au avut scriere înainte de secolul al IX‑lea, mă îndoiesc că au avut un cuvânt cu care să numească literele. Prin urmare, grecul Chiril, care nu cunoștea mai puțin limba latină decât limba greacă și care a inventat literele folosite de popoarele slave de rit grec, a format cuvântul slova din syllaba, cuvânt pe care românii l‑au adoptat odată cu scrierea chirilică; slugitor, [lat.] servitor, transformând e în ur în lv în g, din servitor a devenit mai apoi slugitor în loc de sruvitor, dacă nu cumva vrei să-i cauți originea în ex-lugeo, deoarece servitorii se plâng într‑una. Apoi, prin apocopă s-a format cuvântul sluga, [lat.] servus; slugescu, [lat.] servio. Bale, [lat.] saliva, italiană: bava: inbảlare, [lat.] saliva inficere, italiană: imbavare; talpa, [lat.] planta, după ce cade n, tủmpitu, [lat.] obtusus, din italienescul spuntato; prost, [lat.] rusticus, din pastor.

Sinalefa este eliziunea unei vocale care se află înaintea altei vocale în diferite cuvinte, precum mam dusu în loc de mẻ am dusu, [lat.] me duxi, sau ivi; lau pusu în loc de lu au pusu, [lat.] illum posuit.

Anadiploza (adică reduplicarea) este repetiția primei sau a celei de‑a doua silabe, precum talalảu și tantalảu, [lat.] stupidus, din grecescul ταλος, [lat.] miser; cocološescu, [lat.] commisceo, confundo omnia, din latinecul coalesco; la fel, constringo, precum stả cocološu, [lat.] constringit se, et sedet supra pulpas pedum sive calcaneos, în italiană: sta cocolone.

Antifraza înseamnă folosirea unui cuvânt oarecare cu sens opus, precum amintu, la românii din Dacia aureliană, [lat.] lucror, adipiscor, din latinescul amitto, intercalând litera n; flusturả, [lat.] procellit, concutit, evertit, din latinescul flustrum, despre care Festus afirmă că arată liniștea mării; regulašu, [lat.] insolens, sine regula, praeceps; grảbescu, [lat.] festino, din latinescul gravesco. La latini se întâlnește și antifraza, precum Parcae, pentru că acestea nu cruță pe nimeni; lethum [provine] din laetus, fiindcă nu este deloc vesel; lucus, potrivit lui Servius, se spune așa pentru că umbra deasă primește puțină lumină etc.

Trebuie să luăm bine seama la faptul că, deseori, apar mai multe figuri gramaticale într-un singur cuvânt, e.g. buiguescu, [lat.] incondita somnia video, et quasi deliro, din latinescul bacchor. Aici apar deopotrivă epenteza, fiindcă este intercalată vocala i, și antiteza, fiindcă a se transformă în u, c în g și o în u, precum și, dacă vrei, paragoga, deoarece cuvântul este lungit. Mai multe exemple de acest fel se găsesc printre cele date mai înainte. 

În fine, vreau să reamintesc (așa cum am afirmat și în Prefață), că, atunci când spun despre un cuvânt românesc că provine dintr‑un cuvânt latinesc sau italienesc, nu înțeleg nicidecum că acel cuvânt își trage originea din limba latină sau italiană, de vreme ce limba română, mai bine zis vechea latină vulgară, este cu mult mai veche decât limba latină cultă și decât limba italiană de azi, ci [vreau] doar să indic comuniunea sau înrudirea; de aceea, ca să nu-mi repet mereu opinia și să devin plictisitor pentru cititorii acestei lucrări, chiar dacă nu au rumegat îndeajuns lucrurile și încă cred că limba română este o formă coruptă a limbii latine și că latina cultă nu s-a șlefuit din limba română, așa cum orice limbă cultă provine din limba vulgară,

‑fico, a Lat. salve! Forma salutandi, honorandi; vel a Lat. ex, quod apud Valachos mutari solet in s, et Graeco ευλαβεια, religio, reverentia; est igitur slảvescu, quasi religione, sive reverentia prosequor. Hinc: Slava Tatảlui etc. Gloria Patri ect, et apud Romano-Catholicos: Salve Regina etc. Slova, litera, a Lat. syllaba, aut potius Graeco συλλαβη. Cum enim Slavicae gentes ante IX seculum non habuissent literas; procul dubio vocabulo quoque, quo litera nominetur, caruerunt. Igitur Cyrillius Graecus linguae Latinae non minus peritus, quam Graecae, ac inventor literarum, quibus slavici populi Graeco Ritui addicti utuntur, ex syllaba formavit slova: quam dictionem Valachi quoque cum Cyrillicis literis adoptarunt; slugitor, servitor, mutato e in u, r in l, v in g, proinde ex dictione servitor factum est, slugitor, pro sruvitor; nisi velis deducere ab ex-lugeo, cum servi semper lugeant. Inde per Apocopen est formata dictio, sluga, servus; slugescu, servio. Bale, saliva, Ital. bava: inbảlare, saliva inficere, Ital. imbavare; talpa, planta, indidem subtracto n. tủmpitu, obtusus ab Italico spuntato; prost, rusticus, a pastor.

Synaloephe est elisio quedam vocalis ante alteram in diversis dictionibus, ut mam dusu, pro mẻ am dusu, me duxi, sive ivi; lau pusu, pro lu au pusu, illum posuit.

Anadiplosis (id est reduplicatio) est primarum vel secundarum syllabarum repetitio, ut talalảu, et tantalảu stupidus, â Gr. ταλος, miser; cocološescu, commisceo, confundo omnia, â Latino coalesco; item constringo, ut stả cocološu, constringit se, et sedet supra pulpas pedum sive calcaneos, Ital. sta cocolone.

Antiphrasis est, cum vox quaepiam in contrarium sensum sumitur, ut amintu apud Aurelianae Daciae Valachos, lucror, adipiscor, â Lat. amitto, interjecto n; flusturả, procellit, concutit, evertit, â Lat. flustrum, quod auctore Festo denotat tranquillitatem maris; regulašu, insolens, sine regula, praeceps; grảbescu, festino, â Lat. gravesco. Apud Latinos quoque inveniuntur antiphrases, ut Parcae, quia nemini parcunt; lethum â laetus, quod minime sit laetum; lucus, teste Servio, dicitur, quia umbra opacus parum luceat etc.

Probe autem observandum venit, persaepe plures figuras concurrere in una eademque dictione, e.g. buiguescu, incondita somnia video, et quasi deliro, â Lat. bacchor. Hic concurrunt Epenthesis, quia interjicitur vocalis i, et antithesis, quia a mutatur in u, c in g, et o in u, et, si placet, etiam paragoge, quia longior fit dictio. Ejusmodi exempla plura sunt etiam inter supra prolata.

Tandem omnino animadverti volo, (quod etiam in Praefatione innui) dum ajo, quampiam dictionem Valachicam ab aliqua voce Latina, aut Italica proficisci, neutiquam id intendere, quod ea dictio a Latina, aut Italica lingua trahat originem, cum Valachica lingua, utpote vetus lingua Latina popularis, longe antiquior sit, quam docta lingua Latina, et hodierna Italica, sed solum communionem, sive affinitatem indigitare; ideoque, ne illis praesentis opusculi lectoribus, qui re nondum satis ruminata, adhuc credunt, linguam Valachicam ex Latina esse corruptam, non vero doctam Latinam ex Valachica lingua fuisse excultam, prouti omnis lingua docta ex vulgari excoli solet, identidem meam opinionem, de qua

-fico, din latinescul salve!, formă de salut, de cinstire, sau din latinescul ex care, în română, s-a transformat în s, și din grecescul ευλαβεια, [lat.] religio, reverentia; căci slảvescu înseamnă mă port cu evlavie sau cuvernicie. De aici [provine expresia]: Slava Tatảlui etc. [lat.] Gloria Patri etc., iar la romano-catolici: Salve Regina etc. Slova, [lat.] litera, [provine] din latinescul syllaba sau, mai degrabă, din grecescul συλλαβη. De vreme ce popoarele slave nu au avut scriere înainte de secolul al IX‑lea, mă îndoiesc că au avut un cuvânt cu care să numească literele. Prin urmare, grecul Chiril, care nu cunoștea mai puțin limba latină decât limba greacă și care a inventat literele folosite de popoarele slave de rit grec, a format cuvântul slova din syllaba, cuvânt pe care românii l‑au adoptat odată cu scrierea chirilică; slugitor, [lat.] servitor, transformând e în ur în lv în g, din servitor a devenit mai apoi slugitor în loc de sruvitor, dacă nu cumva vrei să-i cauți originea în ex-lugeo, deoarece servitorii se plâng într‑una. Apoi, prin apocopă s-a format cuvântul sluga, [lat.] servus; slugescu, [lat.] servio. Bale, [lat.] saliva, italiană: bava: inbảlare, [lat.] saliva inficere, italiană: imbavare; talpa, [lat.] planta, după ce cade n, tủmpitu, [lat.] obtusus, din italienescul spuntato; prost, [lat.] rusticus, din pastor.

Sinalefa este eliziunea unei vocale care se află înaintea altei vocale în diferite cuvinte, precum mam dusu în loc de mẻ am dusu, [lat.] me duxi, sau ivi; lau pusu în loc de lu au pusu, [lat.] illum posuit.

Anadiploza (adică reduplicarea) este repetiția primei sau a celei de‑a doua silabe, precum talalảu și tantalảu, [lat.] stupidus, din grecescul ταλος, [lat.] miser; cocološescu, [lat.] commisceo, confundo omnia, din latinecul coalesco; la fel, constringo, precum stả cocološu, [lat.] constringit se, et sedet supra pulpas pedum sive calcaneos, în italiană: sta cocolone.

Antifraza înseamnă folosirea unui cuvânt oarecare cu sens opus, precum amintu, la românii din Dacia aureliană, [lat.] lucror, adipiscor, din latinescul amitto, intercalând litera n; flusturả, [lat.] procellit, concutit, evertit, din latinescul flustrum, despre care Festus afirmă că arată liniștea mării; regulašu, [lat.] insolens, sine regula, praeceps; grảbescu, [lat.] festino, din latinescul gravesco. La latini se întâlnește și antifraza, precum Parcae, pentru că acestea nu cruță pe nimeni; lethum [provine] din laetus, fiindcă nu este deloc vesel; lucus, potrivit lui Servius, se spune așa pentru că umbra deasă primește puțină lumină etc.

Trebuie să luăm bine seama la faptul că, deseori, apar mai multe figuri gramaticale într-un singur cuvânt, e.g. buiguescu, [lat.] incondita somnia video, et quasi deliro, din latinescul bacchor. Aici apar deopotrivă epenteza, fiindcă este intercalată vocala i, și antiteza, fiindcă a se transformă în u, c în g și o în u, precum și, dacă vrei, paragoga, deoarece cuvântul este lungit. Mai multe exemple de acest fel se găsesc printre cele date mai înainte. 

În fine, vreau să reamintesc (așa cum am afirmat și în Prefață), că, atunci când spun despre un cuvânt românesc că provine dintr‑un cuvânt latinesc sau italienesc, nu înțeleg nicidecum că acel cuvânt își trage originea din limba latină sau italiană, de vreme ce limba română, mai bine zis vechea latină vulgară, este cu mult mai veche decât limba latină cultă și decât limba italiană de azi, ci [vreau] doar să indic comuniunea sau înrudirea; de aceea, ca să nu-mi repet mereu opinia și să devin plictisitor pentru cititorii acestei lucrări, chiar dacă nu au rumegat îndeajuns lucrurile și încă cred că limba română este o formă coruptă a limbii latine și că latina cultă nu s-a șlefuit din limba română, așa cum orice limbă cultă provine din limba vulgară,

alias uberius non semel disserui, repetam, et molestus esse videar, saepe dicam, hanc, vel illam vocem a lingua Latina, aut Italica, imo etiam ab Hispanica et Gallica, tametsi Romani Valachorum atavi, postquam in Dacia suas sedes fixerunt, nullum commercium cum Italis, multo minus cum Hispanis et Gallis habuerunt, esse profectam. Quam enim cumque opinione teneantur hi lectores circa Valachicae linguae originem, certo affinitatem ejus cum lingua Latina, Italica, Hispanica et Gallica inficiari minime poterunt.

CAPUT II.

DE LITERIS SPECIATIM.

§. 1.

DE LITERA A

A, docente Prisciano lib. 1. apud Latinos denos et plures habebat sonos, prouti et aliae vocales. Apud Italos duobus gaudet sonis in lingua correcta: uno aperto, ut salto, rapido, sale, parto; altero stricto, sive obtuso, ut cane, canto, mano, tanto, et in omnibus vocibus, dum immediate post a sequitur n.

Eundem sonum habet apud Valachos, ut abur, vapor; acu, acus; aducu adduco; aer, aer; afundu, affundo: ager, acer; aha, aha interj. ai, habes; aluna, avellana; amaru, amarum; anu, annus; ao, ao, interj. aquum, nunc; argėntu, argentum; asemene, assimile; atunci, tunc, auru, aurum, avere, habere. Caeterum, praeter sonum apertum et obtusum, sive strictum, apud Valachos admittit etiam sonum obscurum, sive strictissimum, prouti et reliquae vocales, plus, minus, qui apud Latinos hodie non auditur; haud tamen dubito, inter illos denos, et plures hunc quoque comprehensum fuisse. Vide cap. 1 §. 10. Exempla soni obscuri sive strictissimi apud Valachos sunt: arả, arat; bảta, baculus; cảdere, cadere; dả, da; fả, fac; gaurả, caverna; lảudatu, laudatus; mảritata, maritata; nảucu, nauci, stolidus; pảnura, pannus; quảrui, quali, cui; rảdea, radebat; sảrire, salire; tảcere, tacere; vả, vade.

Latini mutant a in e. “Mutantur a in e, inquit Priscianus lib. 1. a quidem in e modo productam, modo correptam, ut ago egi, capio cepi, facio feci, frango fregi; correptam; tango tetigi, cado cecidi, parco peperci.” In i, ut ago, adigo; cadit, excidit; in o, ut olus, oleris, ab alo; avilla et ovilla, agnus recentis partus; lavo, lotus; olim dua, pro quo nunc duo, teste Quintiliano lib. 1. cap. 10. In u ut calcat, exculcat. Vide Quintil. Instit. orat. lib. 1. cap. 4. Mutant denique Latini diphthongum au in o, ut ex faux fit obfoco, praefoco, suffoco.

lucru despre care am vorbit pe larg nu o singură dată, voi spune mereu că un cuvânt sau altul provine din limba latină sau italiană, ba chiar din spaniolă sau franceză, chiar dacă romanii, strămoșii românilor, după ce s‑au asezat în Dacia, nu au mai avut niciun fel de relații cu italienii, cu atât mai puțin cu spaniolii sau cu francezii. Oricare ar fi opinia acestor cititori despre originea limbii valahe, cu siguranță nu vor putea nega înrudirea ei cu limbile latină, italiană, spaniolă și franceză.

CAPITOLUL II

DESPRE LITERE ÎN PARTICULAR

§. 1.

DESPRE LITERA A

A, după cum arată Priscianus în cartea 1, desemnează în latină mai mult de zece sunete, la fel ca celelalte vocale. La italieni notează două sunete în limba îngrijită: un sunet deschis, precum în salto, rapido, sale, parto; un altul închis sau jos, precum în cane, canto, mano, tanto, și în toate cuvintele în care n urmează imediat după a.

[Litera a] desemnează același sunet și la valahi, precum în abur, [lat.] vapor; acu, [lat.] acus; aducu[lat.] adduco; aer, [lat.] aer; afundu, [lat.] affundo; ager, [lat.] acer; aha, [lat.] interjecția aha; ai, [lat.] habes; aluna, [lat.] avellana; amaru, [lat.] amarum; anu, [lat.] annus; ao, [lat.] interjecția ao; aquum, [lat.] nunc; argėntu, [lat.] argentum; asemene, [lat.] assimile; atunci, [lat.] tunc; auru, [lat.] aurum; avere, [lat.]habere. În plus, în afară de sunetul deschis și cel jos sau închis, [litera a] primește, la români, și un sunet întunecat sau foarte închis, mai mult sau mai puțin la fel ca celelalte vocale, care nu se mai aude astăzi în latină, dar nu mă îndoiesc că nu s‑a numărat între acele zece și mai multe [sunete ale vocalelor latinești]. Vezi capitolul 1, §. 10. Iată exemple de sunete întunecate sau foarte închise în română: arả, [lat.] arat; bảta, [lat.] baculus; cảdere, [lat.] cadere; dả, [lat.] da; fả, [lat.] fac; gaurả, [lat.] caverna; lảudatu, [lat.] laudatus; mảritata, [lat.] maritata; nảucu, [lat.] nauci, stolidus; pảnura, [lat.] pannus; quảrui, [lat.] quali, cui; rảdea, [lat.] radebat; sảrire, [lat]. salire; tảcere, [lat.] tacere; vả, [lat.] vade.

Latinii transformă a în e. Priscianus, cartea I, [28], spune; „a se transformă în e, fie că este pronunțată ca atare, fie că este modificată, precum în ago egi, capio cepi, facio feci, frango fregi; modificată: tango tetigi, cado cecidi, parco peperci.” [Se transformă] în i, precum în ago, adigo; cadit, excidit; în o, precum în olus, oleris care provine din alo; avilla et ovilla, [lat.] agnus recentis partus; lavo, lotus; forma veche dua pentru ceea ce este astăzi duo, după marturia lui Quintilianus, cartea 1, capitolul 10, [5, 15]; în u, precum în calcat, [lat.] exculcat, vezi Quintililianus, Instit[utio] orat[atoria], cartea 1, capitolul 4, [13]. În sfârșit, latinii transformă diftongul au în o, precum din faux se ajunge la obfoco, praefoco, suffoco.

alias uberius non semel disserui, repetam, et molestus esse videar, saepe dicam, hanc, vel illam vocem a lingua Latina, aut Italica, imo etiam ab Hispanica et Gallica, tametsi Romani Valachorum atavi, postquam in Dacia suas sedes fixerunt, nullum commercium cum Italis, multo minus cum Hispanis et Gallis habuerunt, esse profectam. Quam enim cumque opinione teneantur hi lectores circa Valachicae linguae originem, certo affinitatem ejus cum lingua Latina, Italica, Hispanica et Gallica inficiari minime poterunt.

CAPUT II.

DE LITERIS SPECIATIM.

§. 1.

DE LITERA A

A, docente Prisciano lib. 1. apud Latinos denos et plures habebat sonos, prouti et aliae vocales. Apud Italos duobus gaudet sonis in lingua correcta: uno aperto, ut salto, rapido, sale, parto; altero stricto, sive obtuso, ut cane, canto, mano, tanto, et in omnibus vocibus, dum immediate post a sequitur n.

Eundem sonum habet apud Valachos, ut abur, vapor; acu, acus; aducu adduco; aer, aer; afundu, affundo: ager, acer; aha, aha interj. ai, habes; aluna, avellana; amaru, amarum; anu, annus; ao, ao, interj. aquum, nunc; argėntu, argentum; asemene, assimile; atunci, tunc, auru, aurum, avere, habere. Caeterum, praeter sonum apertum et obtusum, sive strictum, apud Valachos admittit etiam sonum obscurum, sive strictissimum, prouti et reliquae vocales, plus, minus, qui apud Latinos hodie non auditur; haud tamen dubito, inter illos denos, et plures hunc quoque comprehensum fuisse. Vide cap. 1 §. 10. Exempla soni obscuri sive strictissimi apud Valachos sunt: arả, arat; bảta, baculus; cảdere, cadere; dả, da; fả, fac; gaurả, caverna; lảudatu, laudatus; mảritata, maritata; nảucu, nauci, stolidus; pảnura, pannus; quảrui, quali, cui; rảdea, radebat; sảrire, salire; tảcere, tacere; vả, vade.

Latini mutant a in e. “Mutantur a in e, inquit Priscianus lib. 1. a quidem in e modo productam, modo correptam, ut ago egi, capio cepi, facio feci, frango fregi; correptam; tango tetigi, cado cecidi, parco peperci.” In i, ut ago, adigo; cadit, excidit; in o, ut olus, oleris, ab alo; avilla et ovilla, agnus recentis partus; lavo, lotus; olim dua, pro quo nunc duo, teste Quintiliano lib. 1. cap. 10. In u ut calcat, exculcat. Vide Quintil. Instit. orat. lib. 1. cap. 4. Mutant denique Latini diphthongum au in o, ut ex faux fit obfoco, praefoco, suffoco.

lucru despre care am vorbit pe larg nu o singură dată, voi spune mereu că un cuvânt sau altul provine din limba latină sau italiană, ba chiar din spaniolă sau franceză, chiar dacă romanii, strămoșii românilor, după ce s‑au asezat în Dacia, nu au mai avut niciun fel de relații cu italienii, cu atât mai puțin cu spaniolii sau cu francezii. Oricare ar fi opinia acestor cititori despre originea limbii valahe, cu siguranță nu vor putea nega înrudirea ei cu limbile latină, italiană, spaniolă și franceză.

CAPITOLUL II

DESPRE LITERE ÎN PARTICULAR

§. 1.

DESPRE LITERA A

A, după cum arată Priscianus în cartea 1, desemnează în latină mai mult de zece sunete, la fel ca celelalte vocale. La italieni notează două sunete în limba îngrijită: un sunet deschis, precum în salto, rapido, sale, parto; un altul închis sau jos, precum în cane, canto, mano, tanto, și în toate cuvintele în care n urmează imediat după a.

[Litera a] desemnează același sunet și la valahi, precum în abur, [lat.] vapor; acu, [lat.] acus; aducu[lat.] adduco; aer, [lat.] aer; afundu, [lat.] affundo; ager, [lat.] acer; aha, [lat.] interjecția aha; ai, [lat.] habes; aluna, [lat.] avellana; amaru, [lat.] amarum; anu, [lat.] annus; ao, [lat.] interjecția ao; aquum, [lat.] nunc; argėntu, [lat.] argentum; asemene, [lat.] assimile; atunci, [lat.] tunc; auru, [lat.] aurum; avere, [lat.]habere. În plus, în afară de sunetul deschis și cel jos sau închis, [litera a] primește, la români, și un sunet întunecat sau foarte închis, mai mult sau mai puțin la fel ca celelalte vocale, care nu se mai aude astăzi în latină, dar nu mă îndoiesc că nu s‑a numărat între acele zece și mai multe [sunete ale vocalelor latinești]. Vezi capitolul 1, §. 10. Iată exemple de sunete întunecate sau foarte închise în română: arả, [lat.] arat; bảta, [lat.] baculus; cảdere, [lat.] cadere; dả, [lat.] da; fả, [lat.] fac; gaurả, [lat.] caverna; lảudatu, [lat.] laudatus; mảritata, [lat.] maritata; nảucu, [lat.] nauci, stolidus; pảnura, [lat.] pannus; quảrui, [lat.] quali, cui; rảdea, [lat.] radebat; sảrire, [lat]. salire; tảcere, [lat.] tacere; vả, [lat.] vade.

Latinii transformă a în e. Priscianus, cartea I, [28], spune; „a se transformă în e, fie că este pronunțată ca atare, fie că este modificată, precum în ago egi, capio cepi, facio feci, frango fregi; modificată: tango tetigi, cado cecidi, parco peperci.” [Se transformă] în i, precum în ago, adigo; cadit, excidit; în o, precum în olus, oleris care provine din alo; avilla et ovilla, [lat.] agnus recentis partus; lavo, lotus; forma veche dua pentru ceea ce este astăzi duo, după marturia lui Quintilianus, cartea 1, capitolul 10, [5, 15]; în u, precum în calcat, [lat.] exculcat, vezi Quintililianus, Instit[utio] orat[atoria], cartea 1, capitolul 4, [13]. În sfârșit, latinii transformă diftongul au în o, precum din faux se ajunge la obfoco, praefoco, suffoco.

Valachi in dictionibus, quae sibi communes sunt cum Latinis aut Italis, mutant interdum a in e, ut greu, grave, Ital. grave, greve, et grieve, Idem fit subinde apud Italos, ut piatà vel pietà, commiseratio, misericordia. In i, ut inima, cor, pro anima; pipỏescu, contrecto, â Lat. palpo etc. In o, ut moš, avus, senecio, â Lat. mas, per antonomasiam; obrintitu, inflammatus, Ital. abbronzato; oçẻlu, chalybs, Ital. acciajo, Hispanice, azéro; oçetu, acetum; scobitu, excavatus, ovẻsu, avena. Item in diphthongum ó sive oa, ut óre, anne? óreque, aliquid; órequảndu, aliquando. Mutant denique a in u, ut plugu, aratrum, a Lat. plaga, quia hoc instrumento infligitur terrae plaga, unghiu, angulus; urdori, lippitudo, quae causatur ex ardore capitis, Gallice ordure; inde quoque, urda, secundarius caseus, qui ardore ignis elicitur.

Interdum videtur a transire in i, cum reipsa subtrahatur, e.g. tảindu (tài%ndu), particip. praes. simul et gerundium a verbo tảiare, scindere, Ital. tagliare; a quo gerundium formari debet, tảiảndu, sicut ab aru, aro, arảndu, arando. Nam characteristica gerundii primae conjugat. est ante ndu. Male ergo scribitur, tảindu pro tảiảndu. Hanc incommoditatem invexerunt in orthographiam Valachicam Cyrillicae literae, quae non ferunt i vocalem transire in consonantem, et conjungi cum ả, uti patet ex allato exemplo: tảiảndu. Si enim scribas tàïànd, i manet vocalis, neutiquam transit in consonantem; si vero scribas diphthongo ê, tàê%nd; i quidem efferetur uti consonans, at a neutiquam convertetur in à (ả).

Interdum initio vocis a deteritur per aphaeresin, ut nótinu, annotinus agnus. Prisci quoque Latini populares a initiale subtrahebant, sic rabonem dicebant pro arrabone; alias quoque initialem syllabam expungebant, ut conia pro ciconia, quemadmodum hodie Aurelianae Daciae Valachi dicunt musatu, pro frumušatu, sive frumosu, formosus. Idem hodie faciunt Itali, e.g. Guglia, Puglia, Strologia, Strologo. pro Aguglia, Apuglia, Astrologia, Astrologo. E contra Valachi initio vocis praefigunt a praeter consuetudinem Latinorum, Italorumve modernam, ut aësta, iste etc. In quo Hispani conveniunt cum Valachis: ex qua concordia harum nationum tanto intervallo inter se dissitarum haud inepte inferri posse videtur, hunc morem Valachorum inter proprietates antiquae Latinae linguae popularis esse recensendum. Vide cap. 1. §. 15.

Apud Graecos quoque mutatur a in e, et i, Vide cap. 1. §. 14. Apud eosdem a interdum otiosum est, ut impune absit, vel adsit, ut αβηχρος, βληχρος, ανηριται, νηριται, ςραβελοι, αςραβελοι etc. Apud Valachos etiam interdum impune potest abesse; tam enim, dici potest, e.g. esta, quam aësta, iste.

§. 2.

De litera B.

Pronunciatur more Latinorum, ut béla vel bala, bellua immanis; beutura, potatio, Ital. bevitura, vel bevuta, Hispanice bevida, Gallice beverie; prouti et beutor, potator, Ital. bevitore, Hisp. bevedor, Gal. beveur; biruescu, vinco, a Lat. vires, quia viribus vincitur, vel â vinco, n mutato in r, et v in b, more so‑

Românii, în cuvintele pe care le au în comun cu latinii sau cu italienii, transformă uneori a în e, precum în greu, [lat.] grave, italiană: grave, greve și grieve. Același lucru se întâmplă în italiană, precum în piatà sau pietà, [lat.] commiseratio, misericordia. În i, precum în inima, [lat.] cor, în loc de anima; pipỏescu, [lat.] contrecto, din latinescul palpo etc.; în o, precum în moš, [lat.] avus, senecio, din latinescul mas, prin antonomasie; obrintitu, [lat.] inflammatus, în italiană: abbronzato; oçẻlu, [lat.] chalybs, italiană: acciajo, spaniolă: azéro; oçetu, [lat.] acetum; scobitu, [lat.] excavatus; ovẻsu, [lat.] avena. [Se transformă] de asemenea în diftongul ó sau oa, precum în óre, [lat.] anne?; óreque, [lat.] aliquid; órequảndu, [lat.] aliquando. În fine, a este transformat în u, precum în plugu, [lat.] aratrum, din latinescul plaga, deoarece cu acest instrument se lovește pământul; unghiu, [lat.] angulus; urdori, [lat.] lippitudo, fiindcă sunt pricinuite de fierbințeala (ardore) capului, franceză: ordure; de aici provine și urda, [lat.] secundarius caseus, căci se alege la fierbințeala (ardore) focului.

Uneori a pare că se transformă în i, atunci când contrage cu el însuși, e.g. tảindu (tài%ndu), participiul prezent și, în același timp, gerunziul verbului tảiare, [lat.] scindere, italiană: tagliare; de la acesta ar trebui să se formeze gerunziul tảiảndu, tot așa cum de la aru, [lat.] aro, [se formează] arảndu, [lat.] arando, deoarece caracteristica gerunziului de conjugarea întâi este înainte de ndu. Prin urmare, se scrie greșit tảindu în loc de tảiảndu. Acest neajuns a fost cauzat, în ortografia românească,  de literele chirilice, care nu permit ca i vocalic să se transforme în consoană și să se unească cu , așa cum reiese din exemplul dat: tảiảndu. Căci, dacă ai scrie tàïànd, i rămâne vocală, nu se transformă niciodată în consoană; dacă ai scrie cu diftongul ê, tàê%ndi se pronunță consonantic, dar a nu devine nicidecum à (ả).

Uneori, la începutul cuvântului, a dispare prin afereză, precum în nótinu, [lat.] annotinus agnus. Şi vechii latini eliminau în limba populară a iniţial, astfel spuneau rabonem în loc de arrabone; alteori eliminau și silaba inițială, precum în conia pentru ciconia, așa cum românii din Dacia aureliană spun musatu în loc de frumušatu sau frumosu, [lat.] formosus. La fel procedează și italienii din zilele noastre, e.g. [spun] Guglia, Puglia, Strologia, Strologo în loc de Aguglia, Apuglia, Astrologia, Astrologo. Dimpotrivă, românii obișnuiesc să pună a la începutul cuvântului spre deosebire de latini și italienii de astăzi, precum în aësta, [lat.] iste etc. În această privință spaniolii se aseamnă cu românii: această asemănare a unor popoare despărțite de o distanță atât de mare poate fi explicată rațional astfel: acest obicei al românilor trebuie socotit ca fiind una dintre caracteristicile vechii limbi latine populare. Vezi capitolul 1, §. 15.

Și la greci a se transformă în e și i, Vezi capitolul 1, §. 14. La aceștia, a este uneori inutil, așa că poate fi sau nu prezent fără probleme, precum în αβηχρος, βληχρος, ανηριται, νηριται, ςραβελοι, αςραβελοι etc. Și la români a poate uneori lipsi fără probleme, căci se poate spune e.g. atât esta, cât și aësta, [lat.] iste.

§. 2. 

Despre litera B.

Se pronunță ca în latină, precum în béla sau bala, [lat.] bellua immanis; beutura, [lat.] potatio, italiană: bevitura sau bevuta, spaniola: bevida, franceză: beverie; precum și în beutor, [lat.] potator, italiană: bevitore, spaniolă: bevedor, franceză: beveur; biruescu, [lat.]vinco din latinescul vires, căci se învinge datorită forței, sau de la vincon fiind transformat în r și v în b, în modul

Valachi in dictionibus, quae sibi communes sunt cum Latinis aut Italis, mutant interdum a in e, ut greu, grave, Ital. grave, greve, et grieve, Idem fit subinde apud Italos, ut piatà vel pietà, commiseratio, misericordia. In i, ut inima, cor, pro anima; pipỏescu, contrecto, â Lat. palpo etc. In o, ut moš, avus, senecio, â Lat. mas, per antonomasiam; obrintitu, inflammatus, Ital. abbronzato; oçẻlu, chalybs, Ital. acciajo, Hispanice, azéro; oçetu, acetum; scobitu, excavatus, ovẻsu, avena. Item in diphthongum ó sive oa, ut óre, anne? óreque, aliquid; órequảndu, aliquando. Mutant denique a in u, ut plugu, aratrum, a Lat. plaga, quia hoc instrumento infligitur terrae plaga, unghiu, angulus; urdori, lippitudo, quae causatur ex ardore capitis, Gallice ordure; inde quoque, urda, secundarius caseus, qui ardore ignis elicitur.

Interdum videtur a transire in i, cum reipsa subtrahatur, e.g. tảindu (tài%ndu), particip. praes. simul et gerundium a verbo tảiare, scindere, Ital. tagliare; a quo gerundium formari debet, tảiảndu, sicut ab aru, aro, arảndu, arando. Nam characteristica gerundii primae conjugat. est ante ndu. Male ergo scribitur, tảindu pro tảiảndu. Hanc incommoditatem invexerunt in orthographiam Valachicam Cyrillicae literae, quae non ferunt i vocalem transire in consonantem, et conjungi cum ả, uti patet ex allato exemplo: tảiảndu. Si enim scribas tàïànd, i manet vocalis, neutiquam transit in consonantem; si vero scribas diphthongo ê, tàê%nd; i quidem efferetur uti consonans, at a neutiquam convertetur in à (ả).

Interdum initio vocis a deteritur per aphaeresin, ut nótinu, annotinus agnus. Prisci quoque Latini populares a initiale subtrahebant, sic rabonem dicebant pro arrabone; alias quoque initialem syllabam expungebant, ut conia pro ciconia, quemadmodum hodie Aurelianae Daciae Valachi dicunt musatu, pro frumušatu, sive frumosu, formosus. Idem hodie faciunt Itali, e.g. Guglia, Puglia, Strologia, Strologo. pro Aguglia, Apuglia, Astrologia, Astrologo. E contra Valachi initio vocis praefigunt a praeter consuetudinem Latinorum, Italorumve modernam, ut aësta, iste etc. In quo Hispani conveniunt cum Valachis: ex qua concordia harum nationum tanto intervallo inter se dissitarum haud inepte inferri posse videtur, hunc morem Valachorum inter proprietates antiquae Latinae linguae popularis esse recensendum. Vide cap. 1. §. 15.

Apud Graecos quoque mutatur a in e, et i, Vide cap. 1. §. 14. Apud eosdem a interdum otiosum est, ut impune absit, vel adsit, ut αβηχρος, βληχρος, ανηριται, νηριται, ςραβελοι, αςραβελοι etc. Apud Valachos etiam interdum impune potest abesse; tam enim, dici potest, e.g. esta, quam aësta, iste.

§. 2.

De litera B.

Pronunciatur more Latinorum, ut béla vel bala, bellua immanis; beutura, potatio, Ital. bevitura, vel bevuta, Hispanice bevida, Gallice beverie; prouti et beutor, potator, Ital. bevitore, Hisp. bevedor, Gal. beveur; biruescu, vinco, a Lat. vires, quia viribus vincitur, vel â vinco, n mutato in r, et v in b, more so‑

Românii, în cuvintele pe care le au în comun cu latinii sau cu italienii, transformă uneori a în e, precum în greu, [lat.] grave, italiană: grave, greve și grieve. Același lucru se întâmplă în italiană, precum în piatà sau pietà, [lat.] commiseratio, misericordia. În i, precum în inima, [lat.] cor, în loc de anima; pipỏescu, [lat.] contrecto, din latinescul palpo etc.; în o, precum în moš, [lat.] avus, senecio, din latinescul mas, prin antonomasie; obrintitu, [lat.] inflammatus, în italiană: abbronzato; oçẻlu, [lat.] chalybs, italiană: acciajo, spaniolă: azéro; oçetu, [lat.] acetum; scobitu, [lat.] excavatus; ovẻsu, [lat.] avena. [Se transformă] de asemenea în diftongul ó sau oa, precum în óre, [lat.] anne?; óreque, [lat.] aliquid; órequảndu, [lat.] aliquando. În fine, a este transformat în u, precum în plugu, [lat.] aratrum, din latinescul plaga, deoarece cu acest instrument se lovește pământul; unghiu, [lat.] angulus; urdori, [lat.] lippitudo, fiindcă sunt pricinuite de fierbințeala (ardore) capului, franceză: ordure; de aici provine și urda, [lat.] secundarius caseus, căci se alege la fierbințeala (ardore) focului.

Uneori a pare că se transformă în i, atunci când contrage cu el însuși, e.g. tảindu (tài%ndu), participiul prezent și, în același timp, gerunziul verbului tảiare, [lat.] scindere, italiană: tagliare; de la acesta ar trebui să se formeze gerunziul tảiảndu, tot așa cum de la aru, [lat.] aro, [se formează] arảndu, [lat.] arando, deoarece caracteristica gerunziului de conjugarea întâi este înainte de ndu. Prin urmare, se scrie greșit tảindu în loc de tảiảndu. Acest neajuns a fost cauzat, în ortografia românească,  de literele chirilice, care nu permit ca i vocalic să se transforme în consoană și să se unească cu , așa cum reiese din exemplul dat: tảiảndu. Căci, dacă ai scrie tàïànd, i rămâne vocală, nu se transformă niciodată în consoană; dacă ai scrie cu diftongul ê, tàê%ndi se pronunță consonantic, dar a nu devine nicidecum à (ả).

Uneori, la începutul cuvântului, a dispare prin afereză, precum în nótinu, [lat.] annotinus agnus. Şi vechii latini eliminau în limba populară a iniţial, astfel spuneau rabonem în loc de arrabone; alteori eliminau și silaba inițială, precum în conia pentru ciconia, așa cum românii din Dacia aureliană spun musatu în loc de frumušatu sau frumosu, [lat.] formosus. La fel procedează și italienii din zilele noastre, e.g. [spun] Guglia, Puglia, Strologia, Strologo în loc de Aguglia, Apuglia, Astrologia, Astrologo. Dimpotrivă, românii obișnuiesc să pună a la începutul cuvântului spre deosebire de latini și italienii de astăzi, precum în aësta, [lat.] iste etc. În această privință spaniolii se aseamnă cu românii: această asemănare a unor popoare despărțite de o distanță atât de mare poate fi explicată rațional astfel: acest obicei al românilor trebuie socotit ca fiind una dintre caracteristicile vechii limbi latine populare. Vezi capitolul 1, §. 15.

Și la greci a se transformă în e și i, Vezi capitolul 1, §. 14. La aceștia, a este uneori inutil, așa că poate fi sau nu prezent fără probleme, precum în αβηχρος, βληχρος, ανηριται, νηριται, ςραβελοι, αςραβελοι etc. Și la români a poate uneori lipsi fără probleme, căci se poate spune e.g. atât esta, cât și aësta, [lat.] iste.

§. 2. 

Despre litera B.

Se pronunță ca în latină, precum în béla sau bala, [lat.] bellua immanis; beutura, [lat.] potatio, italiană: bevitura sau bevuta, spaniola: bevida, franceză: beverie; precum și în beutor, [lat.] potator, italiană: bevitore, spaniolă: bevedor, franceză: beveur; biruescu, [lat.]vinco din latinescul vires, căci se învinge datorită forței, sau de la vincon fiind transformat în r și v în b, în modul

‑lito; item birẻu, alias jude, judex, â Lat. vir per antonomasiam, vel ab Ital. birro, lictor, vel barigello, dux lictorum, vel â Lat. vires, propter potestatem, et jurisdictionem, quam habet judex, sive magistratus; hinc apud Italos Judex, sive praetor hodie vocatur potesta; bocescu, vociferor, â boce, vox, Ital. voce vel boce; buboiu, bubo, i.e. tumor, Ital. bubone; unde buba, alias puštea, pustula; apud Valachos Aurelianae Daciae pustla est pestis.

Apud Latinos litera b convertitur in c, ut occurro, pro obcurro; in f, ut sufficio, pro subficio, in g, ut suggero pro subgero; in m, ut summitto, pro submitto, Dominus pro antiquo Dubenus: unde natum apud Valachos jupẻnu, Dominus; in p, ut oppono, pro obpono; in u, ut aufero, pro abfero, aufugio pro abfugio; in s, ut aspello, â praepos. ab et pello. Priscianus de mutatione litera b sic docet lib. 1. “B transit in c, ut occurro, succurro. In f, ut officio, sufficio, suffio. In g, ut suggero. In m, ut summitto, globus glomus. In p, ut suppono. In r, ut surripio, arripio. In s, ut jubeo jussi. Nam suspicio et sustuli â susum vel sursum adverbio compositae sunt.” Quintilianus Instit. Orat. lib. 1. cap. 4. ait: “Sed B quoque in locum aliarum dedimus aliquando, unde Byrrhus, et Bruges, et Balaena, pro Pyrrhus, Phryges, Phalaena. Nec non eadem fecit ex duello bellum, unde duellos quidam dicere Bellos ausi. Et lib. 12. cap. 10. Quid quod syllabae nostrae in B literam, et D innituntur? adeo aspere, ut plerique non antiquissimorum quidem, sed tamen veterum, mollire tentaverint, non solum aversa pro abversis dicendo; sed et in praepositione B literae absonam et ipsam S subjiciendo.” Apud Italos b mutatur in n, ut amendue, pro ambedue, ambo.

Latinarum, Italicarumve dictionum litera b apud Valachos convertitur interdum in c, ut tunerecu, tenebrae, in d, ut desagi, bisaccium. Id fit etiam apud Hispanos, ut dudosa, dubia; in f, ut bolfosu, bulbosus; corfa, corbis, Ital. corba. Id fit etiam apud Italos et Hispanos, ut bufolo; Hispan. bufano, vel bufalo, bubalus. Mutant item Valachi in g, ut rugu, rubus; uger, uber; gủfảescu, anheio, seu vehementer respiro, Ital. sbuffare. Valachi Aurelianae Daciae vulgo b ante i mutant in g, ut ghine pro bine, bene; Itali quoque dicunt grigio et brigio, cineraceus; veteris Daciae quoque Valachi nonnullis in regionibus b ante i, mutant in g vulgo; in scribendo tamen retinent b. Mutant quoque in h una cum Hispanis, ut buha, bubo avis, Hispan. buho; biholu, et bibolu, bubalus; mẻhrama, strophium, â Lat. membrana; in i, ut haiduci, lictores, â Lat. rhabduchi, quod est â Graeco, ῥαβδουχοι; in l, ut cảhala, testa fornacea, â Lat. cacabus; in m, ut amu, habeo, â Lat. habeo; in n, ut amẻndoi, ambo, Ital. amendue; in p, ut apảsare, deprimere, comprimere, pro Ital. abbasare; grópa, scrobs, Ital. grotta; opỉcescu, (â Lat. obex, obicis) impedio, remoror; cảnepa, canabis, Ital. canapa vel canape. Etiam Latini ex antiquo Albii fecerunt alpes. Et in compositis dubitatur, an b, an vero p scribendum sit, certo in pronunciando p auditur, e.g. obtinuit, pronunciatur optinuit. De quo sic Quintilianus Instit. Orat. lib. 1. cap. 7. “Quaeri solet in scribendo, praepositiones, sonum, quem junctae efficiunt, an quem separatae observare conveniat: ut cum dico obtinuit;

obișnuit; de asemenea birẻu, alt cuvânt pentru jude, [lat.] judex, din latinescul vir prin antonomasie sau din italienescul birro, [lat.] lictor sau barigello, [lat.] dux lictorum, sau din latinescul vires, datorită puterii și autorității pe care o are judecătorul sau magistratul; de aici, la italieni judecătorul sau magistratul se numește până astăzi potesta; bocescu, [lat.]vociferor, din boce, [lat.]vox, italiană: voce sau boce; buboiu, [lat.] bubo, i.e. tumor, italiană: bubone; de aici buba, adică puštea, [lat.] pustula; pustla, la românii din Dacia aureliană, înseamnă ciumă.

La latini, litera b se transformă în c, precum în occurro în loc de obcurro; în f, precum în sufficio în loc de subficio; în g, precum în suggero în loc de subgero; în m, precum în summitto pentru submittoDominus în locul vechiului Dubenus; de aici provine în română jupẻnu, [lat.] Dominus; în p, precum în oppono în loc de obpono; în u, precum în aufero în loc de abfero; aufugio în loc de abfugio; în s, precum în aspello, din prepoziția ab și pello. Priscianus, cartea 1, capitolul 4, [34], vorbește despre transfomarea literei b astfel: “b se transformă în c, precum în occurro, succurro; în f, precum în officio, sufficio, suffio, în g, precum în suggero, în m, precum în summitto, globus glomus; în p, precum în suppono; în r, precum în surripio, arripio; în s, precum în jubeo jussi. Suspicio și sustuli sunt formate de la adverbul susum sau sursum [...].” Quintilianus, Instit[utio] Orat[atoria], cartea 1, capitolul 4, [14], spune: “Dar punem b în locul altei litere, de unde avem Byrrhus și Bruges și Balaena, în loc de Pyrrhus, Phryges, Phalaena. Tot așa din duellum se ajunge la bellum, fiindcă unii, în loc de duellos, s‑au obișnuit să zică bellos." Iar în cartea 12, capitolul 10, [32]: "Ce se întâmplă cu silabele noastre care se termină în literele b și d? Sunt atât de dure, încât mulți dintre cei nu foarte vechi au încercat să le înmoaie, nu doar pronunţând aversa în loc de abversa, ci şi contopind sunetul neplăcut al literei cu b atunci când se află în faţa lui s.” La italieni b se transformă în n, precum în amendue în loc de ambedue, [lat.] ambo.

La valahi, litera b din cuvintele latinești și italienești ajunge uneori c, precum în tunerecu, [lat.] tenebrae, sau d, precum în desagi, [lat.] bisaccium. La fel se întâmplă și la spanioli, precum în dudosa, [lat.] dubia; sau f, precum în bolfosu, [lat.] bulbosus; corfa, [lat.] corbis, în italiană corba. Același  lucru se întâmplă și la italieni şi la spanioli, precum în bufolo, în spaniolă: bufano sau bufalo, [lat.] bubalus. Şi valahii schimbă în g, precum în rugu, [lat.] rubus; uger, [lat.] uber; gủfảescu, [lat.] anheio sau vehementer respiro, italiană: sbuffare. Românii din Dacia aureliană schimbă, în vorbirea populară, b dinaintea lui i în g, precum în ghine în loc de bine, [lat.] bene; și italienii zic grigio et brigio, [lat.] cineraceus; românii din Dacia veche îl schimbă, în limba populară, pe b dinaintea lui i în g în unele regiuni, dar în scris păstrează b. Schimbă, însă, b în h la fel ca spaniolii, precum în buha, [lat.] bubo avis, spaniolă: buho; biholu și bibolu, [lat.] bubalus; mẻhrama, [lat.] strophium, din latinescul membrana; în i, precum în haiduci, [lat.] lictores, din latinescul rhabduchi, care, la rândul său, provine din grecul ῥαβδουχοι; în l, precum în cảhala, [lat.] testa fornacea, din latinescul cacabus; în m, precum în amu, [lat.] habeo, din latinescul habeo; în n, precum în amẻndoi, [lat.] ambo, italiană: amendue; în p, precum în apảsare, [lat.] deprimere, comprimere, faţă de italianul abbasare; grópa, [lat.] scrobs, italiană: grotta; opỉcescu, (din latinescul obex, obicis) [lat.] impedio, remoror; cảnepa, [lat.] canabis, italiană: canapa sau canape. Chiar şi latinii au făcut alpes din vechiul Albii. Chiar dacă există vreo îndoială dacă, în cuvintele compuse, trebuie să se scrie b sau p, este sigur că în pronunţie se aude p, e.g. obtinuit se pronunță optinuit. De aceea, Quintilianus, Instit[utio] Orat[atoria], cartea 1, capitolul 7, [7], afirmă: „Se pune întrebarea dacă ar trebui păstrat în scris sunetul pe care unele prepoziţii îl dobândesc atunci când sunt unite sau cel pe care îl au când sunt separate, de pildă, atunci când spun obtinuit;

‑lito; item birẻu, alias jude, judex, â Lat. vir per antonomasiam, vel ab Ital. birro, lictor, vel barigello, dux lictorum, vel â Lat. vires, propter potestatem, et jurisdictionem, quam habet judex, sive magistratus; hinc apud Italos Judex, sive praetor hodie vocatur potesta; bocescu, vociferor, â boce, vox, Ital. voce vel boce; buboiu, bubo, i.e. tumor, Ital. bubone; unde buba, alias puštea, pustula; apud Valachos Aurelianae Daciae pustla est pestis.

Apud Latinos litera b convertitur in c, ut occurro, pro obcurro; in f, ut sufficio, pro subficio, in g, ut suggero pro subgero; in m, ut summitto, pro submitto, Dominus pro antiquo Dubenus: unde natum apud Valachos jupẻnu, Dominus; in p, ut oppono, pro obpono; in u, ut aufero, pro abfero, aufugio pro abfugio; in s, ut aspello, â praepos. ab et pello. Priscianus de mutatione litera b sic docet lib. 1. “B transit in c, ut occurro, succurro. In f, ut officio, sufficio, suffio. In g, ut suggero. In m, ut summitto, globus glomus. In p, ut suppono. In r, ut surripio, arripio. In s, ut jubeo jussi. Nam suspicio et sustuli â susum vel sursum adverbio compositae sunt.” Quintilianus Instit. Orat. lib. 1. cap. 4. ait: “Sed B quoque in locum aliarum dedimus aliquando, unde Byrrhus, et Bruges, et Balaena, pro Pyrrhus, Phryges, Phalaena. Nec non eadem fecit ex duello bellum, unde duellos quidam dicere Bellos ausi. Et lib. 12. cap. 10. Quid quod syllabae nostrae in B literam, et D innituntur? adeo aspere, ut plerique non antiquissimorum quidem, sed tamen veterum, mollire tentaverint, non solum aversa pro abversis dicendo; sed et in praepositione B literae absonam et ipsam S subjiciendo.” Apud Italos b mutatur in n, ut amendue, pro ambedue, ambo.

Latinarum, Italicarumve dictionum litera b apud Valachos convertitur interdum in c, ut tunerecu, tenebrae, in d, ut desagi, bisaccium. Id fit etiam apud Hispanos, ut dudosa, dubia; in f, ut bolfosu, bulbosus; corfa, corbis, Ital. corba. Id fit etiam apud Italos et Hispanos, ut bufolo; Hispan. bufano, vel bufalo, bubalus. Mutant item Valachi in g, ut rugu, rubus; uger, uber; gủfảescu, anheio, seu vehementer respiro, Ital. sbuffare. Valachi Aurelianae Daciae vulgo b ante i mutant in g, ut ghine pro bine, bene; Itali quoque dicunt grigio et brigio, cineraceus; veteris Daciae quoque Valachi nonnullis in regionibus b ante i, mutant in g vulgo; in scribendo tamen retinent b. Mutant quoque in h una cum Hispanis, ut buha, bubo avis, Hispan. buho; biholu, et bibolu, bubalus; mẻhrama, strophium, â Lat. membrana; in i, ut haiduci, lictores, â Lat. rhabduchi, quod est â Graeco, ῥαβδουχοι; in l, ut cảhala, testa fornacea, â Lat. cacabus; in m, ut amu, habeo, â Lat. habeo; in n, ut amẻndoi, ambo, Ital. amendue; in p, ut apảsare, deprimere, comprimere, pro Ital. abbasare; grópa, scrobs, Ital. grotta; opỉcescu, (â Lat. obex, obicis) impedio, remoror; cảnepa, canabis, Ital. canapa vel canape. Etiam Latini ex antiquo Albii fecerunt alpes. Et in compositis dubitatur, an b, an vero p scribendum sit, certo in pronunciando p auditur, e.g. obtinuit, pronunciatur optinuit. De quo sic Quintilianus Instit. Orat. lib. 1. cap. 7. “Quaeri solet in scribendo, praepositiones, sonum, quem junctae efficiunt, an quem separatae observare conveniat: ut cum dico obtinuit;

obișnuit; de asemenea birẻu, alt cuvânt pentru jude, [lat.] judex, din latinescul vir prin antonomasie sau din italienescul birro, [lat.] lictor sau barigello, [lat.] dux lictorum, sau din latinescul vires, datorită puterii și autorității pe care o are judecătorul sau magistratul; de aici, la italieni judecătorul sau magistratul se numește până astăzi potesta; bocescu, [lat.]vociferor, din boce, [lat.]vox, italiană: voce sau boce; buboiu, [lat.] bubo, i.e. tumor, italiană: bubone; de aici buba, adică puštea, [lat.] pustula; pustla, la românii din Dacia aureliană, înseamnă ciumă.

La latini, litera b se transformă în c, precum în occurro în loc de obcurro; în f, precum în sufficio în loc de subficio; în g, precum în suggero în loc de subgero; în m, precum în summitto pentru submittoDominus în locul vechiului Dubenus; de aici provine în română jupẻnu, [lat.] Dominus; în p, precum în oppono în loc de obpono; în u, precum în aufero în loc de abfero; aufugio în loc de abfugio; în s, precum în aspello, din prepoziția ab și pello. Priscianus, cartea 1, capitolul 4, [34], vorbește despre transfomarea literei b astfel: “b se transformă în c, precum în occurro, succurro; în f, precum în officio, sufficio, suffio, în g, precum în suggero, în m, precum în summitto, globus glomus; în p, precum în suppono; în r, precum în surripio, arripio; în s, precum în jubeo jussi. Suspicio și sustuli sunt formate de la adverbul susum sau sursum [...].” Quintilianus, Instit[utio] Orat[atoria], cartea 1, capitolul 4, [14], spune: “Dar punem b în locul altei litere, de unde avem Byrrhus și Bruges și Balaena, în loc de Pyrrhus, Phryges, Phalaena. Tot așa din duellum se ajunge la bellum, fiindcă unii, în loc de duellos, s‑au obișnuit să zică bellos." Iar în cartea 12, capitolul 10, [32]: "Ce se întâmplă cu silabele noastre care se termină în literele b și d? Sunt atât de dure, încât mulți dintre cei nu foarte vechi au încercat să le înmoaie, nu doar pronunţând aversa în loc de abversa, ci şi contopind sunetul neplăcut al literei cu b atunci când se află în faţa lui s.” La italieni b se transformă în n, precum în amendue în loc de ambedue, [lat.] ambo.

La valahi, litera b din cuvintele latinești și italienești ajunge uneori c, precum în tunerecu, [lat.] tenebrae, sau d, precum în desagi, [lat.] bisaccium. La fel se întâmplă și la spanioli, precum în dudosa, [lat.] dubia; sau f, precum în bolfosu, [lat.] bulbosus; corfa, [lat.] corbis, în italiană corba. Același  lucru se întâmplă și la italieni şi la spanioli, precum în bufolo, în spaniolă: bufano sau bufalo, [lat.] bubalus. Şi valahii schimbă în g, precum în rugu, [lat.] rubus; uger, [lat.] uber; gủfảescu, [lat.] anheio sau vehementer respiro, italiană: sbuffare. Românii din Dacia aureliană schimbă, în vorbirea populară, b dinaintea lui i în g, precum în ghine în loc de bine, [lat.] bene; și italienii zic grigio et brigio, [lat.] cineraceus; românii din Dacia veche îl schimbă, în limba populară, pe b dinaintea lui i în g în unele regiuni, dar în scris păstrează b. Schimbă, însă, b în h la fel ca spaniolii, precum în buha, [lat.] bubo avis, spaniolă: buho; biholu și bibolu, [lat.] bubalus; mẻhrama, [lat.] strophium, din latinescul membrana; în i, precum în haiduci, [lat.] lictores, din latinescul rhabduchi, care, la rândul său, provine din grecul ῥαβδουχοι; în l, precum în cảhala, [lat.] testa fornacea, din latinescul cacabus; în m, precum în amu, [lat.] habeo, din latinescul habeo; în n, precum în amẻndoi, [lat.] ambo, italiană: amendue; în p, precum în apảsare, [lat.] deprimere, comprimere, faţă de italianul abbasare; grópa, [lat.] scrobs, italiană: grotta; opỉcescu, (din latinescul obex, obicis) [lat.] impedio, remoror; cảnepa, [lat.] canabis, italiană: canapa sau canape. Chiar şi latinii au făcut alpes din vechiul Albii. Chiar dacă există vreo îndoială dacă, în cuvintele compuse, trebuie să se scrie b sau p, este sigur că în pronunţie se aude p, e.g. obtinuit se pronunță optinuit. De aceea, Quintilianus, Instit[utio] Orat[atoria], cartea 1, capitolul 7, [7], afirmă: „Se pune întrebarea dacă ar trebui păstrat în scris sunetul pe care unele prepoziţii îl dobândesc atunci când sunt unite sau cel pe care îl au când sunt separate, de pildă, atunci când spun obtinuit;

secundum enim b literam ratio poscit, aures magis audiunt p.” Id apud Valachos etiam usu venit; ratio enim poscit, ut scribatur subt, sub, subtus, nihilominus effertur supt; subtire, suptire, subtile. Apud Hispanos quoque b mutatur in p, ut supito vel subito, subito. Apud Valachos convertitur etiam in r, ut aire, aliure, alibi aliubi; nėquảiri, nullibi; nuoru, nubes, rỉe, scabies, â scabie, extrita syllaba sca; in vocalem u, ut faur, faber; fảurie, fabrica; in consonantem v, ut varvaru, barbarus; apud Aurelianae Daciae Valachos fava, faba, févrả vel hévrả, febris.

Interdum b subtrahitur, ut šie, sibi, pro antiquo Latino sibe. De quo sic Quintilianus lib. 1. cap. 7. “Sibe et quase, scriptum in multorum libris est: sed voluerint autores, nescio: Titum Livium ita his usum, ex Pediano comperi, qui et ipse eum sequebatur, haec nos i litera finimus,” Idem dicendum de ţie, tibi.

Apud Latinos post praepositionem am in compositione interponitur euphoniae causa, ut ambages, ambio, amburbium. Apud Italos quoque interponitur, ut gremio vel grembo. b. apud Graecos interdum otiose ponitur signanter apud Aeolos, ut βραδινος pro ῥαδινος, gracilis; ςρακη, pro ῥακη, cento, βροδον, pro ῥοδον, rosa. Delphi litera Β pro π utuntur, ut βικρος, pro πικρος, amarus; Macedones Β pro φ usurpant, ut βερενικη pro φερενιχη.

§. 3.

De litera C.

Litera c apud Italos duos habet sonos: ante a, o, u, h, l, r. aut in fine vocis pronunciatur sicut k Graecum; ante e et i Romae effertur sicut tsche germanicum, cs vel ts hungaricum, c Cyrillicum; in nonnullis Italiae regionibus sicut z germanicum, tz hungaricum, c Cyrillicum. Quodsi velint eidem ante e aut i eundem indere sonum, quem habet ante a, o, u, suffigunt ipsi h mutum. Eundem sonum, eodemque discrimine habet apud Valachos, et quidem in veteri Dacia ante e vel i sonat omnino sicut hodie Romae; in Aureliana Dacia sicut z germanicum, ut carne, caro; cornu, cornu; cusutu, consutus; chiaru, clarum; clocẻescu, glocito; Ital. chiocciare, Hispan. cloquear; crésta, crista; fac, facio; facere, facere; incingu, incingo. Quodsi c jungatur cum e aut i sonum obscurum sive strictissimum ferentibus, enunciatur sicut ante a, o, etc. e.g. ducẻndu, ducendo, fảcỉtor, factor, creator, auctor, opifex, Ital. fattore vel facitore. In dictione Cristos, Christus obtinuit mos enunciandi uti χ Graecum, at in derivatis retinet sonum k ut Creštinu, Christianus; creštinỉtate, Christianismus; crestinatu, Christianus factus etc. Apud Aurelianae Daciae Valachos inveniuntur pauca vocabula, in quibus c ante i profertur more Romano et veteris Daciae Valachorum, ut ciórả (in veteri Dacia, sfóra’) funiculus; cióreci, galigae; cicióre (in veteri Dacia, picióre) pedes. Galli pronunciant uti s; Florentini non uti k, more aliorum, sed uti h pronunciant, e.g. harne, pro carne; hotta pro cotta, cocta; holtello pro coltello, culter etc.

Ç caudatum pronunciatur sicut tz hungaricum, et z germanicum, ut cảlçiuni, calcei; céça (cã%ța) caligo. Ç caudato dia 

în care raţional este b, dar urechile aud mai degrabă p.” Același lucru este valabil și la români; raţiunea cere să se scrie subt, [lat.] sub, subtus, cu toate acestea se pronunță supt; [la fel] subtire, suptire, [lat.]subtile. Și la spanioli b se schimbă în p, precum în supito sau subito, [lat.] subito. La valahi, se transfomă și în r, precum în aire, aliure, [lat.] alibi aliubi; nėquảiri, [lat.] nullibi; nuoru, [lat.] nubes; rỉe, [lat.] scabies, din scabie după căderea silabei sca; în vocala u, precum în faur, [lat.] faber; fảurie, [lat.] fabrica; în consoana v, precum în varvaru, [lat.] barbarus; la românii din Dacia aureliană există fava, [lat.] faba; févrả sau hévrả, [lat.] febris.

Uneori b este eliminat, precum în šie, [lat.] sibi, în locul vechiului cuvânt latinesc sibe. Despre aceasta Quintilianus, cartea 1, capitolul 7, [24], afirmă: „sibe și quase au fost folosite în multe cărți, dacă așa au dorit autorii, nu știu; Titus Livius aşa scrie, după cum am aflat de la Pedianus, care a făcut la fel, în timp ce noi le folosim cu litera i la final.” Acelaşi lucru se poate spune şi despre ţie, [lat.] tibi.

La latini, b se intercalează după prepoziţia am, din motive de eufonie, precum în ambages, ambio, amburbium. B este intercalat și la italieni, precum în gremio sau grembo; la greci b apare uneori fără nici o valoare, mai ales la eolieni, precum în βραδινος în loc de ῥαδινος, [lat.] gracilis; ςρακη în loc de ῥακη, [lat.] cento; βροδον în loc de ῥοδον, [lat.] rosa. Locuitorii din Delfi foloseau litera în loc de π, precum în βικρος în loc de πικρος, [lat.] amarus; macedonenii, în schimb, îl foloseau pe b în loc de φ, precum în βερενικη în loc de φερενιχη.

§. 3.

Despre litera C

La italieni, litera c are două sunete: înainte de a, o, u, h, l, r sau la sfârșitul cuvântului se pronunță precum k grecesc; înainte de e și i, la Roma, se pronunță precum tsche nemțesc, cs sau ts unguresc, c chirilic; în unele regiuni ale Italiei, [se pronunţă] ca z nemțesc, tz unguresc, ț chirilic. Iar dacă vor ca, înainte de e sau de i, să-i atribuie acelaşi sunet pe care îl are înainte de a, o, u, [italienii] introduc alături de el un h mut. La români, c are acelaşi sunet şi aceleaşi deosebiri ca la italieni; şi într-adevăr, în Dacia veche, înainte de e sau i sună la fel ca la Roma în ziua de astăzi; în Dacia aureliană este pronunţat ca z german, precum în carne, [lat.] caro; cornu, [lat.] cornu; cusutu, [lat.] consutus; chiaru, [lat.] clarum; clocẻescu, [lat.] glocito; italiană: chiocciare, spaniolă: cloquear; crésta, [lat.] crista; fac, [lat.] facio; facere, [lat.] facere; incingu, [lat.] incingo. Dacă litera c se unește cu e sau i cu sunet întunecat sau foarte închis, se pronunță ca înainte de a, o, etc. e.g. ducẻndu, [lat.] ducendo, fảcỉtor, [lat.] factor, creator, auctor, opifex, italiană: fattore sau facitore. În cuvântul Cristos, [lat.] Christus, se pronunță de obicei ca și χ grecesc, dar în cuvintele derivate îşi păstrează sunetul k, precum în Creštinu, [lat.] Christianus; creštinỉtate, [lat.] Christianismus; crestinatu, [lat.] Christianus factus etc. La românii din Dacia aureliană există puține cuvinte în care c înaintea lui i se pronunță ca la latini și la valahii din Dacia veche, precum ciórả (în Dacia veche, sfóra’) [lat.] funiculus; cióreci, [lat.] galigae; cicióre (în Dacia veche, picióre), [lat.] pedes. Francezii îl pronunță ca s; florentinii nu îl pronunţă ca pe k, cum fac ceilalți [italieni], ci ca h, e.g. harne în loc de carne; hotta în loc de cotta, cocta; holtello pentru coltello, [lat.] culter etc.

Ç cu sedilă se pronunță la fel ca tz unguresc și z nemțesc, precum în cảlçiuni, [lat.] calcei; céça (cã%ța), [lat.] caligo. Ç cu sedilă 

secundum enim b literam ratio poscit, aures magis audiunt p.” Id apud Valachos etiam usu venit; ratio enim poscit, ut scribatur subt, sub, subtus, nihilominus effertur supt; subtire, suptire, subtile. Apud Hispanos quoque b mutatur in p, ut supito vel subito, subito. Apud Valachos convertitur etiam in r, ut aire, aliure, alibi aliubi; nėquảiri, nullibi; nuoru, nubes, rỉe, scabies, â scabie, extrita syllaba sca; in vocalem u, ut faur, faber; fảurie, fabrica; in consonantem v, ut varvaru, barbarus; apud Aurelianae Daciae Valachos fava, faba, févrả vel hévrả, febris.

Interdum b subtrahitur, ut šie, sibi, pro antiquo Latino sibe. De quo sic Quintilianus lib. 1. cap. 7. “Sibe et quase, scriptum in multorum libris est: sed voluerint autores, nescio: Titum Livium ita his usum, ex Pediano comperi, qui et ipse eum sequebatur, haec nos i litera finimus,” Idem dicendum de ţie, tibi.

Apud Latinos post praepositionem am in compositione interponitur euphoniae causa, ut ambages, ambio, amburbium. Apud Italos quoque interponitur, ut gremio vel grembo. b. apud Graecos interdum otiose ponitur signanter apud Aeolos, ut βραδινος pro ῥαδινος, gracilis; ςρακη, pro ῥακη, cento, βροδον, pro ῥοδον, rosa. Delphi litera Β pro π utuntur, ut βικρος, pro πικρος, amarus; Macedones Β pro φ usurpant, ut βερενικη pro φερενιχη.

§. 3.

De litera C.

Litera c apud Italos duos habet sonos: ante a, o, u, h, l, r. aut in fine vocis pronunciatur sicut k Graecum; ante e et i Romae effertur sicut tsche germanicum, cs vel ts hungaricum, c Cyrillicum; in nonnullis Italiae regionibus sicut z germanicum, tz hungaricum, c Cyrillicum. Quodsi velint eidem ante e aut i eundem indere sonum, quem habet ante a, o, u, suffigunt ipsi h mutum. Eundem sonum, eodemque discrimine habet apud Valachos, et quidem in veteri Dacia ante e vel i sonat omnino sicut hodie Romae; in Aureliana Dacia sicut z germanicum, ut carne, caro; cornu, cornu; cusutu, consutus; chiaru, clarum; clocẻescu, glocito; Ital. chiocciare, Hispan. cloquear; crésta, crista; fac, facio; facere, facere; incingu, incingo. Quodsi c jungatur cum e aut i sonum obscurum sive strictissimum ferentibus, enunciatur sicut ante a, o, etc. e.g. ducẻndu, ducendo, fảcỉtor, factor, creator, auctor, opifex, Ital. fattore vel facitore. In dictione Cristos, Christus obtinuit mos enunciandi uti χ Graecum, at in derivatis retinet sonum k ut Creštinu, Christianus; creštinỉtate, Christianismus; crestinatu, Christianus factus etc. Apud Aurelianae Daciae Valachos inveniuntur pauca vocabula, in quibus c ante i profertur more Romano et veteris Daciae Valachorum, ut ciórả (in veteri Dacia, sfóra’) funiculus; cióreci, galigae; cicióre (in veteri Dacia, picióre) pedes. Galli pronunciant uti s; Florentini non uti k, more aliorum, sed uti h pronunciant, e.g. harne, pro carne; hotta pro cotta, cocta; holtello pro coltello, culter etc.

Ç caudatum pronunciatur sicut tz hungaricum, et z germanicum, ut cảlçiuni, calcei; céça (cã%ța) caligo. Ç caudato dia 

în care raţional este b, dar urechile aud mai degrabă p.” Același lucru este valabil și la români; raţiunea cere să se scrie subt, [lat.] sub, subtus, cu toate acestea se pronunță supt; [la fel] subtire, suptire, [lat.]subtile. Și la spanioli b se schimbă în p, precum în supito sau subito, [lat.] subito. La valahi, se transfomă și în r, precum în aire, aliure, [lat.] alibi aliubi; nėquảiri, [lat.] nullibi; nuoru, [lat.] nubes; rỉe, [lat.] scabies, din scabie după căderea silabei sca; în vocala u, precum în faur, [lat.] faber; fảurie, [lat.] fabrica; în consoana v, precum în varvaru, [lat.] barbarus; la românii din Dacia aureliană există fava, [lat.] faba; févrả sau hévrả, [lat.] febris.

Uneori b este eliminat, precum în šie, [lat.] sibi, în locul vechiului cuvânt latinesc sibe. Despre aceasta Quintilianus, cartea 1, capitolul 7, [24], afirmă: „sibe și quase au fost folosite în multe cărți, dacă așa au dorit autorii, nu știu; Titus Livius aşa scrie, după cum am aflat de la Pedianus, care a făcut la fel, în timp ce noi le folosim cu litera i la final.” Acelaşi lucru se poate spune şi despre ţie, [lat.] tibi.

La latini, b se intercalează după prepoziţia am, din motive de eufonie, precum în ambages, ambio, amburbium. B este intercalat și la italieni, precum în gremio sau grembo; la greci b apare uneori fără nici o valoare, mai ales la eolieni, precum în βραδινος în loc de ῥαδινος, [lat.] gracilis; ςρακη în loc de ῥακη, [lat.] cento; βροδον în loc de ῥοδον, [lat.] rosa. Locuitorii din Delfi foloseau litera în loc de π, precum în βικρος în loc de πικρος, [lat.] amarus; macedonenii, în schimb, îl foloseau pe b în loc de φ, precum în βερενικη în loc de φερενιχη.

§. 3.

Despre litera C

La italieni, litera c are două sunete: înainte de a, o, u, h, l, r sau la sfârșitul cuvântului se pronunță precum k grecesc; înainte de e și i, la Roma, se pronunță precum tsche nemțesc, cs sau ts unguresc, c chirilic; în unele regiuni ale Italiei, [se pronunţă] ca z nemțesc, tz unguresc, ț chirilic. Iar dacă vor ca, înainte de e sau de i, să-i atribuie acelaşi sunet pe care îl are înainte de a, o, u, [italienii] introduc alături de el un h mut. La români, c are acelaşi sunet şi aceleaşi deosebiri ca la italieni; şi într-adevăr, în Dacia veche, înainte de e sau i sună la fel ca la Roma în ziua de astăzi; în Dacia aureliană este pronunţat ca z german, precum în carne, [lat.] caro; cornu, [lat.] cornu; cusutu, [lat.] consutus; chiaru, [lat.] clarum; clocẻescu, [lat.] glocito; italiană: chiocciare, spaniolă: cloquear; crésta, [lat.] crista; fac, [lat.] facio; facere, [lat.] facere; incingu, [lat.] incingo. Dacă litera c se unește cu e sau i cu sunet întunecat sau foarte închis, se pronunță ca înainte de a, o, etc. e.g. ducẻndu, [lat.] ducendo, fảcỉtor, [lat.] factor, creator, auctor, opifex, italiană: fattore sau facitore. În cuvântul Cristos, [lat.] Christus, se pronunță de obicei ca și χ grecesc, dar în cuvintele derivate îşi păstrează sunetul k, precum în Creštinu, [lat.] Christianus; creštinỉtate, [lat.] Christianismus; crestinatu, [lat.] Christianus factus etc. La românii din Dacia aureliană există puține cuvinte în care c înaintea lui i se pronunță ca la latini și la valahii din Dacia veche, precum ciórả (în Dacia veche, sfóra’) [lat.] funiculus; cióreci, [lat.] galigae; cicióre (în Dacia veche, picióre), [lat.] pedes. Francezii îl pronunță ca s; florentinii nu îl pronunţă ca pe k, cum fac ceilalți [italieni], ci ca h, e.g. harne în loc de carne; hotta în loc de cotta, cocta; holtello pentru coltello, [lat.] culter etc.

Ç cu sedilă se pronunță la fel ca tz unguresc și z nemțesc, precum în cảlçiuni, [lat.] calcei; céça (cã%ța), [lat.] caligo. Ç cu sedilă 

‑lectus Aurelianae Daciae non indiget, cum c ante e et i semper efferant sono ç caudati, uti supra observavimus.

De mutatione litera C apud Latinos sic docet Priscianus lib. 1. “C transit in u consonantem, ut quiesco, quievi, pasco pavi, ascisco ascivi; in x, ut dico dixi, duco duxi, noceo noxa, noxius; in s, ut parco parsi vel peperci; in g antecedente n, quadringenta, quingenta, septingenta (pro quadrincenta, quincenta, septincenta); ango quoque pro ancho - - -. Nec non post s posita, transit aliquando in t, vel assumit eam, uti irascor iratus, nanciscor nactus, nascor natus, paciscor pactus, pascor pastus.” Mutant praeterea Latini c. in f, ut crustum et frustum panis; in p, ut scranctiae, vel scraptae, meretrices; lupus â Gr. λυκος (lycos).

Itali mutant c in d, ut turbido, olim turbico; in g, ut gastigare, sagro, Federigo, dugento, Grisostomo, spiga; interdum mutant in s, ut tasto et tatto, tactus; vececonte, vel visconte, Vice Comes; in l, ante t, ut latte, lac, lacte; petto, pectus. Galli quoque mutant in t, ut croistre, crescere: estincelle, scintilla. Pariter Itali, ut schiavo, stiavo, servus, mancipium. Hispani in g ut gatta, catus; cagar, cacare etc. iidem in z, ut dezir, dicere.

Valachi mutant c in b, ut gỏrbovatu, arcuatus, Hispan. corcobato; sbicescu, sicco, priore c in b converso; in f, ut doftor, doctor, medicus; sfảntu, sanctus, pro Sảnptu, secundum analogiam; ghiftuescu, ingurgito, infarcio, â Lat. victus, us, quasi victuesco: quoad mutationem v in g. vide literam U: mérfả vel marfả, alias mércả, vel marcả, merces. Apud Italos rifusare, pro ricusare. In g, ut gaura, caverna, foramen, a caverna per syncopen; gỏndescu, cogito, â contare, vel a cogitare intervenientibus pluribus figuris, vel a condesco, quia quod facturus est quispiam, prius de eo cogitat, ideoque jam incipit id in sua mente condere seu facere; gunoire, stercorare seu fimare, a Lat. cunire, id est, stercus facere; glasu, tonus, a clamo, quod est a Gr. χλαζω et γλαζω, clamo: grossu, crassus; mủsga, humor, coenum, a Lat. muscus; vingu vel invingu, vinco. In p ante literam t, ut aiảptu, a Lat. ad et jacto; lapte, lac, lacte: peptu, pectus: quo in casu Itali, ut supra docui, mutant c in t ut latte, petto. In participio praet. c una cum t saepe mutant Valachi in s, ut dusu, ductus; trasu, tractus etc. Valachi tamen Aurelianae Daciae hoc etiam in casu sequuntur regulam generalem, ut traptu, tractus etc. Interdum etiam extra participium convertunt Valachi c in s, ut rảsa â Gr. ραχος, lacera vestis, panniculus; suru, caeruleus, indidem per syncopem, Ital. azzuro, vergens in caeruleum; Aurelianae Daciae Valachi indidem dicunt grivu. Hinc nomen caninum grivei, sicut albei, negrei, rosca, tủrcheu; saepe enim Valachi indunt canibus nomen a colore canum. Demum, convertunt Valachi c in t, ut tảriçe, furfures, ab ant. Lat. canicae; tina, coenum; et c post s licet scribant c, tamen saepe pronunciant uti t, ut crescere, crescere; efferunt enim vulgo crestere. Hanc pronunciationem, opinor, a Doribus, qui χ mutant in τ, ut τεινος pro χεινος, ille, mutuatos fuisse antiquissimos Latinos, et colonias Romanas secum ex Italia eandem transvexisse in

este frecvent în dialectul din Dacia aureliană, de vreme ce c înainte de e și i se pronunță întotdeauna precum ç cu sedilă, aşa cum am arătat mai sus.

Priscianus, cartea 1, [capitolul 8, 44], vorbește despre transformarea literei c la latini: „se schimbă în consoana u, precum în quiesco, quievi, pasco pavi, ascisco ascivi; în x, precum în dico dixi, duco duxi, noceo noxa, noxius; în s, precum în parco parsi sau peperci; în g înaintea lui n, quadringenta, quingenta, septingenta (în loc de quadrincenta, quincenta, septincenta); ango în loc de ancho [...]. Dacă nu este aşezat după s, se transformă uneori în t sau rămâne alături de acea consoană, precum în irascor iratus, nanciscor nactus, nascor natus, paciscor pactus, pascor pastus.” Apoi, latinii transformă c în f, precum în crustum și frustum panis; în p, precum în scranctiae sau scraptae, adică [lat.] meretrices; lupus din grecescul λυκος (lycos).

Italienii transformă c în d, precum în turbido, odinioară turbico; în g, precum în gastigare, sagro, Federigo, dugento, Grisostomo, spiga; uneori îl transformă în s, precum în tasto şi tatto, [lat.] tactus; vececonte sau visconte, [lat.]Vice Comes; în l înainte de t, precum în latte, [lat.] lac, lacte; petto, [lat.] pectus. Și francezii îl transformă în t, precum în croistre, [lat.] crescere: estincelle, [lat.] scintilla. La fel fac şi italienii, precum în schiavo, stiavo, [lat.] servus, mancipium. Spaniolii [îl transformă] în g precum în gatta, [lat.] catus; cagar, [lat.] cacare etc., și în z; precum în dezir, [lat.] dicere.

Românii îl transformă pe c în b, precum în gỏrbovatu, [lat.] arcuatus, spaniolă: corcobato; sbicescu, [lat.] siccodupă ce c a fost transformat în b; în f, precum în doftor, [lat.] doctor, medicus; sfảntu, [lat.] sanctus în loc de Sảnptu prin analogie; ghiftuescu, [lat.] ingurgito, infarcio, din latinescul victus, -us, precum victuesco; pentru transformarea lui v în g, vezi Litera U; mérfả sau marfả, adică mércả sau marcả, [lat.] merces. La italieni, apare rifusare în loc de ricusare. Se transformă în g, ca în gaura, [lat.] caverna, foramen, din caverna prin sincopă; gỏndescu, [lat.] cogito din contare sau din cogitare prin mai multe figuri gramaticale sau de la condesco, căci oricine, înainte de a face un lucru, îl judecă înainte, de aceea se spune condere sau facere; gunoire, [lat.] stercorare sau fimare, din latinescul cunire[lat.] stercus facere; glasu, [lat.] tonus, din clamo, care provine din grecescul χλαζω și γλαζω, [lat.] clamo; grossu, [lat.] crassus; mủsga, [lat.] humor, coenum, din latinescul muscus; vingu sau invingu, [lat.] vinco. Se transformă în p înainte de t, precum în aiảptu, din cuvinetele latineşti ad și jacto; lapte, [lat.] lac, lacte: peptu, [lat.] pectus: în acest caz, italienii, aşa cum am arătat mai sus, transformă c în t, precum în latte, petto. La participiu perfect, românii transformă deseori c şi t în s, precum în dusu, [lat.] ductus; trasu, [lat.] tractus etc. Totuși, românii din Dacia aureliană urmează regula generală, precum în traptu, [lat.] tractus etc. Uneori, românii transformă c în s și în afara participiului, precum în rảsa care provine din grecescul ραχος, [lat.] lacera vestis, panniculus; suru, [lat.] caeruleus, prin sincopă, italiană: azzuro, [lat.]vergens in caeruleum; românii din Dacia aureliană zic grivu. De aici provine numele pentru câine Grivei, la fel ca Albei, Negrei, Rosca, Tủrcheu, căci adesea românii își numesc câinii după culoarea lor. În fine, românii transformă c în t, precum în tảriçe, [lat.] furfures, din vechiul cuvânt latinesc canicae; tina, [lat.] coenum; iar c după s, deși se scrie c, foarte adesea se pronunță t, precum în crescere, [lat.] crescere; căci în popor se pronunţă crestere. Cred că această pronunție provine de la dorieni, care transformă χ în τ, precum în τεινος în loc de χεινος, [lat.] ille, după ce vechii latinii au împrumutat-o de la aceştia, iar colonii romani au adus-o cu ei din Italia 

‑lectus Aurelianae Daciae non indiget, cum c ante e et i semper efferant sono ç caudati, uti supra observavimus.

De mutatione litera C apud Latinos sic docet Priscianus lib. 1. “C transit in u consonantem, ut quiesco, quievi, pasco pavi, ascisco ascivi; in x, ut dico dixi, duco duxi, noceo noxa, noxius; in s, ut parco parsi vel peperci; in g antecedente n, quadringenta, quingenta, septingenta (pro quadrincenta, quincenta, septincenta); ango quoque pro ancho - - -. Nec non post s posita, transit aliquando in t, vel assumit eam, uti irascor iratus, nanciscor nactus, nascor natus, paciscor pactus, pascor pastus.” Mutant praeterea Latini c. in f, ut crustum et frustum panis; in p, ut scranctiae, vel scraptae, meretrices; lupus â Gr. λυκος (lycos).

Itali mutant c in d, ut turbido, olim turbico; in g, ut gastigare, sagro, Federigo, dugento, Grisostomo, spiga; interdum mutant in s, ut tasto et tatto, tactus; vececonte, vel visconte, Vice Comes; in l, ante t, ut latte, lac, lacte; petto, pectus. Galli quoque mutant in t, ut croistre, crescere: estincelle, scintilla. Pariter Itali, ut schiavo, stiavo, servus, mancipium. Hispani in g ut gatta, catus; cagar, cacare etc. iidem in z, ut dezir, dicere.

Valachi mutant c in b, ut gỏrbovatu, arcuatus, Hispan. corcobato; sbicescu, sicco, priore c in b converso; in f, ut doftor, doctor, medicus; sfảntu, sanctus, pro Sảnptu, secundum analogiam; ghiftuescu, ingurgito, infarcio, â Lat. victus, us, quasi victuesco: quoad mutationem v in g. vide literam U: mérfả vel marfả, alias mércả, vel marcả, merces. Apud Italos rifusare, pro ricusare. In g, ut gaura, caverna, foramen, a caverna per syncopen; gỏndescu, cogito, â contare, vel a cogitare intervenientibus pluribus figuris, vel a condesco, quia quod facturus est quispiam, prius de eo cogitat, ideoque jam incipit id in sua mente condere seu facere; gunoire, stercorare seu fimare, a Lat. cunire, id est, stercus facere; glasu, tonus, a clamo, quod est a Gr. χλαζω et γλαζω, clamo: grossu, crassus; mủsga, humor, coenum, a Lat. muscus; vingu vel invingu, vinco. In p ante literam t, ut aiảptu, a Lat. ad et jacto; lapte, lac, lacte: peptu, pectus: quo in casu Itali, ut supra docui, mutant c in t ut latte, petto. In participio praet. c una cum t saepe mutant Valachi in s, ut dusu, ductus; trasu, tractus etc. Valachi tamen Aurelianae Daciae hoc etiam in casu sequuntur regulam generalem, ut traptu, tractus etc. Interdum etiam extra participium convertunt Valachi c in s, ut rảsa â Gr. ραχος, lacera vestis, panniculus; suru, caeruleus, indidem per syncopem, Ital. azzuro, vergens in caeruleum; Aurelianae Daciae Valachi indidem dicunt grivu. Hinc nomen caninum grivei, sicut albei, negrei, rosca, tủrcheu; saepe enim Valachi indunt canibus nomen a colore canum. Demum, convertunt Valachi c in t, ut tảriçe, furfures, ab ant. Lat. canicae; tina, coenum; et c post s licet scribant c, tamen saepe pronunciant uti t, ut crescere, crescere; efferunt enim vulgo crestere. Hanc pronunciationem, opinor, a Doribus, qui χ mutant in τ, ut τεινος pro χεινος, ille, mutuatos fuisse antiquissimos Latinos, et colonias Romanas secum ex Italia eandem transvexisse in

este frecvent în dialectul din Dacia aureliană, de vreme ce c înainte de e și i se pronunță întotdeauna precum ç cu sedilă, aşa cum am arătat mai sus.

Priscianus, cartea 1, [capitolul 8, 44], vorbește despre transformarea literei c la latini: „se schimbă în consoana u, precum în quiesco, quievi, pasco pavi, ascisco ascivi; în x, precum în dico dixi, duco duxi, noceo noxa, noxius; în s, precum în parco parsi sau peperci; în g înaintea lui n, quadringenta, quingenta, septingenta (în loc de quadrincenta, quincenta, septincenta); ango în loc de ancho [...]. Dacă nu este aşezat după s, se transformă uneori în t sau rămâne alături de acea consoană, precum în irascor iratus, nanciscor nactus, nascor natus, paciscor pactus, pascor pastus.” Apoi, latinii transformă c în f, precum în crustum și frustum panis; în p, precum în scranctiae sau scraptae, adică [lat.] meretrices; lupus din grecescul λυκος (lycos).

Italienii transformă c în d, precum în turbido, odinioară turbico; în g, precum în gastigare, sagro, Federigo, dugento, Grisostomo, spiga; uneori îl transformă în s, precum în tasto şi tatto, [lat.] tactus; vececonte sau visconte, [lat.]Vice Comes; în l înainte de t, precum în latte, [lat.] lac, lacte; petto, [lat.] pectus. Și francezii îl transformă în t, precum în croistre, [lat.] crescere: estincelle, [lat.] scintilla. La fel fac şi italienii, precum în schiavo, stiavo, [lat.] servus, mancipium. Spaniolii [îl transformă] în g precum în gatta, [lat.] catus; cagar, [lat.] cacare etc., și în z; precum în dezir, [lat.] dicere.

Românii îl transformă pe c în b, precum în gỏrbovatu, [lat.] arcuatus, spaniolă: corcobato; sbicescu, [lat.] siccodupă ce c a fost transformat în b; în f, precum în doftor, [lat.] doctor, medicus; sfảntu, [lat.] sanctus în loc de Sảnptu prin analogie; ghiftuescu, [lat.] ingurgito, infarcio, din latinescul victus, -us, precum victuesco; pentru transformarea lui v în g, vezi Litera U; mérfả sau marfả, adică mércả sau marcả, [lat.] merces. La italieni, apare rifusare în loc de ricusare. Se transformă în g, ca în gaura, [lat.] caverna, foramen, din caverna prin sincopă; gỏndescu, [lat.] cogito din contare sau din cogitare prin mai multe figuri gramaticale sau de la condesco, căci oricine, înainte de a face un lucru, îl judecă înainte, de aceea se spune condere sau facere; gunoire, [lat.] stercorare sau fimare, din latinescul cunire[lat.] stercus facere; glasu, [lat.] tonus, din clamo, care provine din grecescul χλαζω și γλαζω, [lat.] clamo; grossu, [lat.] crassus; mủsga, [lat.] humor, coenum, din latinescul muscus; vingu sau invingu, [lat.] vinco. Se transformă în p înainte de t, precum în aiảptu, din cuvinetele latineşti ad și jacto; lapte, [lat.] lac, lacte: peptu, [lat.] pectus: în acest caz, italienii, aşa cum am arătat mai sus, transformă c în t, precum în latte, petto. La participiu perfect, românii transformă deseori c şi t în s, precum în dusu, [lat.] ductus; trasu, [lat.] tractus etc. Totuși, românii din Dacia aureliană urmează regula generală, precum în traptu, [lat.] tractus etc. Uneori, românii transformă c în s și în afara participiului, precum în rảsa care provine din grecescul ραχος, [lat.] lacera vestis, panniculus; suru, [lat.] caeruleus, prin sincopă, italiană: azzuro, [lat.]vergens in caeruleum; românii din Dacia aureliană zic grivu. De aici provine numele pentru câine Grivei, la fel ca Albei, Negrei, Rosca, Tủrcheu, căci adesea românii își numesc câinii după culoarea lor. În fine, românii transformă c în t, precum în tảriçe, [lat.] furfures, din vechiul cuvânt latinesc canicae; tina, [lat.] coenum; iar c după s, deși se scrie c, foarte adesea se pronunță t, precum în crescere, [lat.] crescere; căci în popor se pronunţă crestere. Cred că această pronunție provine de la dorieni, care transformă χ în τ, precum în τεινος în loc de χεινος, [lat.] ille, după ce vechii latinii au împrumutat-o de la aceştia, iar colonii romani au adus-o cu ei din Italia 

Daciam. Interdum subtrahitur, ut deculare, deculcare. Similiter apud Hispanos, ut Dean, Decanus.

§. 4.

De litera D.

Pronunciatur communiter sicut apud Latinos, ut dare, dare; dedatu. deditus; Domnu, Dominus; ducu, duco. In nonnullis tamen Dictionibus enunciatur sicut z: idque fit, dum post d. sequitur vocalis i, quae tamen interdum exteritur, ut audzi, audi; dzi, vel dzio; dies; dzicu, dico; Dzieu vel Dzeu, vel Dumnedzeu, Deus, Ital. Dio, Iddio, Dommineddio vel Domeneddio; médziả dzi, media dies vel meridies; medzi de omu, medium hominis, i.e. mediae aetatis homo; médziả nopte, media nocte; spudze, cinis, â Lat. spodium, cineris genus ex metallis etc: Porro, ad indigitandam hancce pronunciationem, pro minus attentis, aut potius pro exteris, qui linguam Valachicam discere volunt, interea d subnotamus exiguo z, uti patet in allatis exemplis.

Cum haec pronunciatio vigeat non modo inter omnes veteris Daciae, sed universim etiam inter novae sive Aurelianae Daciae Valachos; dubitari non potest, majores Valachorum ex ipsa Italia olim secum eam in Daciam attulisse; idque eo mihi certius est, quod ipsi Latini antiqui eam in nonnullis dictionibus usurparunt, cujusmodi sunt: diabolus, diaeta, Diaetarius; dicebant enim zabolus, zeta, zetarius: quod recte notavit Stephanus Körösi Valachus Transsilvanus in orthographia Latino-Valachica pag. 7. Ac hodie quoque Itali dicunt: mezzatore pro mediatore; razzo pro radio; verzicare et verzire pro verdicare, virere; verzura pro verdura, viretum. Et ipsi Hispani dicunt: juzgar, judicare; juzgado, judicatus; juzgador, judicator. Volupe proinde est, conjicere, d apud Valachos ante i positum enunciari uti z, unam esse ex proprietatibus antiquae linguae Latinae. Unde consequitur, d apud Valachos interdum fungi officio literae z.

Non est tamen regula, de pronunciada litera d ante i, uti z, ita generalis, ut nullam patiatur exceptionem. Saepe enim retinet sonum communem etiam sequente i, signanter in verbis, quae in modi Indicat. temporis praes. num. sing. prima personâ desinunt in descu, ut pảndescu, insidior, pảndimu, insidiamur, pảndii, insidiatus sum, pảnditu, II. particip. pronunciantur: pảnzimu, pảnzii etc. Exceptio generalis est: quod in inflexione verborum Desinentium in descu, uti supra notavi, eorundemque derivatis, etiamsi post d sequatur i, neutiquam mutet suum sonum in z. Pariter dictionum ad Ritum et Religionem pertinentium d ante i retinet sonum communem, e.g. Diaconu, Diaconus etc. In iis quoque vocibus, in quibus non naturâ sua immediate sequitur i post d, d non mutat sonum in z, e.g. din, ex; haec enim dictio est composita ex de et in; proinde scribi deberet dein, aut apostrophate d’in; sed brevitatis causa scribitur et effertur din, extrita vocali e, quae immediate sequebatur post d. adeoque in hac dictione naturâ sua immediate post d est e, non vero i. Hinc veteres potius deterendum esse i censuerunt, ideoque scribebant den, non din, uti moderni faciunt.

în Dacia. Uneori este eliminat, precum în deculare, [lat.] deculcare. La fel se întâmplă la spanioli, precum în Dean, [lat.] Decanus.

§. 4.

Despre litera D

Se pronunță în general ca la latini, precum în dare, [lat.] dare; dedatu, [lat.] deditus; Domnu, [lat.] Dominus; ducu, [lat.] duco. În unele cuvinte, totuși, este pronunţat ca z: aceasta se întâmplă atunci când după d urmează vocala i, care, totuşi, uneori dispare, precum în audzi, [lat.] audi; dzi, sau dzio, [lat.] dies; dzicu, [lat.] dico; Dzieu sau Dzeu sau Dumnedzeu, [lat.] Deus, italiană: Dio, Iddio, Dommineddio sau Domeneddio; médziả dzi, [lat.] media dies sau meridies; medzi de omu, [lat.] medium hominis, i.e. om de vârstă medie; médziả nopte, [lat.] media nocte; spudze, [lat.] cinis, din latinescul spodium, un fel de cenușă provenită de la metale etc. Așadar, pentru a indica această pronunție celor mai puțin atenți sau, mai degrabă, străinilor care vor să învețe românește, vom scrie sub litera d un z mic, aşa cum se vede în exemplele date.

De vreme ce această pronunţie nu se întâlneşte numai la toţi valahii din Dacia veche, ci şi la românii din Dacia nouă sau aureliană, nu există nici o îndoială că strămoșii românilor au adus-o odinioară cu ei din Italia; sunt cu atât mai sigur de acest lucru, cu cât latinii înșiși o foloseau în unele cuvinte, cum ar fi diabolus, diaeta, Diaetarius, pe care le pronunțau zabolus, zeta, zetarius, aşa cum a afirmat pe bună dreptate Ştefan Körösi, român transilvănean, Ortographia Latino-Valahica, pagina 7. Încă şi astăzi, italienii spun: mezzatore în loc de mediatore; razzo în loc de radio; verzicare și verzire în loc de verdicare, virere; verzura în loc de verdura, viretum. Spaniolii înşişi rostesc: juzgar, [lat.] judicare; juzgado, [lat.] judicatus; juzgador, [lat.] judicator. Putem, așadar, afirma că, la valahi, d așezat înaintea lui i se pronunță z, iar aceasta este una dintre proprietățile vechii limbi latine. De aici rezultă că, la valahi, d îndeplinește uneori rolul literei z.

Regula prin care litera d urmată de i se pronunță z nu este, totuși, atât de generală, încât să nu existe și excepții. Deseori, se păstrează sunetul obișnuit chiar dacă urmează litera i, mai cu seamă la verbele care, la modul indicativ prezent, persoana întâi singular, se termină în descu, precum pảndescu, [lat.] insidior, pảndimu, [lat.] insidiamur, pảndii, [lat.] insidiatus sum, pảnditu, participiu II, se pronunță: pảnzimu, pảnzii etc. Excepția generală este următoarea: în flexiunea verbelor care se termină în descu, așa cum am arătat mai sus, și în derivatele acestora, chiar dacă după d urmează i, nu se transformă niciodată în z. La fel [se întâmplă] și în cazul cuvintelor care țin de rit și religie, în care d înainte de i păstrează pronunțarea obișnuită, e.g. Diaconu, [lat.] Diaconus etc. În cuvintele în care i nu urmează în mod natural după d, d nu se transformă în z, e.g. din, [lat.] ex; acest cuvânt este compus din de și in, prin urmare ar trebui să se scrie dein sau, cu apostrof, d’in, dar se scrie și se pronunță mai scurt din, eliminând vocala e care urma imediat după d, și astfel, în acest cuvânt, d este urmat în mod natural de e, nu de i. De aceea, cei vechi au considerat că este preferabil să fie înlăturată litera i și, astfel, scriau den, nu din, așa cum fac cei de astăzi.

Daciam. Interdum subtrahitur, ut deculare, deculcare. Similiter apud Hispanos, ut Dean, Decanus.

§. 4.

De litera D.

Pronunciatur communiter sicut apud Latinos, ut dare, dare; dedatu. deditus; Domnu, Dominus; ducu, duco. In nonnullis tamen Dictionibus enunciatur sicut z: idque fit, dum post d. sequitur vocalis i, quae tamen interdum exteritur, ut audzi, audi; dzi, vel dzio; dies; dzicu, dico; Dzieu vel Dzeu, vel Dumnedzeu, Deus, Ital. Dio, Iddio, Dommineddio vel Domeneddio; médziả dzi, media dies vel meridies; medzi de omu, medium hominis, i.e. mediae aetatis homo; médziả nopte, media nocte; spudze, cinis, â Lat. spodium, cineris genus ex metallis etc: Porro, ad indigitandam hancce pronunciationem, pro minus attentis, aut potius pro exteris, qui linguam Valachicam discere volunt, interea d subnotamus exiguo z, uti patet in allatis exemplis.

Cum haec pronunciatio vigeat non modo inter omnes veteris Daciae, sed universim etiam inter novae sive Aurelianae Daciae Valachos; dubitari non potest, majores Valachorum ex ipsa Italia olim secum eam in Daciam attulisse; idque eo mihi certius est, quod ipsi Latini antiqui eam in nonnullis dictionibus usurparunt, cujusmodi sunt: diabolus, diaeta, Diaetarius; dicebant enim zabolus, zeta, zetarius: quod recte notavit Stephanus Körösi Valachus Transsilvanus in orthographia Latino-Valachica pag. 7. Ac hodie quoque Itali dicunt: mezzatore pro mediatore; razzo pro radio; verzicare et verzire pro verdicare, virere; verzura pro verdura, viretum. Et ipsi Hispani dicunt: juzgar, judicare; juzgado, judicatus; juzgador, judicator. Volupe proinde est, conjicere, d apud Valachos ante i positum enunciari uti z, unam esse ex proprietatibus antiquae linguae Latinae. Unde consequitur, d apud Valachos interdum fungi officio literae z.

Non est tamen regula, de pronunciada litera d ante i, uti z, ita generalis, ut nullam patiatur exceptionem. Saepe enim retinet sonum communem etiam sequente i, signanter in verbis, quae in modi Indicat. temporis praes. num. sing. prima personâ desinunt in descu, ut pảndescu, insidior, pảndimu, insidiamur, pảndii, insidiatus sum, pảnditu, II. particip. pronunciantur: pảnzimu, pảnzii etc. Exceptio generalis est: quod in inflexione verborum Desinentium in descu, uti supra notavi, eorundemque derivatis, etiamsi post d sequatur i, neutiquam mutet suum sonum in z. Pariter dictionum ad Ritum et Religionem pertinentium d ante i retinet sonum communem, e.g. Diaconu, Diaconus etc. In iis quoque vocibus, in quibus non naturâ sua immediate sequitur i post d, d non mutat sonum in z, e.g. din, ex; haec enim dictio est composita ex de et in; proinde scribi deberet dein, aut apostrophate d’in; sed brevitatis causa scribitur et effertur din, extrita vocali e, quae immediate sequebatur post d. adeoque in hac dictione naturâ sua immediate post d est e, non vero i. Hinc veteres potius deterendum esse i censuerunt, ideoque scribebant den, non din, uti moderni faciunt.

în Dacia. Uneori este eliminat, precum în deculare, [lat.] deculcare. La fel se întâmplă la spanioli, precum în Dean, [lat.] Decanus.

§. 4.

Despre litera D

Se pronunță în general ca la latini, precum în dare, [lat.] dare; dedatu, [lat.] deditus; Domnu, [lat.] Dominus; ducu, [lat.] duco. În unele cuvinte, totuși, este pronunţat ca z: aceasta se întâmplă atunci când după d urmează vocala i, care, totuşi, uneori dispare, precum în audzi, [lat.] audi; dzi, sau dzio, [lat.] dies; dzicu, [lat.] dico; Dzieu sau Dzeu sau Dumnedzeu, [lat.] Deus, italiană: Dio, Iddio, Dommineddio sau Domeneddio; médziả dzi, [lat.] media dies sau meridies; medzi de omu, [lat.] medium hominis, i.e. om de vârstă medie; médziả nopte, [lat.] media nocte; spudze, [lat.] cinis, din latinescul spodium, un fel de cenușă provenită de la metale etc. Așadar, pentru a indica această pronunție celor mai puțin atenți sau, mai degrabă, străinilor care vor să învețe românește, vom scrie sub litera d un z mic, aşa cum se vede în exemplele date.

De vreme ce această pronunţie nu se întâlneşte numai la toţi valahii din Dacia veche, ci şi la românii din Dacia nouă sau aureliană, nu există nici o îndoială că strămoșii românilor au adus-o odinioară cu ei din Italia; sunt cu atât mai sigur de acest lucru, cu cât latinii înșiși o foloseau în unele cuvinte, cum ar fi diabolus, diaeta, Diaetarius, pe care le pronunțau zabolus, zeta, zetarius, aşa cum a afirmat pe bună dreptate Ştefan Körösi, român transilvănean, Ortographia Latino-Valahica, pagina 7. Încă şi astăzi, italienii spun: mezzatore în loc de mediatore; razzo în loc de radio; verzicare și verzire în loc de verdicare, virere; verzura în loc de verdura, viretum. Spaniolii înşişi rostesc: juzgar, [lat.] judicare; juzgado, [lat.] judicatus; juzgador, [lat.] judicator. Putem, așadar, afirma că, la valahi, d așezat înaintea lui i se pronunță z, iar aceasta este una dintre proprietățile vechii limbi latine. De aici rezultă că, la valahi, d îndeplinește uneori rolul literei z.

Regula prin care litera d urmată de i se pronunță z nu este, totuși, atât de generală, încât să nu existe și excepții. Deseori, se păstrează sunetul obișnuit chiar dacă urmează litera i, mai cu seamă la verbele care, la modul indicativ prezent, persoana întâi singular, se termină în descu, precum pảndescu, [lat.] insidior, pảndimu, [lat.] insidiamur, pảndii, [lat.] insidiatus sum, pảnditu, participiu II, se pronunță: pảnzimu, pảnzii etc. Excepția generală este următoarea: în flexiunea verbelor care se termină în descu, așa cum am arătat mai sus, și în derivatele acestora, chiar dacă după d urmează i, nu se transformă niciodată în z. La fel [se întâmplă] și în cazul cuvintelor care țin de rit și religie, în care d înainte de i păstrează pronunțarea obișnuită, e.g. Diaconu, [lat.] Diaconus etc. În cuvintele în care i nu urmează în mod natural după d, d nu se transformă în z, e.g. din, [lat.] ex; acest cuvânt este compus din de și in, prin urmare ar trebui să se scrie dein sau, cu apostrof, d’in, dar se scrie și se pronunță mai scurt din, eliminând vocala e care urma imediat după d, și astfel, în acest cuvânt, d este urmat în mod natural de e, nu de i. De aceea, cei vechi au considerat că este preferabil să fie înlăturată litera i și, astfel, scriau den, nu din, așa cum fac cei de astăzi.

Si in originem consuetudinis pronunciandi interdum d uti z inquiramus; vix dubitari potest, eam â Graecis, quibuscum diu Romani commercium colebant, et assidue conversabantur, eorundemque linguam condiscebant, in Latinam linguam olim invectam fuisse. Nam, praeterquam quod sonus literae d apud Graecos accedat ad sonum z, notum est, Aeoles inter Graecos d ante i dixisse z. Sic ζαβαλλειν, calumniari, deferre, pro διαβαλλειν; ζαβολος calumniator, diabolus, pro διαβολος etc. Notum item, Romanos per omnia imitatores fuisse Graecorum, multaque ab iisdem in Latinam linguam inprimis ab Aeolibus transtulisse ita, ut Quintilianus non dubitet asseverare, linguam Latinam simillimam esse Aeolicae Dialecto. Haec sunt verba Quintiliani Instit. Orat. lib. 1. cap. 6. “Continet (Etymologia) autem in se multam eruditionem, sive illa ex Graecis orta tractemus, quae sunt plurima, praecipueque Aeolica ratione (cui est sermo noster simillimus) declinata: sive ex historiarum veterum notitia.” Vix ergo dubitari potest, morem interdum mutandi sonum d in z, antiquos Romanos ab Aeolibus in Latinam linguam adoptasse.

De mutatione literae D apud Latinos sic disserit Priscianus lib. 1. “D transit in c, ut accidit, quicquam; in g, ut aggero; in l ut allido; in p, ut appono; in r, ut arrideo, meridies. Antiquissimi vero pro ad frequentissime ar ponebant, ut arvenas, arventores, arvocatos, arfines, arvolare, arfari, dicentes, pro advenas, adventores, advocatos, adfines, adfari. Unde ostenditur recte arcesso dici ab arcio verbo, quod nunc accio dicimus, quod est ex ad et cio compositum. Arger quoque dicebant pro agger. Transit etiam in s, ut assideo, rado rasi, suadeo suasi. In duas quoque ss, ut cedo cessi, fodior fossus; in t. attinet, attamino, attingo: haec eadem tamen d, frequenter interponitur in compositis hiatus causa prohibendi, ut redigo, redarguo, prodest. Subtrahitur etiam cum sequens Syllaba ab s et alia consonante incipit, ut aspiro, aspicio, ascendo, asto.” Mutatur quoque apud Latinos d in b; quod enim hodie dicitur bellum, olim dicebatur duellum, et Bellona, olim Duellona: quod hodie bonum, olim duonum. Mutatur etiam in f, ut affulgeo pro adfulgeo; affundo pro adfundo.

Quintilianus, cujus verba legimus supra §. 2. dicit syllabas apud Latinos adeo aspere inniti in literam D, ut plerique veterum mollire tentaverint. Ad evitandam hanc asperitatem, enatam fuisse consuetudinem, quae hodiedum viget apud veteris Daciae Valachos, finalem dictionis literam d, dum scilicet sequens vocalis u deteritur, pronunciandi uti z, opinor, ut caz, crez, riz, vẻz, i.e. cadz, credz, rỉdz, vẻdz pro cad, cred, rid. ved: D videlicet emollitur in z sive dz sonum z ferentem. Atque hic emollitus sonus literae d retinetur in I. partic. ac gerundio, ut cadzẻndu, credzẻndu, rỉdzẻndu, vẻdzẻndu, id est. cảzẻndu, crẻzẻndu, rizẻndu, vẻzẻndu; non enim dicimus: cảdẻndu, credẻndu, ridẻndu, vẻdẻndu, tametsi in praet. imperf. a quo formatur I. particip. habeant: cảdeam, credeam, rideam, vedeam. Errant proinde illi. qui, quoniam d ante i profertur uti z, ac observantes in allatis exemplis d subinde sonare uti z, praesumunt scribere e. g. vẻdiutu pro vedutu. Non enim propter sequens i enunciatur d in citatis exemplis uti z, sed propter emollitum d in z, uti exposui.

Dacă am cerceta originea pronunțării lui d ca z, cu greu s-ar putea cineva îndoi de faptul că exista, în vechime, în limba latină și că nu provine de la grecii cu care romanii au avut legături și au trăit timp îndelungat și a căror limbă o învățau. Căci, pe lângă faptul că, la greci, sunetul literei d ajunge la sunetul z, este cunoscut faptul că, dintre greci, eolianii pronunțau d urmat de i ca z. De pildă: ζαβαλλειν, [lat.] calumniari, deferre, în loc de διαβαλλειν; ζαβολος, [lat.] calumniator, diabolus, în loc de διαβολος etc. Este cunoscut, de asemenea, faptul că romanii i-au imitat pe greci în toate și că au preluat multe de la aceștia, mai ales de la eolieni, astfel încât Quintilianus nu se sfiește să afirme că limba latină este asemănătoare dialectului eolian. Acestea sunt cuvintele lui Quintilianus, Instit[utio] Orat[oria], cartea 1, capitolul 6, [31]: „Iar (etimologia) cuprinde multă știință, fie că vorbim despre numeroasele cuvinte împrumutate de la greci şi, mai ales, de la eolieni (cu a căror limbă a noastră este foarte asemănătoare), fie că vorbim despre informaţiile găsite în vechile istorii.” Prin urmare, nu există nici o îndoială că vechii romani au preluat obiceiul de a schimba sunetul lui d în z de la eolieni.

Priscianus, cartea 1, [34, 18], vorbește astfel despre transformarea lui d la latini: “D se transformă în c, precum în accidit, quicquam; în g, precum în aggero; în l, precum în allido; în p, precum în appono; în r, precum în arrideo, meridies. Dar cei vechi înlocuiau frecvent ad cu ar, precum arvenas, arventores, arvocatos, arfines, arvolare, arfari, în loc de advenas, adventores, advocatos, adfines, adfari. De aici se vede clar că arcesso provine de la verbul arcio, pe care astăzi îl pronunțăm accio și care este compus din ad și cio. Pronunțau, de asemenea, și arger în loc de agger. D se transformă și în s, precum în assideo, rado rasi, suadeo suasi; în dublu ss, precum în cedo cessi, fodior fossus; în t, precum în attinet, attamino, attingo. Litera d apare în mod frecvent intercalată în cuvinte compuse pentru a evita hiatul, precum în redigo, redarguo, prodest. Atunci când silaba următoare începe cu s și o altă consoană, dispare, precum în aspiro, aspicio, ascendo, asto.” La latini d se transformă și în b, așa se face că astăzi se spune bellum, iar odinioară se spunea duellum, azi spunem Bellona, odinioară se spunea Duellona: tot așa, azi este bonum, iar odinioară era duonum. D se transformă și în f, precum în affulgeo în loc de adfulgeo; affundo în loc de adfundo.

Quintilianus, ale cărui cuvinte le-am reprodus mai sus, la §. 2, afirmă că, la latini, silabele care încep cu d sunt atât de dure, încât cei vechi încercau să le înmoaie. Pentru a evita această duritate, s-a născut obiceiul, care există încă și astăzi la românii din Dacia veche, de a pronunța ca litera d de la finalul cuvântului atunci când vocala următoare u cade, precum în caz, crez, riz, vẻz, i.e. cadz, credz, rỉdz, vẻdz în loc de cad, cred, rid. ved; cu alte cuvinte, d se înmoaie în sunetul z sau dz sau devine z. Acest sunet înmuiat se păstrează și la participiu I și la gerunziu, precum în cadzẻndu, credzẻndu, rỉdzẻndu, vẻdzẻndu, i.e. cảzẻndu, crẻzẻndu, rizẻndu, vẻzẻndu; căci nu spunem: cảdẻndu, credẻndu, ridẻndu, vẻdẻndu, deși, la imperfect, de la care se formează paricipiul I, avem: cảdeam, credeam, rideam, vedeam. Prin urmare, greșesc cei care, deoarece pronunță d înaintea lui i ca și observă că d sună la fel ca z la fel ca în exemplele de mai sus, își iau libertatea de a scrie e. g. vẻdiutu în loc de vedutu. Dar nu se pronunță ca z în exemplele date fiindcă este urmat de i, ci fiindcă se înmoaie la z, așa cum am arătat.

Si in originem consuetudinis pronunciandi interdum d uti z inquiramus; vix dubitari potest, eam â Graecis, quibuscum diu Romani commercium colebant, et assidue conversabantur, eorundemque linguam condiscebant, in Latinam linguam olim invectam fuisse. Nam, praeterquam quod sonus literae d apud Graecos accedat ad sonum z, notum est, Aeoles inter Graecos d ante i dixisse z. Sic ζαβαλλειν, calumniari, deferre, pro διαβαλλειν; ζαβολος calumniator, diabolus, pro διαβολος etc. Notum item, Romanos per omnia imitatores fuisse Graecorum, multaque ab iisdem in Latinam linguam inprimis ab Aeolibus transtulisse ita, ut Quintilianus non dubitet asseverare, linguam Latinam simillimam esse Aeolicae Dialecto. Haec sunt verba Quintiliani Instit. Orat. lib. 1. cap. 6. “Continet (Etymologia) autem in se multam eruditionem, sive illa ex Graecis orta tractemus, quae sunt plurima, praecipueque Aeolica ratione (cui est sermo noster simillimus) declinata: sive ex historiarum veterum notitia.” Vix ergo dubitari potest, morem interdum mutandi sonum d in z, antiquos Romanos ab Aeolibus in Latinam linguam adoptasse.

De mutatione literae D apud Latinos sic disserit Priscianus lib. 1. “D transit in c, ut accidit, quicquam; in g, ut aggero; in l ut allido; in p, ut appono; in r, ut arrideo, meridies. Antiquissimi vero pro ad frequentissime ar ponebant, ut arvenas, arventores, arvocatos, arfines, arvolare, arfari, dicentes, pro advenas, adventores, advocatos, adfines, adfari. Unde ostenditur recte arcesso dici ab arcio verbo, quod nunc accio dicimus, quod est ex ad et cio compositum. Arger quoque dicebant pro agger. Transit etiam in s, ut assideo, rado rasi, suadeo suasi. In duas quoque ss, ut cedo cessi, fodior fossus; in t. attinet, attamino, attingo: haec eadem tamen d, frequenter interponitur in compositis hiatus causa prohibendi, ut redigo, redarguo, prodest. Subtrahitur etiam cum sequens Syllaba ab s et alia consonante incipit, ut aspiro, aspicio, ascendo, asto.” Mutatur quoque apud Latinos d in b; quod enim hodie dicitur bellum, olim dicebatur duellum, et Bellona, olim Duellona: quod hodie bonum, olim duonum. Mutatur etiam in f, ut affulgeo pro adfulgeo; affundo pro adfundo.

Quintilianus, cujus verba legimus supra §. 2. dicit syllabas apud Latinos adeo aspere inniti in literam D, ut plerique veterum mollire tentaverint. Ad evitandam hanc asperitatem, enatam fuisse consuetudinem, quae hodiedum viget apud veteris Daciae Valachos, finalem dictionis literam d, dum scilicet sequens vocalis u deteritur, pronunciandi uti z, opinor, ut caz, crez, riz, vẻz, i.e. cadz, credz, rỉdz, vẻdz pro cad, cred, rid. ved: D videlicet emollitur in z sive dz sonum z ferentem. Atque hic emollitus sonus literae d retinetur in I. partic. ac gerundio, ut cadzẻndu, credzẻndu, rỉdzẻndu, vẻdzẻndu, id est. cảzẻndu, crẻzẻndu, rizẻndu, vẻzẻndu; non enim dicimus: cảdẻndu, credẻndu, ridẻndu, vẻdẻndu, tametsi in praet. imperf. a quo formatur I. particip. habeant: cảdeam, credeam, rideam, vedeam. Errant proinde illi. qui, quoniam d ante i profertur uti z, ac observantes in allatis exemplis d subinde sonare uti z, praesumunt scribere e. g. vẻdiutu pro vedutu. Non enim propter sequens i enunciatur d in citatis exemplis uti z, sed propter emollitum d in z, uti exposui.

Dacă am cerceta originea pronunțării lui d ca z, cu greu s-ar putea cineva îndoi de faptul că exista, în vechime, în limba latină și că nu provine de la grecii cu care romanii au avut legături și au trăit timp îndelungat și a căror limbă o învățau. Căci, pe lângă faptul că, la greci, sunetul literei d ajunge la sunetul z, este cunoscut faptul că, dintre greci, eolianii pronunțau d urmat de i ca z. De pildă: ζαβαλλειν, [lat.] calumniari, deferre, în loc de διαβαλλειν; ζαβολος, [lat.] calumniator, diabolus, în loc de διαβολος etc. Este cunoscut, de asemenea, faptul că romanii i-au imitat pe greci în toate și că au preluat multe de la aceștia, mai ales de la eolieni, astfel încât Quintilianus nu se sfiește să afirme că limba latină este asemănătoare dialectului eolian. Acestea sunt cuvintele lui Quintilianus, Instit[utio] Orat[oria], cartea 1, capitolul 6, [31]: „Iar (etimologia) cuprinde multă știință, fie că vorbim despre numeroasele cuvinte împrumutate de la greci şi, mai ales, de la eolieni (cu a căror limbă a noastră este foarte asemănătoare), fie că vorbim despre informaţiile găsite în vechile istorii.” Prin urmare, nu există nici o îndoială că vechii romani au preluat obiceiul de a schimba sunetul lui d în z de la eolieni.

Priscianus, cartea 1, [34, 18], vorbește astfel despre transformarea lui d la latini: “D se transformă în c, precum în accidit, quicquam; în g, precum în aggero; în l, precum în allido; în p, precum în appono; în r, precum în arrideo, meridies. Dar cei vechi înlocuiau frecvent ad cu ar, precum arvenas, arventores, arvocatos, arfines, arvolare, arfari, în loc de advenas, adventores, advocatos, adfines, adfari. De aici se vede clar că arcesso provine de la verbul arcio, pe care astăzi îl pronunțăm accio și care este compus din ad și cio. Pronunțau, de asemenea, și arger în loc de agger. D se transformă și în s, precum în assideo, rado rasi, suadeo suasi; în dublu ss, precum în cedo cessi, fodior fossus; în t, precum în attinet, attamino, attingo. Litera d apare în mod frecvent intercalată în cuvinte compuse pentru a evita hiatul, precum în redigo, redarguo, prodest. Atunci când silaba următoare începe cu s și o altă consoană, dispare, precum în aspiro, aspicio, ascendo, asto.” La latini d se transformă și în b, așa se face că astăzi se spune bellum, iar odinioară se spunea duellum, azi spunem Bellona, odinioară se spunea Duellona: tot așa, azi este bonum, iar odinioară era duonum. D se transformă și în f, precum în affulgeo în loc de adfulgeo; affundo în loc de adfundo.

Quintilianus, ale cărui cuvinte le-am reprodus mai sus, la §. 2, afirmă că, la latini, silabele care încep cu d sunt atât de dure, încât cei vechi încercau să le înmoaie. Pentru a evita această duritate, s-a născut obiceiul, care există încă și astăzi la românii din Dacia veche, de a pronunța ca litera d de la finalul cuvântului atunci când vocala următoare u cade, precum în caz, crez, riz, vẻz, i.e. cadz, credz, rỉdz, vẻdz în loc de cad, cred, rid. ved; cu alte cuvinte, d se înmoaie în sunetul z sau dz sau devine z. Acest sunet înmuiat se păstrează și la participiu I și la gerunziu, precum în cadzẻndu, credzẻndu, rỉdzẻndu, vẻdzẻndu, i.e. cảzẻndu, crẻzẻndu, rizẻndu, vẻzẻndu; căci nu spunem: cảdẻndu, credẻndu, ridẻndu, vẻdẻndu, deși, la imperfect, de la care se formează paricipiul I, avem: cảdeam, credeam, rideam, vedeam. Prin urmare, greșesc cei care, deoarece pronunță d înaintea lui i ca și observă că d sună la fel ca z la fel ca în exemplele de mai sus, își iau libertatea de a scrie e. g. vẻdiutu în loc de vedutu. Dar nu se pronunță ca z în exemplele date fiindcă este urmat de i, ci fiindcă se înmoaie la z, așa cum am arătat.

Nulla ergo ratio suffragatur eisdem ad addendam in prolatis exemplis arbitrariam vocalem i consonanti d.

Apud Italos mutatur in g, ut vedo vel veggio, video; ragunare pro radunare, adunare, colligere; giorno, dies. â Lat. diurno; ghiavolo olim dicebant pro diavolo, diabolus. Apud Valachos hodiedum vulgus dicit ghiavolu; in libris vero est scriptum diavolu. Apud Italos mutatur etiam in l, ut alore pro odore, odor; cicala, cicada, ellera, hedera; apud Latinos quoque dicitur lacrymae pro antiquo dacrymae; in m, ut ammirare, admirari; in n, ut pernice, perdix; in v, ut, avverso, adversus; adultero et avultero, adulter. Apud Italos interdum subtrahitur, ut rajare, pro radiare; raunare pro radunare. Apud Hispanos mutatur in l, ut ralo, Ital. rado, rarus; cola, cauda, Ital. et Valachice coda. Hispani persaepe subtrahunt, ut caer, cadere etc.

Apud Valachos transit in b, ut bios, abundans, â Lat. dives; in c, ut necum, nedum; in g, ut tủnguescu, lamentor, deploro, â Lat. tundo, quia saepe lamentantes ac deplorantes solent sibi tundere caput: ucidu vel ucigu, occido; stégu, vexillum, abbreviatum ex Ital. stendardo; giluescu, dolo, as in eadem significatione; in j (j) propter affinitatem hujus et d subnotati, ut jimatate vel jumỉtate, dimidietas, dimidietate, ideoque nonnulli scribunt haec literâ d, ut dzimitate. Dzupẻnu, jupẻnu, Dominus, quod olim teste Festo dicebatur non Dominus, sed Dubenus etc. In l ut cỏrlanu, â Lat. cordus, tarde natus; Valachi autem usurpant pro agno veterano; Hispanice cordero est agnus; inlontru, pro Italico addentro, intus; in n, ut nẻnsu apud Valachos Aurelianae Daciae, pro dẻnsu, ipsemet, Ital. desso; in p, ut sclipescu, splendesco; in r, ut armỉsariu, admissarius. Recole quae supra legimus ex Prisciano de syllaba Latina ar. In s, ut mėšlocu, vel mišlocu. medium, â Lat. medius locus; in t, ut smėntescu, mendum facio, â Lat. ex et mendum; tẻlcuescu, explico, interpretor, a Lat. delico, as, quod significat explico, explano, interpretor; ometu, nix, â Lat. humidus; mảtrảguna, mandragora. Sicut apud Latinos, ita apud Valachos d interdum, hiatus evitandi causa, interjicitur: quod praecipue in metro usuvenit, e.g. sẻdỉnvẻrte, se invertit, pro sẻ ỉnvẻrte. Hoc saepe usurpat Plautus, e.g. “Haex edepol remorata medest, pro me est.” Et: “quasi filius meus deliquisset mederga” pro me erga, in Epid.

§. 5.

De litera E.

Apud Italos duos habet sonos: apertum, ut bella, pulchra, et obtusum sive strictum, ut pena, poena, labor. Utrumque recipit etiam Latina lingua, ut docere, ubi primum e est apertum, alterum obtusum. Apud Valachos, praeter duplicem illum sonum (ut avere, habere), admittit sonum obscurum sive strictissimum: de quo tractavimus cap. I. §. 5. e.g. bẻtrảnu, veteranus, senecio; cảtẻrama, fibula lori galigarum; etc. â Lat. catena, quasi catenamen, n mutato in r more Valachis familiari; indẻmảnatu, exercitatus praeticus, â Lat. in intensivo, de et manus; fẻtare, fetare; stringẻndu, stringenda; mẻ, me; nẻcasu, angor, oris, a

Prin urmare, aceștia nu au nici un motiv să adauge, în mod arbitrar, vocala i după consoana d în exemplele date.

La italieni, se transformă în g, precum în vedo sau veggio, [lat.] video; ragunare în loc de radunare, [lat.] adunare, colligere; giorno, [lat.] dies din latinescul diurno; odinioară se spunea ghiavolo în loc de diavolo, [lat.] diabolus; la români se spune astăzi în popor ghiavolu, dar în cărți se scrie diavolu. La italieni se transformă și în l, precum în alore în loc de odore, [lat.] odor; cicala, [lat.] cicada; ellera, [lat.] hedera; și la latini se spune lacrymae în locul vechiului dacrymae; în m, precum în ammirare, [lat.] admirari; în n, precum în pernice, [lat.] perdix; în v, precum în avverso, [lat.] adversus; adultero și avultero, [lat.] adulter. La italieni uneori se omite, precum în rajare în loc de radiare; raunare în loc de radunare. La spanioli se transformă în l, precum în ralo, italiană: rado, [lat.] rarus; cola, [lat.] cauda, italiană și română coda. Deseori spaniolii îl omit, precum în caer, [lat.] cadere etc.

La valahi se transformă în b, precum în bios, [lat.] abundans, din latinescul dives; în c, precum în necum, [lat.] nedum; în g, precum în tủnguescu, [lat.] lamentor, deploro, din latinescul tundo, pentru că, adesea, cei ce plâng sau se jeluiesc își tund părul; ucidu sau ucigu, [lat.] occido; stégu, [lat.] vexillum, o formă prescurtată a italienescului stendardo; giluescu, [lat.] dolo, -as cu același sens; în j (j), din cauza apropierii dintre acesta și d subscris, precum în jimatate sau jumỉtate, [lat.] dimidietas, dimidietate, de aceea unii scriu acest cuvânt cu litera d, precum în dzimitate; Dzupẻnu, jupẻnu, [lat.] Dominus, care, potrivit lui Festus, nu se pronunța odinioară Dominus, ci Dubenus etc.; în l, precum în cỏrlanu, din latinescul cordus, [lat.] tarde natus; românii folosesc termenul și pentru un miel mai vârstnic, iar în spaniolă cordero înseamnă miel; inlontru pentru italienescul addentro, [lat.] intus; în n, precum nẻnsu în loc de dẻnsu la românii din Dacia aureliană, [lat.] ipsemet, italiană: desso; în p, precum în sclipescu, [lat.] splendesco; în r, precum în armỉsariu, [lat.] admissarius. Adu-ți aminte ceea ce am citat de mai sus din Priscianus despre silaba ar. În s, precum în mėşlocu sau mişlocu, [lat.] medium, din latinescul medius locus; în t, precum smėntescu, [lat.] mendum facio, din cuvintele latinești ex et mendum; tẻlcuescu, [lat.] explico, interpretor, din latinescul delico, -as, care înseamnă explic, expun, interpretez; ometu, [lat.] nix, din latinescul humidus; mảtrảguna, [lat.] mandragora. La fel ca latinii, și românii intercalează un d pentru a evita hiatul; acest lucru se întâmplă mai cu seamă în versuri, e.g. sẻdỉnvẻrte, [lat.] se invertit, în loc de sẻ ỉnvẻrte. Așa procedează, de exemplu, Plautus, Epidicus, [629], „Haex edepol remorata medest.” în loc de me est, și [391] „quasi filius meus deliquisset mederga” în loc de me erga.

§. 5.

Despre litera E

La italieni are două sunete: unul deschis, precum în bella, [lat.] pulchra, și jos sau închis, precum în pena, [lat.] poena, labor. Ambele există și în limba latină, precum docere, unde primul e este deschis, celălalt, închis. La români, pe lângă cele două sunete (precum în avere, [lat.] habere), mai există și un sunet întunecat sau foarte închis, despre care am vorbit în capitolul I, §. 5: e.g. bẻtrảnu, [lat.] veteranus, senecio; cảtẻrama, [lat.] fibula lori galigarum, etc. din latinescul catena, ca și catenamenn fiind schimbat în r în maniera obisșnuită la români; indẻmảnatu, [lat.] exercitatus praeticus, din cuvintele latinești in, de și manus; fẻtare, [lat.] fetare; stringẻndu, [lat.] stringenda; mẻ, [lat.] me; nẻcasu, [lat.] angor, -oris, din

Nulla ergo ratio suffragatur eisdem ad addendam in prolatis exemplis arbitrariam vocalem i consonanti d.

Apud Italos mutatur in g, ut vedo vel veggio, video; ragunare pro radunare, adunare, colligere; giorno, dies. â Lat. diurno; ghiavolo olim dicebant pro diavolo, diabolus. Apud Valachos hodiedum vulgus dicit ghiavolu; in libris vero est scriptum diavolu. Apud Italos mutatur etiam in l, ut alore pro odore, odor; cicala, cicada, ellera, hedera; apud Latinos quoque dicitur lacrymae pro antiquo dacrymae; in m, ut ammirare, admirari; in n, ut pernice, perdix; in v, ut, avverso, adversus; adultero et avultero, adulter. Apud Italos interdum subtrahitur, ut rajare, pro radiare; raunare pro radunare. Apud Hispanos mutatur in l, ut ralo, Ital. rado, rarus; cola, cauda, Ital. et Valachice coda. Hispani persaepe subtrahunt, ut caer, cadere etc.

Apud Valachos transit in b, ut bios, abundans, â Lat. dives; in c, ut necum, nedum; in g, ut tủnguescu, lamentor, deploro, â Lat. tundo, quia saepe lamentantes ac deplorantes solent sibi tundere caput: ucidu vel ucigu, occido; stégu, vexillum, abbreviatum ex Ital. stendardo; giluescu, dolo, as in eadem significatione; in j (j) propter affinitatem hujus et d subnotati, ut jimatate vel jumỉtate, dimidietas, dimidietate, ideoque nonnulli scribunt haec literâ d, ut dzimitate. Dzupẻnu, jupẻnu, Dominus, quod olim teste Festo dicebatur non Dominus, sed Dubenus etc. In l ut cỏrlanu, â Lat. cordus, tarde natus; Valachi autem usurpant pro agno veterano; Hispanice cordero est agnus; inlontru, pro Italico addentro, intus; in n, ut nẻnsu apud Valachos Aurelianae Daciae, pro dẻnsu, ipsemet, Ital. desso; in p, ut sclipescu, splendesco; in r, ut armỉsariu, admissarius. Recole quae supra legimus ex Prisciano de syllaba Latina ar. In s, ut mėšlocu, vel mišlocu. medium, â Lat. medius locus; in t, ut smėntescu, mendum facio, â Lat. ex et mendum; tẻlcuescu, explico, interpretor, a Lat. delico, as, quod significat explico, explano, interpretor; ometu, nix, â Lat. humidus; mảtrảguna, mandragora. Sicut apud Latinos, ita apud Valachos d interdum, hiatus evitandi causa, interjicitur: quod praecipue in metro usuvenit, e.g. sẻdỉnvẻrte, se invertit, pro sẻ ỉnvẻrte. Hoc saepe usurpat Plautus, e.g. “Haex edepol remorata medest, pro me est.” Et: “quasi filius meus deliquisset mederga” pro me erga, in Epid.

§. 5.

De litera E.

Apud Italos duos habet sonos: apertum, ut bella, pulchra, et obtusum sive strictum, ut pena, poena, labor. Utrumque recipit etiam Latina lingua, ut docere, ubi primum e est apertum, alterum obtusum. Apud Valachos, praeter duplicem illum sonum (ut avere, habere), admittit sonum obscurum sive strictissimum: de quo tractavimus cap. I. §. 5. e.g. bẻtrảnu, veteranus, senecio; cảtẻrama, fibula lori galigarum; etc. â Lat. catena, quasi catenamen, n mutato in r more Valachis familiari; indẻmảnatu, exercitatus praeticus, â Lat. in intensivo, de et manus; fẻtare, fetare; stringẻndu, stringenda; mẻ, me; nẻcasu, angor, oris, a

Prin urmare, aceștia nu au nici un motiv să adauge, în mod arbitrar, vocala i după consoana d în exemplele date.

La italieni, se transformă în g, precum în vedo sau veggio, [lat.] video; ragunare în loc de radunare, [lat.] adunare, colligere; giorno, [lat.] dies din latinescul diurno; odinioară se spunea ghiavolo în loc de diavolo, [lat.] diabolus; la români se spune astăzi în popor ghiavolu, dar în cărți se scrie diavolu. La italieni se transformă și în l, precum în alore în loc de odore, [lat.] odor; cicala, [lat.] cicada; ellera, [lat.] hedera; și la latini se spune lacrymae în locul vechiului dacrymae; în m, precum în ammirare, [lat.] admirari; în n, precum în pernice, [lat.] perdix; în v, precum în avverso, [lat.] adversus; adultero și avultero, [lat.] adulter. La italieni uneori se omite, precum în rajare în loc de radiare; raunare în loc de radunare. La spanioli se transformă în l, precum în ralo, italiană: rado, [lat.] rarus; cola, [lat.] cauda, italiană și română coda. Deseori spaniolii îl omit, precum în caer, [lat.] cadere etc.

La valahi se transformă în b, precum în bios, [lat.] abundans, din latinescul dives; în c, precum în necum, [lat.] nedum; în g, precum în tủnguescu, [lat.] lamentor, deploro, din latinescul tundo, pentru că, adesea, cei ce plâng sau se jeluiesc își tund părul; ucidu sau ucigu, [lat.] occido; stégu, [lat.] vexillum, o formă prescurtată a italienescului stendardo; giluescu, [lat.] dolo, -as cu același sens; în j (j), din cauza apropierii dintre acesta și d subscris, precum în jimatate sau jumỉtate, [lat.] dimidietas, dimidietate, de aceea unii scriu acest cuvânt cu litera d, precum în dzimitate; Dzupẻnu, jupẻnu, [lat.] Dominus, care, potrivit lui Festus, nu se pronunța odinioară Dominus, ci Dubenus etc.; în l, precum în cỏrlanu, din latinescul cordus, [lat.] tarde natus; românii folosesc termenul și pentru un miel mai vârstnic, iar în spaniolă cordero înseamnă miel; inlontru pentru italienescul addentro, [lat.] intus; în n, precum nẻnsu în loc de dẻnsu la românii din Dacia aureliană, [lat.] ipsemet, italiană: desso; în p, precum în sclipescu, [lat.] splendesco; în r, precum în armỉsariu, [lat.] admissarius. Adu-ți aminte ceea ce am citat de mai sus din Priscianus despre silaba ar. În s, precum în mėşlocu sau mişlocu, [lat.] medium, din latinescul medius locus; în t, precum smėntescu, [lat.] mendum facio, din cuvintele latinești ex et mendum; tẻlcuescu, [lat.] explico, interpretor, din latinescul delico, -as, care înseamnă explic, expun, interpretez; ometu, [lat.] nix, din latinescul humidus; mảtrảguna, [lat.] mandragora. La fel ca latinii, și românii intercalează un d pentru a evita hiatul; acest lucru se întâmplă mai cu seamă în versuri, e.g. sẻdỉnvẻrte, [lat.] se invertit, în loc de sẻ ỉnvẻrte. Așa procedează, de exemplu, Plautus, Epidicus, [629], „Haex edepol remorata medest.” în loc de me est, și [391] „quasi filius meus deliquisset mederga” în loc de me erga.

§. 5.

Despre litera E

La italieni are două sunete: unul deschis, precum în bella, [lat.] pulchra, și jos sau închis, precum în pena, [lat.] poena, labor. Ambele există și în limba latină, precum docere, unde primul e este deschis, celălalt, închis. La români, pe lângă cele două sunete (precum în avere, [lat.] habere), mai există și un sunet întunecat sau foarte închis, despre care am vorbit în capitolul I, §. 5: e.g. bẻtrảnu, [lat.] veteranus, senecio; cảtẻrama, [lat.] fibula lori galigarum, etc. din latinescul catena, ca și catenamenn fiind schimbat în r în maniera obisșnuită la români; indẻmảnatu, [lat.] exercitatus praeticus, din cuvintele latinești in, de și manus; fẻtare, [lat.] fetare; stringẻndu, [lat.] stringenda; mẻ, [lat.] me; nẻcasu, [lat.] angor, -oris, din

Lat. neco, necas; pẻduchi, pediculi, Italice pidocchi; quẻstigu, recipr. quaestum exerceo; act. lucror, a Lat. quaestus; rẻmảnere, remanere; sẻcu, aridus exuccus, Ital. seceo, Gal. sec, Hispanice seco, secado; tẻlhariu, latro, â Lat. telum fero, i.e. telifer, quia latrones tela ferunt sive gerunt, quibus viatores aggrediantur; f autem solet transire in h. Vide sub litera H; vẻna, vena. Exempla vero soni e non obscuri sunt, v.g. bere, bibere, Ital. bere, Hisp. bever; cercu, circulus, Ital. cerchio; depunu, depono; fericitu, felix, felicitatus; genunchi, genua, Ital. ginocchi; lemnu, lignum, Ital. legno; meu, meus; inecatu, suffocatus, â Lat. neco; perire, perire; queru, peto, â Lat. quaero; šedere, sedere; te, te; vedemu, videmus.

Quoad e aperti soni observandum venit. Si sequens syllaba habeat vocalem a, vel soni obscuri, quaecunque demum illa vocalis sit; e, apertum enunciatur sicut diphthongus ea, et quasi ia, ut, écẻ, ecce, effertur eacẻ, et quasi iacẻ; ésca, fomes, sicut easca, Ital. esca, Hisp. yesca, érnỏ, hyems, Ital. inverno et verno. Hisp. imbierno; féta, filia, puella; péna, penna; culégả, colligat; vérga, virga, Ital. verga. Hisp. vara. Si autem in sequente syllaba sit vocalis e ordinarii soni, e apertum effertur sicut apud Latinos et Italos, ut culege, colligit, merge, migrat. In monosyllabis vero, et in finali syllaba, pronunciatur sicut diphthongus ea, ut léqu, medicina, â Latino liquor; séu, aut, sive, seu, vel; Muntén, montanus etc.

Praedictam regulam de pronunciatione e aperti instar diphthongi constanter observant Valachi Daciae Aurelianae. Valachorum autem veteris Daciae nonnulli gravi abusu interdum, expuncta vocali e ex diphthongo ea, solam vocalem a retinent in pronunciatione, et graviori abusu ita etiam scribunt. Sic pro féta, filia, dicunt, et scribunt fata; nihilominus tamen in num. pl. recte dicunt fete, quin tamen sciant reddere rationem, cur a num. sing. convertatur in num. pl. in e. Aliae etiam difficultates reperiuntur in dialecto Valachorum antiquae Daciae, sua opinione insuperabiles; quae tamen, si horum dialectus contendatur cum dialecto Valachorum Aurelianae Daciae, omnino evanescent. Idem dicendum in nonnullis de dialecto Daciae Aurelianae: altera alteri opem feret, ac utraque perficietur. Ut supradictus abusus corrigatur, satis est reflectere ad num. pl. qui actutum monebit, etiam in num. sing. scribendum esse é, non a.

E apertum, etsi non immediate, sed remotius sequatur vocalis a, vel quaecunque soni obscuri, interdum effertur uti diphthongus ea, e.g. fléndura, lacinia, pronunciatur fleandura. Propter exteros vero, qui linguam Valachicam discere volunt, e apertum, dum uti diphthongus ea, pronunciandum venit, notamus accentu acuto, uti videre est in allatis exemplis. Ceterum, exterus, etiamsi e apertum in praedicto casu non enuntiet sicut diphthongum ea, sed uti e apertum Latinorum et Italorum, haud peccabit mortaliter, et quivis Valachus etiam rudissimus eum intelliget.

E in quibusdam dictionibus, praecipue ante m, n, nonnullae dialecti efferunt sono obscuro, aliae uti i. Ad indigitandam hanc differentiam ė existimavimus supernotandum esse puncto; proinde ė punctatum pro diversitate dialectorum effertur sono aut obscuro, aut vocalis i, e.g. tėmpu, tempus, tempestas, opportunitas;

latinescul neco, necas; pẻduchi, [lat.] pediculi, italiană: pidocchi; quẻstigu, [lat.] reciproc: quaestum exerceo, activ: lucror, din latinescul quaestus; rẻmảnere, [lat.] remanere; sẻcu, [lat.] aridus exuccus, italiană: seceo, franceză sec, spaniolă: seco, [lat.] secado; tẻlhariu, [lat.] latro, din latinescul telum fero, i.e. telifer, căci hoții purtau cu sine arme de fier cu care atacau călătorii, iar f se transformă de obicei în h, vezi Litera H; vẻna, [lat.]vena. Iată exemple pentru sunetul e când nu este întunecat, e.g. bere, [lat.] bibere, italiană: bere, spaniolă: bever; cercu, [lat.] circulus, italiană: cerchio; depunu, [lat.] depono; fericitu, [lat.] felix, felicitatus; genunchi, [lat.] genua, italiană: ginocchi; lemnu, [lat.] lignum, italiană legno; meu, [lat.] meus; inecatu, [lat.] suffocatus, din latinescul neco; perire, [lat.] perire; queru, [lat.] peto, din latinescul quaero; šedere, [lat.] sedere; te, [lat.] te; vedemu, [lat.] videmus.

Trebuie să facem câteva observații cu privire la sunetul e deschis. Dacă în silaba care urmează se află vocala a sau un sunet întunecat, oricare ar fi acea vocală, e deschis se pronunță ca diftongul ea și ia, precum în écẻ, [lat.] ecce, care se pronunță eacẻ și iacẻ; ésca, [lat.] fomes, se pronunță easca, italiană: esca, spaniolă: yesca; érnỏ, [lat.] hyems, italiană: inverno et verno, spaniolă: imbierno; féta, [lat.] filia, puella; péna, [lat.] penna; culégả, [lat.] colligat; vérga, [lat.]virga, italiană: verga. spaniolă: vara. Dacă, în schimb, în vocala care urmează se află un e care are sunetul obișnuit, e deschis se pronunță ca la latini și la italieni, precum în culege, [lat.] colligit, merge, [lat.] migrat. În cuvintele monosilabice și în silaba finală se pronunță ca diftongul ea, precum în léqu, [lat.] medicina, din latinescul liquor; séu, [lat.] aut, sive, seu, vel; Muntén, [lat.] montanus etc.

Această regulă de a pronunţa e deschis ca un diftong este urmată în mod constant de românii din Dacia aureliană. În schimb, unii români din Dacie veche, din cauza unei erori grave, au eliminat vocala e din diftongul ea și păstrează doar a în pronunțare, iar dintr-o eroare și mai gravă, scriu tot așa. Astfel în loc de féta, [lat.] filia, rostesc și scriu fata, cu toate că, la plural, pronunță corect fete, fără să poată aduce vreun argument de ce a la singular devine e la plural. Există și alte dificultăți în dialectul românilor din Dacia veche, de netrecut pentru ei, dar dacă dialectul lor este comparat cu dialectul românilor din Dacia aureliană, acestea dispar fără urmă. Același lucru se poate spune despre unele dificultăți din dialectul din Dacia aureliană: dacă cele două dialecte s-ar sprijini unul pe celălalt, s-ar desăvârși reciproc. Ca să se corecteze greșeala pomenită mai sus, este de ajuns să ne gândim la ce ne arată numărul plural și, atunci, am scrie și la singular é, nu a.

E deschis, chiar dacă nu este imediat, ci mai departe urmat de vocala a sau de orice sunet închis, se pronunţă uneori ca diftongul ea, e.g. fléndura, [lat.] lacinia, se pronunță fleandura. Pentru străinii care vor să învețe românește, notăm un accent ascuțit pe e deschis, atunci când se pronunță ca diftongul ea, așa cum se vede în exemplele date. De altfel, dacă străinul, chiar dacă nu pronunță e deschis ca diftongul ea în acest caz, ci ca e deschis din latină și italiană, nu comite un păcat de moarte și orice român, oricât de needucat, îl poate înțelege.

În unele cuvinte, mai ales înainte de m, n, e este pronunțat, în unele graiuri, cu un sunet închis, în altele, ca i. Pentru a arăta această deosebire am socotit potrivit să notăm pe ė un punct deasupra; prin urmare, ė cu punct se pronunță fie cu un sunet închis, fie i, în funcție de diferitele graiuri, e.g. tėmpu, [lat.] tempus, tempestas, opportunitas;

Lat. neco, necas; pẻduchi, pediculi, Italice pidocchi; quẻstigu, recipr. quaestum exerceo; act. lucror, a Lat. quaestus; rẻmảnere, remanere; sẻcu, aridus exuccus, Ital. seceo, Gal. sec, Hispanice seco, secado; tẻlhariu, latro, â Lat. telum fero, i.e. telifer, quia latrones tela ferunt sive gerunt, quibus viatores aggrediantur; f autem solet transire in h. Vide sub litera H; vẻna, vena. Exempla vero soni e non obscuri sunt, v.g. bere, bibere, Ital. bere, Hisp. bever; cercu, circulus, Ital. cerchio; depunu, depono; fericitu, felix, felicitatus; genunchi, genua, Ital. ginocchi; lemnu, lignum, Ital. legno; meu, meus; inecatu, suffocatus, â Lat. neco; perire, perire; queru, peto, â Lat. quaero; šedere, sedere; te, te; vedemu, videmus.

Quoad e aperti soni observandum venit. Si sequens syllaba habeat vocalem a, vel soni obscuri, quaecunque demum illa vocalis sit; e, apertum enunciatur sicut diphthongus ea, et quasi ia, ut, écẻ, ecce, effertur eacẻ, et quasi iacẻ; ésca, fomes, sicut easca, Ital. esca, Hisp. yesca, érnỏ, hyems, Ital. inverno et verno. Hisp. imbierno; féta, filia, puella; péna, penna; culégả, colligat; vérga, virga, Ital. verga. Hisp. vara. Si autem in sequente syllaba sit vocalis e ordinarii soni, e apertum effertur sicut apud Latinos et Italos, ut culege, colligit, merge, migrat. In monosyllabis vero, et in finali syllaba, pronunciatur sicut diphthongus ea, ut léqu, medicina, â Latino liquor; séu, aut, sive, seu, vel; Muntén, montanus etc.

Praedictam regulam de pronunciatione e aperti instar diphthongi constanter observant Valachi Daciae Aurelianae. Valachorum autem veteris Daciae nonnulli gravi abusu interdum, expuncta vocali e ex diphthongo ea, solam vocalem a retinent in pronunciatione, et graviori abusu ita etiam scribunt. Sic pro féta, filia, dicunt, et scribunt fata; nihilominus tamen in num. pl. recte dicunt fete, quin tamen sciant reddere rationem, cur a num. sing. convertatur in num. pl. in e. Aliae etiam difficultates reperiuntur in dialecto Valachorum antiquae Daciae, sua opinione insuperabiles; quae tamen, si horum dialectus contendatur cum dialecto Valachorum Aurelianae Daciae, omnino evanescent. Idem dicendum in nonnullis de dialecto Daciae Aurelianae: altera alteri opem feret, ac utraque perficietur. Ut supradictus abusus corrigatur, satis est reflectere ad num. pl. qui actutum monebit, etiam in num. sing. scribendum esse é, non a.

E apertum, etsi non immediate, sed remotius sequatur vocalis a, vel quaecunque soni obscuri, interdum effertur uti diphthongus ea, e.g. fléndura, lacinia, pronunciatur fleandura. Propter exteros vero, qui linguam Valachicam discere volunt, e apertum, dum uti diphthongus ea, pronunciandum venit, notamus accentu acuto, uti videre est in allatis exemplis. Ceterum, exterus, etiamsi e apertum in praedicto casu non enuntiet sicut diphthongum ea, sed uti e apertum Latinorum et Italorum, haud peccabit mortaliter, et quivis Valachus etiam rudissimus eum intelliget.

E in quibusdam dictionibus, praecipue ante m, n, nonnullae dialecti efferunt sono obscuro, aliae uti i. Ad indigitandam hanc differentiam ė existimavimus supernotandum esse puncto; proinde ė punctatum pro diversitate dialectorum effertur sono aut obscuro, aut vocalis i, e.g. tėmpu, tempus, tempestas, opportunitas;

latinescul neco, necas; pẻduchi, [lat.] pediculi, italiană: pidocchi; quẻstigu, [lat.] reciproc: quaestum exerceo, activ: lucror, din latinescul quaestus; rẻmảnere, [lat.] remanere; sẻcu, [lat.] aridus exuccus, italiană: seceo, franceză sec, spaniolă: seco, [lat.] secado; tẻlhariu, [lat.] latro, din latinescul telum fero, i.e. telifer, căci hoții purtau cu sine arme de fier cu care atacau călătorii, iar f se transformă de obicei în h, vezi Litera H; vẻna, [lat.]vena. Iată exemple pentru sunetul e când nu este întunecat, e.g. bere, [lat.] bibere, italiană: bere, spaniolă: bever; cercu, [lat.] circulus, italiană: cerchio; depunu, [lat.] depono; fericitu, [lat.] felix, felicitatus; genunchi, [lat.] genua, italiană: ginocchi; lemnu, [lat.] lignum, italiană legno; meu, [lat.] meus; inecatu, [lat.] suffocatus, din latinescul neco; perire, [lat.] perire; queru, [lat.] peto, din latinescul quaero; šedere, [lat.] sedere; te, [lat.] te; vedemu, [lat.] videmus.

Trebuie să facem câteva observații cu privire la sunetul e deschis. Dacă în silaba care urmează se află vocala a sau un sunet întunecat, oricare ar fi acea vocală, e deschis se pronunță ca diftongul ea și ia, precum în écẻ, [lat.] ecce, care se pronunță eacẻ și iacẻ; ésca, [lat.] fomes, se pronunță easca, italiană: esca, spaniolă: yesca; érnỏ, [lat.] hyems, italiană: inverno et verno, spaniolă: imbierno; féta, [lat.] filia, puella; péna, [lat.] penna; culégả, [lat.] colligat; vérga, [lat.]virga, italiană: verga. spaniolă: vara. Dacă, în schimb, în vocala care urmează se află un e care are sunetul obișnuit, e deschis se pronunță ca la latini și la italieni, precum în culege, [lat.] colligit, merge, [lat.] migrat. În cuvintele monosilabice și în silaba finală se pronunță ca diftongul ea, precum în léqu, [lat.] medicina, din latinescul liquor; séu, [lat.] aut, sive, seu, vel; Muntén, [lat.] montanus etc.

Această regulă de a pronunţa e deschis ca un diftong este urmată în mod constant de românii din Dacia aureliană. În schimb, unii români din Dacie veche, din cauza unei erori grave, au eliminat vocala e din diftongul ea și păstrează doar a în pronunțare, iar dintr-o eroare și mai gravă, scriu tot așa. Astfel în loc de féta, [lat.] filia, rostesc și scriu fata, cu toate că, la plural, pronunță corect fete, fără să poată aduce vreun argument de ce a la singular devine e la plural. Există și alte dificultăți în dialectul românilor din Dacia veche, de netrecut pentru ei, dar dacă dialectul lor este comparat cu dialectul românilor din Dacia aureliană, acestea dispar fără urmă. Același lucru se poate spune despre unele dificultăți din dialectul din Dacia aureliană: dacă cele două dialecte s-ar sprijini unul pe celălalt, s-ar desăvârși reciproc. Ca să se corecteze greșeala pomenită mai sus, este de ajuns să ne gândim la ce ne arată numărul plural și, atunci, am scrie și la singular é, nu a.

E deschis, chiar dacă nu este imediat, ci mai departe urmat de vocala a sau de orice sunet închis, se pronunţă uneori ca diftongul ea, e.g. fléndura, [lat.] lacinia, se pronunță fleandura. Pentru străinii care vor să învețe românește, notăm un accent ascuțit pe e deschis, atunci când se pronunță ca diftongul ea, așa cum se vede în exemplele date. De altfel, dacă străinul, chiar dacă nu pronunță e deschis ca diftongul ea în acest caz, ci ca e deschis din latină și italiană, nu comite un păcat de moarte și orice român, oricât de needucat, îl poate înțelege.

În unele cuvinte, mai ales înainte de m, n, e este pronunțat, în unele graiuri, cu un sunet închis, în altele, ca i. Pentru a arăta această deosebire am socotit potrivit să notăm pe ė un punct deasupra; prin urmare, ė cu punct se pronunță fie cu un sunet închis, fie i, în funcție de diferitele graiuri, e.g. tėmpu, [lat.] tempus, tempestas, opportunitas;

tėnẻr, tener, juvenis, etc. alii pronunciant tẻmpu, tẻnẻr, alii timpu, tiner, quisque pro ratione suae dialecti. Plura sunt in Valachica lingua, in quibus etsi inter se differunt Valachi quoad pronunciationem, orthographiam tamen eandem servant: quem usum antiquis etiam Romanis fuisse liquido constat, ac hodie quoque inter Italos ejusmodi consvetudo viget. Quod si ė punctatum in allatis exemplis etc. usurpare nolis; utere sive ẻ obscuro, sive i pro dialecto tuae Patriae, cui soli servire cupis. At, cum characteristica I. participii et gerundii trium conjugationum, videlicet secundae, tertiae et quartae sit e ante nd; etiam in quartae conjug. I. particip. et gerundio ante nd omnino adhiberi debet e, tametsi nonnulli per abusum in pronunciando usurpent sonum i, e.g. nonnulli dicunt audzindu, audiens, audiendo, pro audzėndo; dormindu, pro dormėndu etc. Utatur mea pace unusquisque in pronunciando suae Patriae dialecto, in scribendo tamen nunquam est adhibendum i, sed e; atque ad indigitandam supra dictam differentiam e signetur puncto, ut audėndu, dormėndu, urdzėndu, ordiendo: quo unus quisque pro patriâ, in qua versantur, pronunciare norit. Nam, I. particip. in omnibus conjugationibus formatur à prima persona praeteriti imperf. modi. indic. num. sing. am, sive uam mutato in nd, ac indito vocali, quae fuit ante am vel uam, sono obscuro sive strictissimo, ut araam, vel arauam, arabam, am, sive uam muto in nd, et vocali a, quae fuit ante am, sive uam, superpono signum soni obscuri sive strictissimi, et fit, arảnd, arảndu. In reliquis conjugationibus idem faciendo, vocalem e noto signo soni obscuri, ut aveam, vel aveuam, habebam, avẻndu; stringeam vel stringeuam, stringebam, stringẻndu; audzeam, vel audzeuam, audiebam, audzẻndzu. Ad insinuandam vero, uti supra dixi, praefatam differentiam pronuntiationis, e in quarta conjug. non signo obscuri soni, sed puncto notandum venit, ut murėndu moriendo; venėndu, veniendo etc.

“De mutatione vocalis E sic disserit Priscianus lib. 1. E in a seror, satus, reor ratus, tego toga. Antiqui quoque amplocti pro amplecti dicebant. Et animadvorti pro animadverti. In u, tego tugurium; et apud antiquissimos quotiescunque nd sequerentur in his verbis, quae â tertia conjugatione nascuntur loco e, u scriptum invenimus, ut faciundum, legundum, dicundum, vertundum.” Non mirum ergo, quod apud Valachos hodiedum mutetur sonus vocalis, ut mox docuimus. Tam hujus mutationis, quam aliarum differentiarum, quae intercedunt inter Valachicam et doctam linguam Latinam, quoad sonum literarum, et inprimis vocalium, non aliunde, quam ab antiquissima lingua Latina originem repetendam esse censeo, cum enim sonus literarum proprie sit in ore, non in scriptis literis; haud omnes soni literarum, qui olim erant in ore Latinorum, in eorundem scriptis deprehendi possunt. Constat porro Latinos doctos â pronunciatione antiquissimorum Latinorum recessisse; Constat item vocales Latinas olim plures sonos, quam hodie, praesetulisse. Videris cap. 1. §. 10. Constat denique Valachos nunquam adnisos fuisse linguam suam reformare, uti fecerunt Latini, Itali etc. sed antiquitati constanter adhaesisse. Cuncta proinde, in quibus differunt Valachi â Latinis et Italis, quoad pronunciationem, inter proprietates antiquissimae linguae Latinae referenda sunt. Opinor, in faciundum pro facien‑

tėnẻr, [lat.] tener, juvenis, etc. pe care unii le pronunță tẻmpu, tẻnẻr, iar alții, timpu, tiner, fiecare în funcție de propriul grai. Sunt multe [cuvinte] în limba română, pe care românii le pronunță diferit [în graiurile lor], dar pentru care folosesc aceeași ortografie; este limpede că și romanii au avut acest obicei în vechime și el există încă și astăzi la italieni. Dacă nu vrei să folosești ė cu punct din exemplele de mai sus etc., folosește fie închis, fie i, în funcție de graiul pe care îl vorbești de obicei. Pe de altă parte, deși caracteristica participiului I și a gerunziului la trei conjugări, și anume, a doua, a treia și a patra, este un e înainte de nd, iar conjugarea a patra trebuie să aibă întotdeauna e la participiu I și gerunziu, totuși unii, în mod greșit, folosesc în pronunțare i, e.g. unii spun audzindu, [lat.] audiens, audiendo, în loc de audzėndo; dormindu, în loc de dormėndu etc. Din partea mea, să pronunțe fiecare în graiul său, dar în scris nu trebuie să apară niciodată i, ci e, iar pentru a indica această diferență să fie marcat e cu un punct, precum în audėndu, dormėndu, urdzėndu, [lat.] ordiendo, apoi fiecare va putea să pronunțe cum se pronunță în ținutul în care trăiește. Căci participiul I se formează, la toate conjugările, de la persoana întâi singular a indicativului imperfect, înlocuind am sau uam cu nd, iar vocala care se afla înaintea lui am sau uam devenind întunecată sau foarte închisă, precum în araam sau arauam, [lat.] arabam, unde am sau uam se schimbă în nd, iar pe vocala a, care exista înainde în am sau uam, se pune semnul sunetului întunecat sau foarte închis, și devine arảnd, arảndu. Același lucru se întâmplă și la celelalte conjugări: se pune deasupra vocalei e semnul semnului întunecat, precum în aveam sau aveuam, [lat.] habebam, avẻndu; stringeam vel stringeuam, [lat.] stringebam, stringẻndu; audzeam vel audzeuam, [lat.] audiebam, audzẻndzu. Pentru a arăta diferența de pronunțare, așa cum am spus mai sus, la conjugarea a patra nu trebuie pus semnul sunetului întunecat, ci punctul, precum în murėndu, [lat.] moriendo; venėndu, [lat.]veniendo etc.

Priscianus, cartea I, [25, 13], vorbește astfel despre transformarea vocalei e: ”E [se transformă] în a: seror, satus, reor ratus, tego toga. Cei vechi spuneau chiar amplocti în loc de amplecti și animadvorti în loc de animadverti. În u, tego tugurium; iar la cei mai vechi, ori de câte ori era urmat de nd  la acele verbe care au la conjugarea a treia e, găsim scris u, precum în faciundum, legundum, dicundum, vertundum.” Nu e așadar de mirare că, la românii de astăzi, sunetul vocalei se transformă așa cum am arătat înainte. Socotesc că atât originea acestei schimbări, cât şi a celorlate diferenţe care există între limba română şi limba latină cultă, în ceea ce priveşte sunetul literelor şi, mai ales, al vocalelor, nu trebuie căutate altundeva decât în străvechea limbă latină, căci sunetul propriu-zis al literelor se găseşte în vorbire, nu în scris, și nu toate sunetele literelor care existau în vorbirea latinilor pot fi găsite în scrierile acestora. Apoi, se ştie că latinii culţi s-au îndepărtat de pronunţia străvechilor latini. Se ştie, de asemenea, că vocalele latine au avut odinioară mai multe sunete decât au astăzi. Vezi capitolul 1. §. 10. În sfârşit, se ştie că românii nu s-au străduit niciodată să-şi reformeze limba, aşa cum au făcut latinii, italienii etc., ci au fost mereu ataşaţi de tradiţie. Prin urmare, toate diferenţele dintre români şi latini şi italieni în ceea ce priveşte pronunţia trebuie să fie socotite printre caracteristicile vechii limbi latine. După părerea mea, în pronunţarea lui faciundum în loc de facien-

tėnẻr, tener, juvenis, etc. alii pronunciant tẻmpu, tẻnẻr, alii timpu, tiner, quisque pro ratione suae dialecti. Plura sunt in Valachica lingua, in quibus etsi inter se differunt Valachi quoad pronunciationem, orthographiam tamen eandem servant: quem usum antiquis etiam Romanis fuisse liquido constat, ac hodie quoque inter Italos ejusmodi consvetudo viget. Quod si ė punctatum in allatis exemplis etc. usurpare nolis; utere sive ẻ obscuro, sive i pro dialecto tuae Patriae, cui soli servire cupis. At, cum characteristica I. participii et gerundii trium conjugationum, videlicet secundae, tertiae et quartae sit e ante nd; etiam in quartae conjug. I. particip. et gerundio ante nd omnino adhiberi debet e, tametsi nonnulli per abusum in pronunciando usurpent sonum i, e.g. nonnulli dicunt audzindu, audiens, audiendo, pro audzėndo; dormindu, pro dormėndu etc. Utatur mea pace unusquisque in pronunciando suae Patriae dialecto, in scribendo tamen nunquam est adhibendum i, sed e; atque ad indigitandam supra dictam differentiam e signetur puncto, ut audėndu, dormėndu, urdzėndu, ordiendo: quo unus quisque pro patriâ, in qua versantur, pronunciare norit. Nam, I. particip. in omnibus conjugationibus formatur à prima persona praeteriti imperf. modi. indic. num. sing. am, sive uam mutato in nd, ac indito vocali, quae fuit ante am vel uam, sono obscuro sive strictissimo, ut araam, vel arauam, arabam, am, sive uam muto in nd, et vocali a, quae fuit ante am, sive uam, superpono signum soni obscuri sive strictissimi, et fit, arảnd, arảndu. In reliquis conjugationibus idem faciendo, vocalem e noto signo soni obscuri, ut aveam, vel aveuam, habebam, avẻndu; stringeam vel stringeuam, stringebam, stringẻndu; audzeam, vel audzeuam, audiebam, audzẻndzu. Ad insinuandam vero, uti supra dixi, praefatam differentiam pronuntiationis, e in quarta conjug. non signo obscuri soni, sed puncto notandum venit, ut murėndu moriendo; venėndu, veniendo etc.

“De mutatione vocalis E sic disserit Priscianus lib. 1. E in a seror, satus, reor ratus, tego toga. Antiqui quoque amplocti pro amplecti dicebant. Et animadvorti pro animadverti. In u, tego tugurium; et apud antiquissimos quotiescunque nd sequerentur in his verbis, quae â tertia conjugatione nascuntur loco e, u scriptum invenimus, ut faciundum, legundum, dicundum, vertundum.” Non mirum ergo, quod apud Valachos hodiedum mutetur sonus vocalis, ut mox docuimus. Tam hujus mutationis, quam aliarum differentiarum, quae intercedunt inter Valachicam et doctam linguam Latinam, quoad sonum literarum, et inprimis vocalium, non aliunde, quam ab antiquissima lingua Latina originem repetendam esse censeo, cum enim sonus literarum proprie sit in ore, non in scriptis literis; haud omnes soni literarum, qui olim erant in ore Latinorum, in eorundem scriptis deprehendi possunt. Constat porro Latinos doctos â pronunciatione antiquissimorum Latinorum recessisse; Constat item vocales Latinas olim plures sonos, quam hodie, praesetulisse. Videris cap. 1. §. 10. Constat denique Valachos nunquam adnisos fuisse linguam suam reformare, uti fecerunt Latini, Itali etc. sed antiquitati constanter adhaesisse. Cuncta proinde, in quibus differunt Valachi â Latinis et Italis, quoad pronunciationem, inter proprietates antiquissimae linguae Latinae referenda sunt. Opinor, in faciundum pro facien‑

tėnẻr, [lat.] tener, juvenis, etc. pe care unii le pronunță tẻmpu, tẻnẻr, iar alții, timpu, tiner, fiecare în funcție de propriul grai. Sunt multe [cuvinte] în limba română, pe care românii le pronunță diferit [în graiurile lor], dar pentru care folosesc aceeași ortografie; este limpede că și romanii au avut acest obicei în vechime și el există încă și astăzi la italieni. Dacă nu vrei să folosești ė cu punct din exemplele de mai sus etc., folosește fie închis, fie i, în funcție de graiul pe care îl vorbești de obicei. Pe de altă parte, deși caracteristica participiului I și a gerunziului la trei conjugări, și anume, a doua, a treia și a patra, este un e înainte de nd, iar conjugarea a patra trebuie să aibă întotdeauna e la participiu I și gerunziu, totuși unii, în mod greșit, folosesc în pronunțare i, e.g. unii spun audzindu, [lat.] audiens, audiendo, în loc de audzėndo; dormindu, în loc de dormėndu etc. Din partea mea, să pronunțe fiecare în graiul său, dar în scris nu trebuie să apară niciodată i, ci e, iar pentru a indica această diferență să fie marcat e cu un punct, precum în audėndu, dormėndu, urdzėndu, [lat.] ordiendo, apoi fiecare va putea să pronunțe cum se pronunță în ținutul în care trăiește. Căci participiul I se formează, la toate conjugările, de la persoana întâi singular a indicativului imperfect, înlocuind am sau uam cu nd, iar vocala care se afla înaintea lui am sau uam devenind întunecată sau foarte închisă, precum în araam sau arauam, [lat.] arabam, unde am sau uam se schimbă în nd, iar pe vocala a, care exista înainde în am sau uam, se pune semnul sunetului întunecat sau foarte închis, și devine arảnd, arảndu. Același lucru se întâmplă și la celelalte conjugări: se pune deasupra vocalei e semnul semnului întunecat, precum în aveam sau aveuam, [lat.] habebam, avẻndu; stringeam vel stringeuam, [lat.] stringebam, stringẻndu; audzeam vel audzeuam, [lat.] audiebam, audzẻndzu. Pentru a arăta diferența de pronunțare, așa cum am spus mai sus, la conjugarea a patra nu trebuie pus semnul sunetului întunecat, ci punctul, precum în murėndu, [lat.] moriendo; venėndu, [lat.]veniendo etc.

Priscianus, cartea I, [25, 13], vorbește astfel despre transformarea vocalei e: ”E [se transformă] în a: seror, satus, reor ratus, tego toga. Cei vechi spuneau chiar amplocti în loc de amplecti și animadvorti în loc de animadverti. În u, tego tugurium; iar la cei mai vechi, ori de câte ori era urmat de nd  la acele verbe care au la conjugarea a treia e, găsim scris u, precum în faciundum, legundum, dicundum, vertundum.” Nu e așadar de mirare că, la românii de astăzi, sunetul vocalei se transformă așa cum am arătat înainte. Socotesc că atât originea acestei schimbări, cât şi a celorlate diferenţe care există între limba română şi limba latină cultă, în ceea ce priveşte sunetul literelor şi, mai ales, al vocalelor, nu trebuie căutate altundeva decât în străvechea limbă latină, căci sunetul propriu-zis al literelor se găseşte în vorbire, nu în scris, și nu toate sunetele literelor care existau în vorbirea latinilor pot fi găsite în scrierile acestora. Apoi, se ştie că latinii culţi s-au îndepărtat de pronunţia străvechilor latini. Se ştie, de asemenea, că vocalele latine au avut odinioară mai multe sunete decât au astăzi. Vezi capitolul 1. §. 10. În sfârşit, se ştie că românii nu s-au străduit niciodată să-şi reformeze limba, aşa cum au făcut latinii, italienii etc., ci au fost mereu ataşaţi de tradiţie. Prin urmare, toate diferenţele dintre români şi latini şi italieni în ceea ce priveşte pronunţia trebuie să fie socotite printre caracteristicile vechii limbi latine. După părerea mea, în pronunţarea lui faciundum în loc de facien-

‑dum plerumque fuisse in u sonum Valachorum à, cui hodie quoque qui nequeunt effere à. pro eo u substituunt.

Quintilianus Instit. Orat. cap. 4. “Quid? inquid, non, E quoque I loco fuit? ut Menerva, et leber, et magester, et Diiove, et Veiove, pro Diiovi et Veiovi? sed mihi locum signare satis est.” Et cap. 7. “Quid? non Cato Censorius, dicam et faciam, dicem et faciem scripsit? Eundemque in caeteris quae similiter cadunt, modum tenuit? quod et ex veteribus ejus libris manifestum est, et â Messala in libro de S litera positum. Sibe et quase, scriptum in multorum libris est.” Plurimae hodiedum sunt apud Valachos dictiones communes cum Latinis, in quibus pro i Latinorum retinetur e antiquae Latinae linguae, cui substitutum fuit i a subsequeatibus Latinis, signanter sibe, pro quo nunc sibi, Valachi dicunt šie, sibi; ție, tibi. Proinde adhiberi e pro i, una est apud Valachos ex antiquissimae Latinae proprietatibus: in quo persaepe conveniunt Itali cum Valachis. Nunquam enim tanta fuit literarum vis in corrigenda et reformanda lingua Latina, ut antiquas proprietates Latinae linguae ex ore populi omnino extundere valeat.

Apud Latinos quae nunc dicuntur: amicus, amica, olim dicebantur, amecus, ameca, et quod hodie, intelligo, olim intellego, uti constat non modo ex inscriptionibus, sed etiam ex Plauto. Valachi certo hodiedum et scribunt, et dicunt, inţelegu. Innumera sunt id genus in antiquis Latinis. Et nonnulla, quae hodie per e scribuntur, olim scribebantur per o; inde apud Valachos: vostru, vester. Docente Quintiliano Instit. Orat. lib. 1. cap. 4. primus Scipio Africanus o vertit in e.

Apud Italos e mutatur interdum in a, ut asemplo, exemplum, aspandere, expandere; assarcitare, exercitare; aspettare, expectare; maladetto pro maledetto, maledictus etc. Saepe e Latinorum transit in i, ut dilicato, delicatus, disiato, desideratus; lione, leo; quistione, quaestio; riverenza, reverentia etc. Nonnullae voces quae desinunt in e, etiam in i dicuntur, ut arme, armi, arma; veste, vesti, vestes; fronde, frondi, frondes; sorte, sorti, sortes etc. In o, ut dovere, debere; seppellire, et soppellire, sepetire; in u, ut escire, et uscire, exire; equale, et uquale, aequalis ubbriaco, ebrius. Interdum subtrahitur, ut clesiastici pro ecclesiastici; dificatore pro edificatore: difizio pro edificio; pistola pro epistola; sendo pro essendo; spresso, spressamente, pro espresso, espressamente; state pro estate; Vangelo pro Evangelo etc. Subinde interponitur euphoniae causa, ut glie la dimando, glie le diede, glie li concesse, glielo perdonò.

Hispani solent dictionibus cum Italis et Valachis communibus praefigere e, ut escandal, scandalum, Ital. scandalo, Valachice scandảla; espiga, spica, Ital. spiga, Valachice spica, vel spicu; espinoso, spinosus, Ital. spinoso, Valachice spinosu; escapar, evadere, Ital. scappare, Val. scảpare etc.

Apud Valachos Latinorum e mutatur interdum in a, ut aspumu, expumo; ašteptu, expecto; in i, ut isquusitu, exquisitus; isvoru, scaturigo, e Lat. ex et volo, as, quia quasi volat aqua e scaturigine. Idem committunt Itali in praepos. Latina ex, ut istratto, extractus etc. Interdum convertunt Valachi in i brevissimum, sive medii soni, dum est verbum auxiliare in tertia per-

-dum se găsea în locul lui sunetul românesc à, pe care cei care nu reușesc să-l pronunțe îl înocuiesc cu u.

Quintilianus, Instit[utio] Orat[atoria], capitolul 4, [17], spune: „Cum? Nu a fost e în locul lui i? De pildă, în Menerva și leber și magester și Diiove și Veiove în loc de Diiovi și Veiovi? Mie mi se pare îndeajuns.” Iar în capitolul 7, [23] zice: „Cum? Cato Cenzorul nu a scris dicam și faciam, dicem și faciem? Pentru cele care se găsesc în această categorie nu s-a păstrat acelaşi mod?  Acest lucru se vede și în cărțile vechi și se găsește în cartea lui [Marcus Valeius] Messala [Corvinus] despre litera sSibe și quase se găsesc în cărțile multor [scriitori].” Astăzi există foarte multe cuvinte pe care românii le au în comun cu latinii, în care, în locul literei latine, se păstrează e din vechea limbă latină, mai ales sibe, care astăzi este sibi, iar românii pronunță šie, [lat.] sibi; ție, [lat.] tibi. Prin urmare, a avea e în loc de i este una din caracteristicile vechii limbi latine, care a fost păstrată la români şi în privinţa căreia italienii se aseamănă deseori cu românii. Niciodată nu a fost atât de puternic impulsul de a corecta şi reforma limba latină încât să poată fi extirpate cu totul din vorbirea poporului caracterisiticile vechii limbi latine.

La latini se spune astăzi: amicus, amica, ce se pronunțau odinioară amecus, ameca, iar ceea ce este astăzi intelligo se rostea intellego, așa cum se vede nu doar din inscripții, dar și de la Plaut. Românii pronunță și scriu și în ziua de astăzi inţelegu. Nenumărate sunt cuvintele de acest fel la vechii latini. Iar în unele cuvinte, unde azi se scrie e, odinioară se scria o; de aici este la români: vostru, [lat.] vester. Potrivit lui Quintilianus, Instit[utio] Orat[atoria], cartea 1, capitolul 4, [7, 25], Scipio Africanus este cel dintâi care a schimbat o în e.

La italieni, e devine uneori a, precum în asemplo, [lat.] exemplum; aspandere, [lat.] expandere; assarcitare, [lat.] exercitare; aspettare, [lat.] expectare; maladetto în loc de maledetto, [lat.] maledictus etc. Adesea e latinesc se transformă în i, precum în dilicato, [lat.] delicatus; disiato, [lat.] desideratus; lione, [lat.] leo; quistione, [lat.] quaestio; riverenza, [lat.] reverentia etc. Unele cuvinte care se termină în e se pronunță chiar cu i, precum arme, armi, [lat.] arma; veste, vesti, [lat.] vestes; fronde, frondi, [lat.] frondes; sorte, sorti, [lat.] sortes etc. Se transformă în o, precum în dovere, [lat.] debere; seppellire și soppellire, [lat.] sepetire. În u, precum în escire și uscire, [lat.] exire; equale și uquale, [lat.] aequalis; ubbriaco, [lat.] ebrius. Uneori este eliminat, precum în clesiastici în loc de ecclesiastici; dificatore în loc de edificatore; difizio în loc de edificio; pistola în loc de epistola; sendo în loc de essendo; spresso, spressamente, în loc de espresso, espressamente; state în loc de estate; Vangelo în loc de Evangelo etc. Alterori este intercalat din motive de eufonie, precum în glie la dimando, glie le diede, glie li concesse, glielo perdonò.

Spaniolii obișnuiesc să pună e la începutul cuvintelor pe care le au în comun cu italienii și românii, precum în escandal, [lat.] scandalum, italiană: scandalo, română: scandảla; espiga, [lat.] spica, italiană: spiga, română: spica sau spicu; espinoso, [lat.] spinosus, italiană: spinoso, română: spinosu; escapar, [lat.] evadere, italiană: scappare, română: scảpare etc.

La români e latinesc se transformă uneori în a, precum în aspumu, [lat.] expumo; ašteptu, [lat.] expecto; în i, precum în isquusitu, [lat.] exquisitus; isvoru, [lat.] scaturigo, din cuvintele latinești ex și volo, -as, fiindcă arată cum apa tâșnește din izvor. Italienii procedează la fel cu prepepoziția latină ex, precum în istratto, [lat.] extractus etc. Uneori românii îl transformă în i foarte scurt sau cu sunet intermediar, atunci când este verb auxiliar la persoana a treia

‑dum plerumque fuisse in u sonum Valachorum à, cui hodie quoque qui nequeunt effere à. pro eo u substituunt.

Quintilianus Instit. Orat. cap. 4. “Quid? inquid, non, E quoque I loco fuit? ut Menerva, et leber, et magester, et Diiove, et Veiove, pro Diiovi et Veiovi? sed mihi locum signare satis est.” Et cap. 7. “Quid? non Cato Censorius, dicam et faciam, dicem et faciem scripsit? Eundemque in caeteris quae similiter cadunt, modum tenuit? quod et ex veteribus ejus libris manifestum est, et â Messala in libro de S litera positum. Sibe et quase, scriptum in multorum libris est.” Plurimae hodiedum sunt apud Valachos dictiones communes cum Latinis, in quibus pro i Latinorum retinetur e antiquae Latinae linguae, cui substitutum fuit i a subsequeatibus Latinis, signanter sibe, pro quo nunc sibi, Valachi dicunt šie, sibi; ție, tibi. Proinde adhiberi e pro i, una est apud Valachos ex antiquissimae Latinae proprietatibus: in quo persaepe conveniunt Itali cum Valachis. Nunquam enim tanta fuit literarum vis in corrigenda et reformanda lingua Latina, ut antiquas proprietates Latinae linguae ex ore populi omnino extundere valeat.

Apud Latinos quae nunc dicuntur: amicus, amica, olim dicebantur, amecus, ameca, et quod hodie, intelligo, olim intellego, uti constat non modo ex inscriptionibus, sed etiam ex Plauto. Valachi certo hodiedum et scribunt, et dicunt, inţelegu. Innumera sunt id genus in antiquis Latinis. Et nonnulla, quae hodie per e scribuntur, olim scribebantur per o; inde apud Valachos: vostru, vester. Docente Quintiliano Instit. Orat. lib. 1. cap. 4. primus Scipio Africanus o vertit in e.

Apud Italos e mutatur interdum in a, ut asemplo, exemplum, aspandere, expandere; assarcitare, exercitare; aspettare, expectare; maladetto pro maledetto, maledictus etc. Saepe e Latinorum transit in i, ut dilicato, delicatus, disiato, desideratus; lione, leo; quistione, quaestio; riverenza, reverentia etc. Nonnullae voces quae desinunt in e, etiam in i dicuntur, ut arme, armi, arma; veste, vesti, vestes; fronde, frondi, frondes; sorte, sorti, sortes etc. In o, ut dovere, debere; seppellire, et soppellire, sepetire; in u, ut escire, et uscire, exire; equale, et uquale, aequalis ubbriaco, ebrius. Interdum subtrahitur, ut clesiastici pro ecclesiastici; dificatore pro edificatore: difizio pro edificio; pistola pro epistola; sendo pro essendo; spresso, spressamente, pro espresso, espressamente; state pro estate; Vangelo pro Evangelo etc. Subinde interponitur euphoniae causa, ut glie la dimando, glie le diede, glie li concesse, glielo perdonò.

Hispani solent dictionibus cum Italis et Valachis communibus praefigere e, ut escandal, scandalum, Ital. scandalo, Valachice scandảla; espiga, spica, Ital. spiga, Valachice spica, vel spicu; espinoso, spinosus, Ital. spinoso, Valachice spinosu; escapar, evadere, Ital. scappare, Val. scảpare etc.

Apud Valachos Latinorum e mutatur interdum in a, ut aspumu, expumo; ašteptu, expecto; in i, ut isquusitu, exquisitus; isvoru, scaturigo, e Lat. ex et volo, as, quia quasi volat aqua e scaturigine. Idem committunt Itali in praepos. Latina ex, ut istratto, extractus etc. Interdum convertunt Valachi in i brevissimum, sive medii soni, dum est verbum auxiliare in tertia per-

-dum se găsea în locul lui sunetul românesc à, pe care cei care nu reușesc să-l pronunțe îl înocuiesc cu u.

Quintilianus, Instit[utio] Orat[atoria], capitolul 4, [17], spune: „Cum? Nu a fost e în locul lui i? De pildă, în Menerva și leber și magester și Diiove și Veiove în loc de Diiovi și Veiovi? Mie mi se pare îndeajuns.” Iar în capitolul 7, [23] zice: „Cum? Cato Cenzorul nu a scris dicam și faciam, dicem și faciem? Pentru cele care se găsesc în această categorie nu s-a păstrat acelaşi mod?  Acest lucru se vede și în cărțile vechi și se găsește în cartea lui [Marcus Valeius] Messala [Corvinus] despre litera sSibe și quase se găsesc în cărțile multor [scriitori].” Astăzi există foarte multe cuvinte pe care românii le au în comun cu latinii, în care, în locul literei latine, se păstrează e din vechea limbă latină, mai ales sibe, care astăzi este sibi, iar românii pronunță šie, [lat.] sibi; ție, [lat.] tibi. Prin urmare, a avea e în loc de i este una din caracteristicile vechii limbi latine, care a fost păstrată la români şi în privinţa căreia italienii se aseamănă deseori cu românii. Niciodată nu a fost atât de puternic impulsul de a corecta şi reforma limba latină încât să poată fi extirpate cu totul din vorbirea poporului caracterisiticile vechii limbi latine.

La latini se spune astăzi: amicus, amica, ce se pronunțau odinioară amecus, ameca, iar ceea ce este astăzi intelligo se rostea intellego, așa cum se vede nu doar din inscripții, dar și de la Plaut. Românii pronunță și scriu și în ziua de astăzi inţelegu. Nenumărate sunt cuvintele de acest fel la vechii latini. Iar în unele cuvinte, unde azi se scrie e, odinioară se scria o; de aici este la români: vostru, [lat.] vester. Potrivit lui Quintilianus, Instit[utio] Orat[atoria], cartea 1, capitolul 4, [7, 25], Scipio Africanus este cel dintâi care a schimbat o în e.

La italieni, e devine uneori a, precum în asemplo, [lat.] exemplum; aspandere, [lat.] expandere; assarcitare, [lat.] exercitare; aspettare, [lat.] expectare; maladetto în loc de maledetto, [lat.] maledictus etc. Adesea e latinesc se transformă în i, precum în dilicato, [lat.] delicatus; disiato, [lat.] desideratus; lione, [lat.] leo; quistione, [lat.] quaestio; riverenza, [lat.] reverentia etc. Unele cuvinte care se termină în e se pronunță chiar cu i, precum arme, armi, [lat.] arma; veste, vesti, [lat.] vestes; fronde, frondi, [lat.] frondes; sorte, sorti, [lat.] sortes etc. Se transformă în o, precum în dovere, [lat.] debere; seppellire și soppellire, [lat.] sepetire. În u, precum în escire și uscire, [lat.] exire; equale și uquale, [lat.] aequalis; ubbriaco, [lat.] ebrius. Uneori este eliminat, precum în clesiastici în loc de ecclesiastici; dificatore în loc de edificatore; difizio în loc de edificio; pistola în loc de epistola; sendo în loc de essendo; spresso, spressamente, în loc de espresso, espressamente; state în loc de estate; Vangelo în loc de Evangelo etc. Alterori este intercalat din motive de eufonie, precum în glie la dimando, glie le diede, glie li concesse, glielo perdonò.

Spaniolii obișnuiesc să pună e la începutul cuvintelor pe care le au în comun cu italienii și românii, precum în escandal, [lat.] scandalum, italiană: scandalo, română: scandảla; espiga, [lat.] spica, italiană: spiga, română: spica sau spicu; espinoso, [lat.] spinosus, italiană: spinoso, română: spinosu; escapar, [lat.] evadere, italiană: scappare, română: scảpare etc.

La români e latinesc se transformă uneori în a, precum în aspumu, [lat.] expumo; ašteptu, [lat.] expecto; în i, precum în isquusitu, [lat.] exquisitus; isvoru, [lat.] scaturigo, din cuvintele latinești ex și volo, -as, fiindcă arată cum apa tâșnește din izvor. Italienii procedează la fel cu prepepoziția latină ex, precum în istratto, [lat.] extractus etc. Uneori românii îl transformă în i foarte scurt sau cu sunet intermediar, atunci când este verb auxiliar la persoana a treia

sona num. sing. modi Indic. ut nui pro nu è, non est; undei, pro unde è, ubi est; in o, ut rodescu, foecundus sum; â Lat. reedo; dospescu, fermento, a Lat. depso, morcotanu, mercator, Ital. mercatante; in u, ut lature, latus, lateris, uscatu, exsiccatus; persaepe subtrahitur, ut spunu, expono; scẻrna, excrementum; scremu, excerno; i.e. caco; stingu, extinguo etc. Interdum substituunt invicem e et i, ut rẻnduele, et rẻndueli, ordines, dispositiones, statuta.

Diximus supra, apud Valachos e interdum pronunciari contra hodiernum Latinorum, et Italorum morem instar diphthongi ea et ia. Hispani quoque ab iisdem in hoc differunt. Nam equa, dicunt yequa; herba, yerva; fomeo, yesca, Ital. esca, Valachice ésca; eremus, yermo; error, yerro etc. Proinde non dubito, quin mos Valachorum enunciandi interdum e apertum instar diphthongi ea et quasi ia, inter antiquas proprietates Romani sermonis referendus veniat.

§. 6.

De litera F.

Pronunciatur sicut apud Latinos, ut fagu, fagus; fece, fecit, Ital. fece; firu, filum; focu, ignis, Ital. foco, et fuoco, Hisp. fuego; fumu, fumus, Ital. fumo, Hisp. humo.

Veteres latini utebantur hac litera loco aspirationis, et dicebant: Fordeum, Trafo, vefo, loco hordeum, traho, veho. Quintilianus Instit. Orat. lib. 1. cap. 4. ait: „Quin fordeum foedusque, pro aspiratione, F, vel simili litera utentes.“ Et Priscianus lib. 1. „Quanquam antiqui Romanorum, Aeoles sequentes, loco aspirationis eam (F) ponebant.“ Hic forte magna illa differentia in lingua Italica, sive Romana, ut in multis dictionibus nonnulli populi Italiae olim pronunciarent f, alii h. Dixi, in lingua Italica sive Romana; nam lingua Romana ex omnibus populorum Italiae coaluit; proinde, quidquid Italicum fuit, Romanum dicebatur. „Verba, inquit Quintilianus Instit. Orat: lib. 1. cap. 5. aut Latina aut peregrina sunt. Peregrina porro ex omnibus prope dixerim gentibus, ut homines, ut instituta etiam multa, venerunt. Tacco de Tuscis et Sabinis, et Praenestinis quoque: nam ut eorum sermone utentem Vectium Lucilius insectatur: „quemadmodum Pollio deprehendit in Livio Patavinitatem: licet omnia Italica pro Romanis habeam.“ Signanter Sabini per h proferebant ea, quae Romae per f. pronunciabatur. Patavinitatem, quam Pollio in Tito Livio deprehendit, opinor esse vocalem e pro i, ut sibe pro sibi, quase pro quasi. Vide sub litera E.

Veteres Latini pro ab, scribebant af, teste Prisciano lib. 1. „Unde antiqui, ait, af pro ab scribere solebant. Sifilum quoque, ait Priscianus ibid. pro sibilum, teste Nonio Marcello de doctorum indagine, dicebant.“

Itali mutant in b, ut forbici, forfices. Apud Italos raro f post se recipit l, sed Latinum l plerumque convertunt in i, ut fiato, flatus, fiocco, floccus etc. Valachi vero his in dictionibus retinent l Latinum, ut suflatu, suflatus; flocu floccus etc.

Apud Hispanos in permultis dictionibus f Latinorum, et Italorum mutatur in h, e. g. hava, faba; herver vel hervir, fervere;

numărul singular, modul indicativ, precum în nui în loc de nu è, [lat.] non est; undei în loc de unde è, [lat.] ubi est; în o, precum în rodescu, [lat.] foecundus sum; din, latinescul reedo; dospescu, [lat.] fermento, din latinescul depso; morcotanu, [lat.] mercator, italiană: mercatante; în u, precum în lature, [lat.] latus, lateris; uscatu, [lat.] exsiccatus; deseori este eliminat, precum în spunu, [lat.] expono; scẻrna, [lat.] excrementum; scremu, [lat.] excerno; i.e. caco; stingu, [lat.] extinguo etc. Uneori e și i sunt înlocuite unul cu altul, precum în rẻnduele și rẻndueli, [lat.] ordines, dispositiones, statuta.

Am spus mai sus că, la români, e se pronunță uneori, spre deosebire de latina de azi și de italiană, ca diftongul ea și ia. Și spaniolii se deosebesc în această privință, căci spun yequa în loc de equayerva în loc de herbayesca în loc de fomeo, italiană: esca, română éscayermo în loc de eremusyerro în loc de error etc. Prin urmare, nu mă îndoiesc de faptul că obiceiul românilor de a pronunța uneori e deschis la fel ca diftongul ea sau ia trebuie socotit printre vechile caracteristici ale limbii romanilor.

§. 6. 

Despre litera F

Se pronunță ca la latini, precum în fagu, [lat.] fagus; fece, [lat.] fecit, italiană: fece; firu, [lat.] filum; focu, [lat.] ignis, italiană: foco și fuoco, spaniolă: fuego; fumu, [lat.] fumus, italiană: fumo, spaniolă: humo.

Vechii latini foloseau acestă literă în locul aspirației și ziceau: Fordeum, Trafo, vefo, în loc de hordeum, traho, veho. Quintilianus, Instit[utio] Orat[atoria], cartea 1, capitolul 4, [14], spune: „Se foloseau de litera f sau de o literă asemănătoare pentru aspiraţie, precum în fordeum și foedus.“, iar Priscianus, cartea 1, [46], spune: „Romanii din vechime, urmându-i pe eolieni, puneau (F) în locul aspirației.“ Cu singuranță, de aici provine acea mare diferență în limba italică sau romană, anume că, în multe cuvinte, unele popoare ale Italiei pronunțau odinioară f, iar altele, h. Am spus în limba italică sau romană, căci limba romană s‑a format din limbile tuturor popoarelor Italiei; prin urmare, orice a fost italic se numește roman. Quintilianus, Instit[utio] Orat[atoria], cartea 1, capitolul 5, [55], spune: .„Cuvintele sunt fie latinești, fie străine. Apoi, aș putea spune că cele străine provin de la aproape toate popoarele, pe măsură ce oamenii și, odată cu ei, multe obiceiuri au ajuns [la Roma]. Nu vorbesc despre etrusci și sabini și prenestini, căci, după cum Lucilius l-a atacat pe Vectius fiindcă folosea limba acestora, tot astfel Pollio a găsit la [Titus] Livius caracteristicile graiului din Patavium: pot fi socotite romane toate limbile italice.“ Mai ales sabinii pronunțau cu h acele cuvinte care la Roma se pronunțau cu f. Caracteristica graiului din Patavium pe care Pollio o observă la Titus Livius mi se pare a fi folosirea vocalei e în loc de i, precum în sibe în loc de sibi, quase în loc de quasi. Vezi Litera E.

Vechii latini scriau af în loc de ab, potrivit mărturiei lui Priscianus, cartea 1, [46]: „Cei vechi obișnuiau să scrie af în loc de ab. [...] Spuneau chiar sifilum în loc de sibilum, după cum spune Nonius Marcellus în lucrarea sa.“

Italienii transformă f în b, precum în forbici, [lat.] forfices. La italieni, f este urmat foarte rar de l, căci l latinesc este, de cele mai multe ori, transformat în i, precum în fiato, [lat.] flatus; fiocco, [lat.] floccus etc. Românii, în schimb, păstrează în aceste cuvinte l latinesc, precum în suflatu, [lat.] suflatus; flocu, [lat.] floccus etc.

La spanioli, în foarte multe cuvinte, f latinesc și italienesc devine h, e. g. hava, [lat.] faba; herver sau hervir, [lat.] fervere;

sona num. sing. modi Indic. ut nui pro nu è, non est; undei, pro unde è, ubi est; in o, ut rodescu, foecundus sum; â Lat. reedo; dospescu, fermento, a Lat. depso, morcotanu, mercator, Ital. mercatante; in u, ut lature, latus, lateris, uscatu, exsiccatus; persaepe subtrahitur, ut spunu, expono; scẻrna, excrementum; scremu, excerno; i.e. caco; stingu, extinguo etc. Interdum substituunt invicem e et i, ut rẻnduele, et rẻndueli, ordines, dispositiones, statuta.

Diximus supra, apud Valachos e interdum pronunciari contra hodiernum Latinorum, et Italorum morem instar diphthongi ea et ia. Hispani quoque ab iisdem in hoc differunt. Nam equa, dicunt yequa; herba, yerva; fomeo, yesca, Ital. esca, Valachice ésca; eremus, yermo; error, yerro etc. Proinde non dubito, quin mos Valachorum enunciandi interdum e apertum instar diphthongi ea et quasi ia, inter antiquas proprietates Romani sermonis referendus veniat.

§. 6.

De litera F.

Pronunciatur sicut apud Latinos, ut fagu, fagus; fece, fecit, Ital. fece; firu, filum; focu, ignis, Ital. foco, et fuoco, Hisp. fuego; fumu, fumus, Ital. fumo, Hisp. humo.

Veteres latini utebantur hac litera loco aspirationis, et dicebant: Fordeum, Trafo, vefo, loco hordeum, traho, veho. Quintilianus Instit. Orat. lib. 1. cap. 4. ait: „Quin fordeum foedusque, pro aspiratione, F, vel simili litera utentes.“ Et Priscianus lib. 1. „Quanquam antiqui Romanorum, Aeoles sequentes, loco aspirationis eam (F) ponebant.“ Hic forte magna illa differentia in lingua Italica, sive Romana, ut in multis dictionibus nonnulli populi Italiae olim pronunciarent f, alii h. Dixi, in lingua Italica sive Romana; nam lingua Romana ex omnibus populorum Italiae coaluit; proinde, quidquid Italicum fuit, Romanum dicebatur. „Verba, inquit Quintilianus Instit. Orat: lib. 1. cap. 5. aut Latina aut peregrina sunt. Peregrina porro ex omnibus prope dixerim gentibus, ut homines, ut instituta etiam multa, venerunt. Tacco de Tuscis et Sabinis, et Praenestinis quoque: nam ut eorum sermone utentem Vectium Lucilius insectatur: „quemadmodum Pollio deprehendit in Livio Patavinitatem: licet omnia Italica pro Romanis habeam.“ Signanter Sabini per h proferebant ea, quae Romae per f. pronunciabatur. Patavinitatem, quam Pollio in Tito Livio deprehendit, opinor esse vocalem e pro i, ut sibe pro sibi, quase pro quasi. Vide sub litera E.

Veteres Latini pro ab, scribebant af, teste Prisciano lib. 1. „Unde antiqui, ait, af pro ab scribere solebant. Sifilum quoque, ait Priscianus ibid. pro sibilum, teste Nonio Marcello de doctorum indagine, dicebant.“

Itali mutant in b, ut forbici, forfices. Apud Italos raro f post se recipit l, sed Latinum l plerumque convertunt in i, ut fiato, flatus, fiocco, floccus etc. Valachi vero his in dictionibus retinent l Latinum, ut suflatu, suflatus; flocu floccus etc.

Apud Hispanos in permultis dictionibus f Latinorum, et Italorum mutatur in h, e. g. hava, faba; herver vel hervir, fervere;

numărul singular, modul indicativ, precum în nui în loc de nu è, [lat.] non est; undei în loc de unde è, [lat.] ubi est; în o, precum în rodescu, [lat.] foecundus sum; din, latinescul reedo; dospescu, [lat.] fermento, din latinescul depso; morcotanu, [lat.] mercator, italiană: mercatante; în u, precum în lature, [lat.] latus, lateris; uscatu, [lat.] exsiccatus; deseori este eliminat, precum în spunu, [lat.] expono; scẻrna, [lat.] excrementum; scremu, [lat.] excerno; i.e. caco; stingu, [lat.] extinguo etc. Uneori e și i sunt înlocuite unul cu altul, precum în rẻnduele și rẻndueli, [lat.] ordines, dispositiones, statuta.

Am spus mai sus că, la români, e se pronunță uneori, spre deosebire de latina de azi și de italiană, ca diftongul ea și ia. Și spaniolii se deosebesc în această privință, căci spun yequa în loc de equayerva în loc de herbayesca în loc de fomeo, italiană: esca, română éscayermo în loc de eremusyerro în loc de error etc. Prin urmare, nu mă îndoiesc de faptul că obiceiul românilor de a pronunța uneori e deschis la fel ca diftongul ea sau ia trebuie socotit printre vechile caracteristici ale limbii romanilor.

§. 6. 

Despre litera F

Se pronunță ca la latini, precum în fagu, [lat.] fagus; fece, [lat.] fecit, italiană: fece; firu, [lat.] filum; focu, [lat.] ignis, italiană: foco și fuoco, spaniolă: fuego; fumu, [lat.] fumus, italiană: fumo, spaniolă: humo.

Vechii latini foloseau acestă literă în locul aspirației și ziceau: Fordeum, Trafo, vefo, în loc de hordeum, traho, veho. Quintilianus, Instit[utio] Orat[atoria], cartea 1, capitolul 4, [14], spune: „Se foloseau de litera f sau de o literă asemănătoare pentru aspiraţie, precum în fordeum și foedus.“, iar Priscianus, cartea 1, [46], spune: „Romanii din vechime, urmându-i pe eolieni, puneau (F) în locul aspirației.“ Cu singuranță, de aici provine acea mare diferență în limba italică sau romană, anume că, în multe cuvinte, unele popoare ale Italiei pronunțau odinioară f, iar altele, h. Am spus în limba italică sau romană, căci limba romană s‑a format din limbile tuturor popoarelor Italiei; prin urmare, orice a fost italic se numește roman. Quintilianus, Instit[utio] Orat[atoria], cartea 1, capitolul 5, [55], spune: .„Cuvintele sunt fie latinești, fie străine. Apoi, aș putea spune că cele străine provin de la aproape toate popoarele, pe măsură ce oamenii și, odată cu ei, multe obiceiuri au ajuns [la Roma]. Nu vorbesc despre etrusci și sabini și prenestini, căci, după cum Lucilius l-a atacat pe Vectius fiindcă folosea limba acestora, tot astfel Pollio a găsit la [Titus] Livius caracteristicile graiului din Patavium: pot fi socotite romane toate limbile italice.“ Mai ales sabinii pronunțau cu h acele cuvinte care la Roma se pronunțau cu f. Caracteristica graiului din Patavium pe care Pollio o observă la Titus Livius mi se pare a fi folosirea vocalei e în loc de i, precum în sibe în loc de sibi, quase în loc de quasi. Vezi Litera E.

Vechii latini scriau af în loc de ab, potrivit mărturiei lui Priscianus, cartea 1, [46]: „Cei vechi obișnuiau să scrie af în loc de ab. [...] Spuneau chiar sifilum în loc de sibilum, după cum spune Nonius Marcellus în lucrarea sa.“

Italienii transformă f în b, precum în forbici, [lat.] forfices. La italieni, f este urmat foarte rar de l, căci l latinesc este, de cele mai multe ori, transformat în i, precum în fiato, [lat.] flatus; fiocco, [lat.] floccus etc. Românii, în schimb, păstrează în aceste cuvinte l latinesc, precum în suflatu, [lat.] suflatus; flocu, [lat.] floccus etc.

La spanioli, în foarte multe cuvinte, f latinesc și italienesc devine h, e. g. hava, [lat.] faba; herver sau hervir, [lat.] fervere;

higo, ficus; hoja, folium; huida, fuga etc. Mutatur quoque interdum in p ut espera et esfera, sphaera, Ital. sfera; item in l, ut Llama, flamma.

Apud Valachos veteris Daciae in b, ut bobả, faba, quod apud Valachos Aurelianae Daciae dicitur, fava; bidzuescu, fido, mutato sono d in sonum z. Valachi Aurelianae Daciae f ante i communiter convertunt in h, ut hiliu, filius; himu pro fimu, sumus etc. Idem fit inter Valachos veteris Daciae in Transalpina Valachia; imo etiam in Transsilvania circa Coronam, et in universa terra Fogaras, e. g. hiéra, fera; hieru, ferrum; hiru, filum etc. Sed etiam ante alias vocales apud Valachos interdum transit in h, ut hảmisitu, valde famelicus, â Lat. fames; hẻdu, foedus, a; apud Gallos hideux, horridus, hispidus; hornu, structura, quae fumum recipit, â Lat. fornax, vel furnus; apud Hispanos, horno, est forax; hỉca, â Lat. ficus, est modus contemnendi, ostendendo pollicem inter indicem et medium digitum. Absque dicto signo etiam solent usurpare hanc dictionem, dum repulsam cum contemptu dant quidpiam petenti, ut dați voi hỉca, dabo tibi hicam, hoc est, nequaquam dabo. Ceterum id solum inter rusticos usurpator. Prihana, culpa, â Lat. profana vel profanatio, etc.

Luculentum est, ab antiquissimis Latinis traditam possidere Valachos et Hispanos proprietatem usurpandi h pro f, qua moderni Itali carent.

Apud Valachos transit interdum f in m, ut smochina, pro sfochina, vel sfichina, ficus; in p, ut pogacia, torta, Ital. focaccia; nẻpustu, nefastum: Dute in nẻpustu, abi in malam crucem; nẻpustescu, desertum relinquo quasi maledictione. Id etiam apud Hispanos evenit, ut soplar, suflare, Ital. soffiare, Valachice suflare; in v, ut dziugrảvescu, depingo, â Gr. διαγραφω; vỏrẻscu, subintrudo, â Lat. foro, as; subinde interjicitur, ut rafta, rata; ţi ai luuatu rafta, levasti, vel accepisti tibi vel tuam ratam.

§. 7.

De litera G.

Ante a, o, u, h, l, r; item e, i, soni obscuri sive strictissimi, pronunciatur sicut apud Latinos, ut galbenu, galbinus, sive flavus; gura os, oris, â Lat. gula; ghemu, glomus; Ital. gomitolo; ghinda, glans glandis; glie, gleba, grảnu, granum triticum, lingẻndu, lingendo; culegỉtor, collector. Ante e aut i, et ė punctatum, si hoc efferatur uti i, non vero sono obscuro, pronunciatur more Italorum Romae degentium, nempe sicut germanicum dsche, dschi, et hungaricum dse, dsi, e. g. gemu, gemo; lingi, lingis; gėnere, gener. Valachi autem Daciae Aurelianae proferunt sicut hungaricum dze, dzi. Ceterum accurata pronunciatio literae g ante e, i, et ė punctatum viva voce magistri discenda.

Gn, quod est n molle, apud Italos pronunciatur sicut hungaricum ny; qui sonus Valachis Aurelianae Daciae, prouti et veteris Daciae in Comitatu Hunyad Transsilvaniae, una et iis, quibus placet m ante i mutare in n molle, sive hungaricum ny, de quo

higo, [lat.] ficus; hoja, [lat.] folium; huida, [lat.] fuga etc. Se transformă și în p, precum în espera și esfera, [lat.] sphaera, italiană: sfera; în l, precum în Llama, [lat.] flamma.

La românii din Dacia veche se schimbă în b, precum în bobả, [lat.] faba, pe care la românii din Dacia aureliană o pronunță fava; bidzuescu, [lat.] fidod fiind transformat în z. Românii din Dacia aureliană transformă adesea pe f urmat de i în h, precum în hiliu, [lat.] filius; himu în loc de fimu, [lat.] sumus etc. La fel se întâmplă și la românii din Dacia veche, în Valahia transalpină, ba chiar și în Transilvania din jurul Brașovului și în toată Țara Făgărașului se spune e. g. hiéra, [lat.] fera; hieru, [lat.] ferrum; hiru, [lat.] filum etc. La români, f se transformă în h și înaintea altor vocale, precum în hảmisitu, [lat.] valde famelicus, din latinescul fames; hẻdu, [lat.] foedus, -a; la francezi hideux, [lat.] horridus, hispidus; hornu, [lat.] structura, quae fumum recipit, din cuvintele latinești fornax sau furnus; la spanioli este horno, [lat.] forax; hỉca, din latinescul ficus, este o insultă, când se arată degetul dintre arătător şi cel din mijloc. Cuvântul se folosește chiar și fără acest semn, atunci când refuză cu dispreţ cererea cuiva, precum în dați voi hỉca, [lat.] dabo tibi hicam, adică nu-ți voi da nimic. În rest, se folosește doar de către țărani. Prihana, [lat.] culpa, din latinescul profana sau profanatio, etc.

Este limpede că această caracteristică de a folosi pe h în locul lui f a ajuns la români și spanioli din latină, pe când la italienii de astăzi lipsește.

La români, f se schimbă uneori în m, precum în smochina în loc de sfochina sau sfichina, [lat.] ficus; în p, precum în pogacia, [lat.] torta, italiană: focaccia; nẻpustu, [lat.] nefastum: Dute in nẻpustu, [lat.] abi in malam crucem; nẻpustescu, [lat.] desertum relinquo quasi maledictione. Același lucru se întâmplă și la spanioli, precum în soplar, [lat.] suflare, italiană: soffiare, română: suflare; în v, precum în dziugrảvescu, [lat.] depingo, din grecescul διαγραφω; vỏrẻscu, [lat.] subintrudo, din latinescul foro, -as; este intercalat în unele cuvinte, precum în rafta, [lat.] rata; ţi ai luuatu rafta, [lat.] levasti sau accepisti tibi vel tuam ratam.

§. 7.

Despre litera G.

Înainte de a, o, u, h, l, r, precum și înainte de e, i, având sunet întunecat sau foarte închis, se pronunță ca în latină, precum în galbenu, [lat.] galbinus sau flavus; gura, [lat.] os, oris, din latinescul gula; ghemu, [lat.] glomus; italiană: gomitolo; ghinda, [lat.] glans glandis; glie, [lat.] gleba; grảnu, [lat.] granum triticum, lingẻndu, [lat.] lingendo; culegỉtor, [lat.] collector. Înainte de e sau i și înainte de ė cu punct, dacă acesta se pronunță ca i, dar nu cu sunet întunecat, se pronunță după obiceiul italienilor care trăiesc la Roma sau ca dsche, dschi din germană și dse, dsi din maghiară, e.g.: gemu, [lat.] gemo; lingi, [lat.] lingis; gėnere, [lat.] gener. Românii din Dacia aureliană îl pronunță ca pe maghiarul dze, dzi. Dealtfel, pronunțarea corectă a literei g înainte de e, i, și ė cu punct trebuie învățată de la dascăli prin viu grai.

Gn, care este n moale, se pronunță la italieni ca ny din maghiară; sunetul acesta este foarte obișnuit la românii din Dacia aureliană, precum și la cei din Dacia veche în comitatul Hunedoarei, și la cei care schimbă m înaintea lui i  în n moale sau în sunetul maghiar ny, despre care

higo, ficus; hoja, folium; huida, fuga etc. Mutatur quoque interdum in p ut espera et esfera, sphaera, Ital. sfera; item in l, ut Llama, flamma.

Apud Valachos veteris Daciae in b, ut bobả, faba, quod apud Valachos Aurelianae Daciae dicitur, fava; bidzuescu, fido, mutato sono d in sonum z. Valachi Aurelianae Daciae f ante i communiter convertunt in h, ut hiliu, filius; himu pro fimu, sumus etc. Idem fit inter Valachos veteris Daciae in Transalpina Valachia; imo etiam in Transsilvania circa Coronam, et in universa terra Fogaras, e. g. hiéra, fera; hieru, ferrum; hiru, filum etc. Sed etiam ante alias vocales apud Valachos interdum transit in h, ut hảmisitu, valde famelicus, â Lat. fames; hẻdu, foedus, a; apud Gallos hideux, horridus, hispidus; hornu, structura, quae fumum recipit, â Lat. fornax, vel furnus; apud Hispanos, horno, est forax; hỉca, â Lat. ficus, est modus contemnendi, ostendendo pollicem inter indicem et medium digitum. Absque dicto signo etiam solent usurpare hanc dictionem, dum repulsam cum contemptu dant quidpiam petenti, ut dați voi hỉca, dabo tibi hicam, hoc est, nequaquam dabo. Ceterum id solum inter rusticos usurpator. Prihana, culpa, â Lat. profana vel profanatio, etc.

Luculentum est, ab antiquissimis Latinis traditam possidere Valachos et Hispanos proprietatem usurpandi h pro f, qua moderni Itali carent.

Apud Valachos transit interdum f in m, ut smochina, pro sfochina, vel sfichina, ficus; in p, ut pogacia, torta, Ital. focaccia; nẻpustu, nefastum: Dute in nẻpustu, abi in malam crucem; nẻpustescu, desertum relinquo quasi maledictione. Id etiam apud Hispanos evenit, ut soplar, suflare, Ital. soffiare, Valachice suflare; in v, ut dziugrảvescu, depingo, â Gr. διαγραφω; vỏrẻscu, subintrudo, â Lat. foro, as; subinde interjicitur, ut rafta, rata; ţi ai luuatu rafta, levasti, vel accepisti tibi vel tuam ratam.

§. 7.

De litera G.

Ante a, o, u, h, l, r; item e, i, soni obscuri sive strictissimi, pronunciatur sicut apud Latinos, ut galbenu, galbinus, sive flavus; gura os, oris, â Lat. gula; ghemu, glomus; Ital. gomitolo; ghinda, glans glandis; glie, gleba, grảnu, granum triticum, lingẻndu, lingendo; culegỉtor, collector. Ante e aut i, et ė punctatum, si hoc efferatur uti i, non vero sono obscuro, pronunciatur more Italorum Romae degentium, nempe sicut germanicum dsche, dschi, et hungaricum dse, dsi, e. g. gemu, gemo; lingi, lingis; gėnere, gener. Valachi autem Daciae Aurelianae proferunt sicut hungaricum dze, dzi. Ceterum accurata pronunciatio literae g ante e, i, et ė punctatum viva voce magistri discenda.

Gn, quod est n molle, apud Italos pronunciatur sicut hungaricum ny; qui sonus Valachis Aurelianae Daciae, prouti et veteris Daciae in Comitatu Hunyad Transsilvaniae, una et iis, quibus placet m ante i mutare in n molle, sive hungaricum ny, de quo

higo, [lat.] ficus; hoja, [lat.] folium; huida, [lat.] fuga etc. Se transformă și în p, precum în espera și esfera, [lat.] sphaera, italiană: sfera; în l, precum în Llama, [lat.] flamma.

La românii din Dacia veche se schimbă în b, precum în bobả, [lat.] faba, pe care la românii din Dacia aureliană o pronunță fava; bidzuescu, [lat.] fidod fiind transformat în z. Românii din Dacia aureliană transformă adesea pe f urmat de i în h, precum în hiliu, [lat.] filius; himu în loc de fimu, [lat.] sumus etc. La fel se întâmplă și la românii din Dacia veche, în Valahia transalpină, ba chiar și în Transilvania din jurul Brașovului și în toată Țara Făgărașului se spune e. g. hiéra, [lat.] fera; hieru, [lat.] ferrum; hiru, [lat.] filum etc. La români, f se transformă în h și înaintea altor vocale, precum în hảmisitu, [lat.] valde famelicus, din latinescul fames; hẻdu, [lat.] foedus, -a; la francezi hideux, [lat.] horridus, hispidus; hornu, [lat.] structura, quae fumum recipit, din cuvintele latinești fornax sau furnus; la spanioli este horno, [lat.] forax; hỉca, din latinescul ficus, este o insultă, când se arată degetul dintre arătător şi cel din mijloc. Cuvântul se folosește chiar și fără acest semn, atunci când refuză cu dispreţ cererea cuiva, precum în dați voi hỉca, [lat.] dabo tibi hicam, adică nu-ți voi da nimic. În rest, se folosește doar de către țărani. Prihana, [lat.] culpa, din latinescul profana sau profanatio, etc.

Este limpede că această caracteristică de a folosi pe h în locul lui f a ajuns la români și spanioli din latină, pe când la italienii de astăzi lipsește.

La români, f se schimbă uneori în m, precum în smochina în loc de sfochina sau sfichina, [lat.] ficus; în p, precum în pogacia, [lat.] torta, italiană: focaccia; nẻpustu, [lat.] nefastum: Dute in nẻpustu, [lat.] abi in malam crucem; nẻpustescu, [lat.] desertum relinquo quasi maledictione. Același lucru se întâmplă și la spanioli, precum în soplar, [lat.] suflare, italiană: soffiare, română: suflare; în v, precum în dziugrảvescu, [lat.] depingo, din grecescul διαγραφω; vỏrẻscu, [lat.] subintrudo, din latinescul foro, -as; este intercalat în unele cuvinte, precum în rafta, [lat.] rata; ţi ai luuatu rafta, [lat.] levasti sau accepisti tibi vel tuam ratam.

§. 7.

Despre litera G.

Înainte de a, o, u, h, l, r, precum și înainte de e, i, având sunet întunecat sau foarte închis, se pronunță ca în latină, precum în galbenu, [lat.] galbinus sau flavus; gura, [lat.] os, oris, din latinescul gula; ghemu, [lat.] glomus; italiană: gomitolo; ghinda, [lat.] glans glandis; glie, [lat.] gleba; grảnu, [lat.] granum triticum, lingẻndu, [lat.] lingendo; culegỉtor, [lat.] collector. Înainte de e sau i și înainte de ė cu punct, dacă acesta se pronunță ca i, dar nu cu sunet întunecat, se pronunță după obiceiul italienilor care trăiesc la Roma sau ca dsche, dschi din germană și dse, dsi din maghiară, e.g.: gemu, [lat.] gemo; lingi, [lat.] lingis; gėnere, [lat.] gener. Românii din Dacia aureliană îl pronunță ca pe maghiarul dze, dzi. Dealtfel, pronunțarea corectă a literei g înainte de e, i, și ė cu punct trebuie învățată de la dascăli prin viu grai.

Gn, care este n moale, se pronunță la italieni ca ny din maghiară; sunetul acesta este foarte obișnuit la românii din Dacia aureliană, precum și la cei din Dacia veche în comitatul Hunedoarei, și la cei care schimbă m înaintea lui i  în n moale sau în sunetul maghiar ny, despre care

sub litera M erit disserendi locus, perfamiliaris est. N, inquam, molle, quod Itali scribunt gn, Hispani hoc modo formant (ñ); quod et nos adoptamus, ut lupoña, ursoña, lupa, ursa, quae orthographiâ Italica scriberentur lupogna, ursogna. Reliqui veteris Daciae Valachi haec dicunt, lupóe, ursóe; dum vero pro nomine proprio sumuntur; Lupa, Ursa.

Latini mutant g in c, ut cervi, quasi gervi, quod magna cornua gerant, in l, ut pala, â pango; in s, ut spargo, sparsi; in x; ut rego, rexi. In quibusdam Graecis dictionibus g, pro k, ut cygnus, â κυκνος. Priscianus lib. 1. ait. „G transit in s, spargo, sparsi, mergo, mersi, in x, tego, texi, pingo, pinxi; in ct, agor actus, legor lectus, pingo pictus.“

Litera g veteribus Latinis in nonnullis dictionibus ultima fuit, teste Quintiliano, qui Instit. Orat. lib. 1. cap. 7. ait: „Ut Latinis veteribus d plurimis in verbis ultimam adjectam: quod manifestu est etiam ex columna rostrata, quae est C. Duellio in foro posita. Interim g quoque, ut in pulvinari solis, qui collitur juxta eadem Quirini, vesperug: quod vesperuginem accipimus.“ Id apud Valachos quoque veteris Daciae usuvenit, ut betég, languidus, aegrotus, â Lat. betizo, quod Augusto familiare erat pro langveo, teste Suetonio in Augusto. Cujus haec sunt verba: „Quotidiano sermone quaedam frequentius, et notabiliter usurpasse eum literae ipsius autographae ostenant – – . Ponit assidue – – – betizare pro languere, quod vulgo lacanizare dicitur.

Itali mutant g in d. ut diaccio pro ghiaccio, gelu, glacies; diacere, pro giacere, jacere. Valachi in hac dictione sonum d mutant in sonum z, ut diảcere. Freddo, frigus, Patet quoque apud Italos g et d pro j Latinorum esse convertibilia. Mutant item in s, ut asio, pro agio, commoditas, otium, opportunitas, facultas, tempus; adasio, et adagio, commode, lente: in t, ut futa, antiqu. pro fuga; in j, ut sajo, sagum; interdum otiose ponitur, ut vado vel guado, vadum, Valachice vadu; guaina et vagina, vagina; gvai, vae, quod Valachi dicunt, vai. Id apud Latinos quoque obtinet, ut gnarus etc. Interdum subtrahitur, ut coitoso, pro pensoso, â cogitosus; Reina pro Regina; doana, pro Dogana, telonium; rione, pro regione; nero, pro negro; saettare, pro sagittare. Apud Hispanos in d, ut huyda, fuga, in h, ut hermano, frater germanus; hermana; soror germana. Et subtrahitur, ut huyr, fugere, Ital. fuggire, Valahice fugire.

Apud Valachos mutatur in b, ut linba, lingua; linbutu, linguax; in c, ut clocỉescu, glocio, vel glocido; inde, clocescu, ovis incubo; hinc apud Valachos cloca, gallina ovis incubans, Hisp. clueca; cleiu, glutinum; ciotủrna, ciurgẻu, canalis, a Lat. gutturnium, i. e. vas, ex quo guttatim datur aqua; flacảra, flamma, â Lat. flagro; in dz ut dziacu, jaceo; dziảcỉtura, cubitus, cubatio. Ital. diacitura vel giacitura; gỏndescu, cogito; in h, ut mẻ lehỏescu, dicitur, quum aliquid cum aspernatione interrumpo, aut aspernor quidpiam acceptare, â Gr. ληγω, cesso, desino, quiesco; in l, ut gủrla, gurges, in m, ut amnariu, calybs, sive instrumentum ferreum, quo ex silice ignis clicitur, â Lat. igniarium; pumnu, pugnus, Ital. pugno, Hisp. puño; pumnescu, pugnis quempiam pelo; pomnolu, parvus murus, altitudinis circiter unius

vom vorbi la litera M. N moale, pe care italienii îl scriu gn, spaniolii îl scriu (ñ); pe care îl folosim și noi în lupoña, ursoña, [lat.] lupa, ursa, care în ortografia italiană s‑ar scrie lupogna, ursogna. Ceilalți români din Dacia veche zic lupóe, ursóe; în timp ce, pentru numele proprii, folosec pe Lupa, Ursa.

Latinii schimbă g în c, precum în cervi în loc de gervi, pentru că poartă (gerant) coarne mari; în l, precum în pala, din pango; în s, precum în spargo, [lat.] sparsi; în x, precum în rego, [lat.] rexi. În unele cuvinte grecești, g apare în loc de k, precum în cygnus, din κυκνος. Priscianus, cartea 1, [34], spune: „G se transformă în s, [precum] spargo, sparsi, mergo, mersi; în x, tego, texi, pingo, pinxi; în ct, agor actus, legor lectus, pingo pictus.“

Litera g  apare, la vechii latini, ultima în unele cuvinte, potrivit lui Quintilianus, Instit[utio] Orat[atoria], cartea 1, capitolul 7, [11]: „La latinii din vechime, în cele mai multe cuvinte, d a fost ultima adăugată, după cum se vede pe columna rostrată așezată în for în cinstea lui C. Duilius. La fel se poate spune și despre g, precum în vesperug, statuia soarelui care se găsea lângă cea a lui Romulus, pe care noi l-am moștenit ca vesperuginem.“ La fel se întâmplă la românii din Dacia veche, precum în betég, [lat.] languidus, aegrotus, din latinescul betizo, cuvânt pe care Augustus îl folosea în loc de langueo, potrivit mărturiei lui Suetonius, Augustus, [87], care spune acestea: „Scrisorile lui arată că folosea foarte frecvent și cu predilecție limbajul familiar [...]. Folosea constant [...] betizare în loc de languere, pentru care în mod obișnuit se zice lacanizare.”

Italienii schimbă g în d, precum în diaccio în loc de ghiaccio, [lat.] gelu, glacies; diacere, în loc de giacere, [lat.] jacere. Românii transformă d în z în acest cuvânt, precum diảcere; freddo, [lat.] frigus, Este cunoscut faptul că și la italieni g și d apar frecvent în loc de j latinesc. Se schimbă, de asemenea, în s, precum în asio în loc de agio, [lat.] commoditas, otium, opportunitas, facultas, tempus; adasio, și adagio, [lat.] commode, lente; în t, precum în futa, formă veche pentru fuga; în j, precum în sajo, [lat.] sagum; uneori este introdus pentru eufonie, precum în vado sau guado, [lat.] vadum, română: vadu; guaina și vagina, [lat.] vagina; gvai, [lat.] vae, românește vai. La fel apare și la latini, precum în gnarus etc. Uneori este eliminat, precum în coitoso în loc de pensoso, din cogitosus; Reina în loc de Regina; doana, în loc de dogana, [lat.] telonium; rione în loc de regione; nero în loc de negro; saettare în loc de sagittare. La spanioli se schimbă în d, precum în huyda, [lat.] fuga, în h, precum în hermano, [lat.] frater germanus; hermana, [lat.] soror germana. Uneori este eliminiat, precum în huyr, [lat.] fugere, italiană: fuggire, română: fugire.

La români se transformă în b, precum în linba, [lat.] lingua, linbutu, [lat.] linguax; în c, precum în clocỉescu, [lat.] glocio sau glocido; de aici provine clocescu, [lat.] ovis incubo; tot de aici provine la români cloca, [lat.] gallina ovis incubans, spaniolă: clueca; cleiu, [lat.] glutinum; ciotủrna, ciurgẻu, [lat.] canalis, din latinescul gutturnium, i.e. vas din care iese picătură cu picătură; flacảra, [lat.] flamma, din latinescul flagro; în dz, precum în dziacu, [lat.] jaceo; dziảcỉtura, [lat.] cubitus, cubatio. italiană: diacitura sau giacitura; gỏndescu, [lat.] cogito; în h, precum în mẻ lehỏescu, care se spune când întrerup pe cineva cu dispreț sau disprețuiesc ceva, din grecescul ληγω, [lat.] cesso, desino, quiesco; în l, precum în gủrla, [lat.] gurges; în m, precum în amnariu, [lat.] calybs sau un obiect de fiercu cu care se produce scânteie din cremene, din latinescul igniarium; pumnu, [lat.] pugnus, italiană: pugno, spaniolă: puño; pumnescu, [lat.] pugnis quempiam pelo; pomnolu, [lat.] parvus murus, zid înalt

sub litera M erit disserendi locus, perfamiliaris est. N, inquam, molle, quod Itali scribunt gn, Hispani hoc modo formant (ñ); quod et nos adoptamus, ut lupoña, ursoña, lupa, ursa, quae orthographiâ Italica scriberentur lupogna, ursogna. Reliqui veteris Daciae Valachi haec dicunt, lupóe, ursóe; dum vero pro nomine proprio sumuntur; Lupa, Ursa.

Latini mutant g in c, ut cervi, quasi gervi, quod magna cornua gerant, in l, ut pala, â pango; in s, ut spargo, sparsi; in x; ut rego, rexi. In quibusdam Graecis dictionibus g, pro k, ut cygnus, â κυκνος. Priscianus lib. 1. ait. „G transit in s, spargo, sparsi, mergo, mersi, in x, tego, texi, pingo, pinxi; in ct, agor actus, legor lectus, pingo pictus.“

Litera g veteribus Latinis in nonnullis dictionibus ultima fuit, teste Quintiliano, qui Instit. Orat. lib. 1. cap. 7. ait: „Ut Latinis veteribus d plurimis in verbis ultimam adjectam: quod manifestu est etiam ex columna rostrata, quae est C. Duellio in foro posita. Interim g quoque, ut in pulvinari solis, qui collitur juxta eadem Quirini, vesperug: quod vesperuginem accipimus.“ Id apud Valachos quoque veteris Daciae usuvenit, ut betég, languidus, aegrotus, â Lat. betizo, quod Augusto familiare erat pro langveo, teste Suetonio in Augusto. Cujus haec sunt verba: „Quotidiano sermone quaedam frequentius, et notabiliter usurpasse eum literae ipsius autographae ostenant – – . Ponit assidue – – – betizare pro languere, quod vulgo lacanizare dicitur.

Itali mutant g in d. ut diaccio pro ghiaccio, gelu, glacies; diacere, pro giacere, jacere. Valachi in hac dictione sonum d mutant in sonum z, ut diảcere. Freddo, frigus, Patet quoque apud Italos g et d pro j Latinorum esse convertibilia. Mutant item in s, ut asio, pro agio, commoditas, otium, opportunitas, facultas, tempus; adasio, et adagio, commode, lente: in t, ut futa, antiqu. pro fuga; in j, ut sajo, sagum; interdum otiose ponitur, ut vado vel guado, vadum, Valachice vadu; guaina et vagina, vagina; gvai, vae, quod Valachi dicunt, vai. Id apud Latinos quoque obtinet, ut gnarus etc. Interdum subtrahitur, ut coitoso, pro pensoso, â cogitosus; Reina pro Regina; doana, pro Dogana, telonium; rione, pro regione; nero, pro negro; saettare, pro sagittare. Apud Hispanos in d, ut huyda, fuga, in h, ut hermano, frater germanus; hermana; soror germana. Et subtrahitur, ut huyr, fugere, Ital. fuggire, Valahice fugire.

Apud Valachos mutatur in b, ut linba, lingua; linbutu, linguax; in c, ut clocỉescu, glocio, vel glocido; inde, clocescu, ovis incubo; hinc apud Valachos cloca, gallina ovis incubans, Hisp. clueca; cleiu, glutinum; ciotủrna, ciurgẻu, canalis, a Lat. gutturnium, i. e. vas, ex quo guttatim datur aqua; flacảra, flamma, â Lat. flagro; in dz ut dziacu, jaceo; dziảcỉtura, cubitus, cubatio. Ital. diacitura vel giacitura; gỏndescu, cogito; in h, ut mẻ lehỏescu, dicitur, quum aliquid cum aspernatione interrumpo, aut aspernor quidpiam acceptare, â Gr. ληγω, cesso, desino, quiesco; in l, ut gủrla, gurges, in m, ut amnariu, calybs, sive instrumentum ferreum, quo ex silice ignis clicitur, â Lat. igniarium; pumnu, pugnus, Ital. pugno, Hisp. puño; pumnescu, pugnis quempiam pelo; pomnolu, parvus murus, altitudinis circiter unius

vom vorbi la litera M. N moale, pe care italienii îl scriu gn, spaniolii îl scriu (ñ); pe care îl folosim și noi în lupoña, ursoña, [lat.] lupa, ursa, care în ortografia italiană s‑ar scrie lupogna, ursogna. Ceilalți români din Dacia veche zic lupóe, ursóe; în timp ce, pentru numele proprii, folosec pe Lupa, Ursa.

Latinii schimbă g în c, precum în cervi în loc de gervi, pentru că poartă (gerant) coarne mari; în l, precum în pala, din pango; în s, precum în spargo, [lat.] sparsi; în x, precum în rego, [lat.] rexi. În unele cuvinte grecești, g apare în loc de k, precum în cygnus, din κυκνος. Priscianus, cartea 1, [34], spune: „G se transformă în s, [precum] spargo, sparsi, mergo, mersi; în x, tego, texi, pingo, pinxi; în ct, agor actus, legor lectus, pingo pictus.“

Litera g  apare, la vechii latini, ultima în unele cuvinte, potrivit lui Quintilianus, Instit[utio] Orat[atoria], cartea 1, capitolul 7, [11]: „La latinii din vechime, în cele mai multe cuvinte, d a fost ultima adăugată, după cum se vede pe columna rostrată așezată în for în cinstea lui C. Duilius. La fel se poate spune și despre g, precum în vesperug, statuia soarelui care se găsea lângă cea a lui Romulus, pe care noi l-am moștenit ca vesperuginem.“ La fel se întâmplă la românii din Dacia veche, precum în betég, [lat.] languidus, aegrotus, din latinescul betizo, cuvânt pe care Augustus îl folosea în loc de langueo, potrivit mărturiei lui Suetonius, Augustus, [87], care spune acestea: „Scrisorile lui arată că folosea foarte frecvent și cu predilecție limbajul familiar [...]. Folosea constant [...] betizare în loc de languere, pentru care în mod obișnuit se zice lacanizare.”

Italienii schimbă g în d, precum în diaccio în loc de ghiaccio, [lat.] gelu, glacies; diacere, în loc de giacere, [lat.] jacere. Românii transformă d în z în acest cuvânt, precum diảcere; freddo, [lat.] frigus, Este cunoscut faptul că și la italieni g și d apar frecvent în loc de j latinesc. Se schimbă, de asemenea, în s, precum în asio în loc de agio, [lat.] commoditas, otium, opportunitas, facultas, tempus; adasio, și adagio, [lat.] commode, lente; în t, precum în futa, formă veche pentru fuga; în j, precum în sajo, [lat.] sagum; uneori este introdus pentru eufonie, precum în vado sau guado, [lat.] vadum, română: vadu; guaina și vagina, [lat.] vagina; gvai, [lat.] vae, românește vai. La fel apare și la latini, precum în gnarus etc. Uneori este eliminat, precum în coitoso în loc de pensoso, din cogitosus; Reina în loc de Regina; doana, în loc de dogana, [lat.] telonium; rione în loc de regione; nero în loc de negro; saettare în loc de sagittare. La spanioli se schimbă în d, precum în huyda, [lat.] fuga, în h, precum în hermano, [lat.] frater germanus; hermana, [lat.] soror germana. Uneori este eliminiat, precum în huyr, [lat.] fugere, italiană: fuggire, română: fugire.

La români se transformă în b, precum în linba, [lat.] lingua, linbutu, [lat.] linguax; în c, precum în clocỉescu, [lat.] glocio sau glocido; de aici provine clocescu, [lat.] ovis incubo; tot de aici provine la români cloca, [lat.] gallina ovis incubans, spaniolă: clueca; cleiu, [lat.] glutinum; ciotủrna, ciurgẻu, [lat.] canalis, din latinescul gutturnium, i.e. vas din care iese picătură cu picătură; flacảra, [lat.] flamma, din latinescul flagro; în dz, precum în dziacu, [lat.] jaceo; dziảcỉtura, [lat.] cubitus, cubatio. italiană: diacitura sau giacitura; gỏndescu, [lat.] cogito; în h, precum în mẻ lehỏescu, care se spune când întrerup pe cineva cu dispreț sau disprețuiesc ceva, din grecescul ληγω, [lat.] cesso, desino, quiesco; în l, precum în gủrla, [lat.] gurges; în m, precum în amnariu, [lat.] calybs sau un obiect de fiercu cu care se produce scânteie din cremene, din latinescul igniarium; pumnu, [lat.] pugnus, italiană: pugno, spaniolă: puño; pumnescu, [lat.] pugnis quempiam pelo; pomnolu, [lat.] parvus murus, zid înalt

cubiti domui adhaerens, ad fundamentum defendendum ab irruente aqua pluviali, â Lat. propugnaculum, por syncopen, ac detrita syllaba pro. Hujusmodi propugnaculum humiles domus rusticanae habent; inservit etiam pro considentia hominibus, imo etiam pro lecto tempore aestivo, ac sereno; in s, ut cảsiunare, causare, Ital. cagionare. Interdum deteritur, ut mai, magis; mere, pro merge, migrat, pergit.

Apud Graecos g subinde mutatur in d, ut δα, δας, Dorice pro γη, γης, interdum g otiose vocibus praeponitur, ut γεαρ, εαρ, ver, γεντα, carnis viscera, ab εντος, γ otiose praeposito. G apud Graecos ante γ, ξ, χ, pronunciatur sicut n, ut Ἄγγελλος (angelos) nuncius; λυγξ λυγγος (lynx) singultus, â λυζω; ἔγχος (enchos) hasta, ensis. Similiter effertur g, si post ipsum sequatur κ, sed κ tunc pronunciatur uti g, e. g. πεφαγκε (perfange), apparuit.

§. 8.

De litera H.

Priscianus lib. 1. de litera H sic disserit: „H literam non esse, ostendimus, sed notam aspirationis, quam Graecorum antiquissimi similiter, ut Latini in versus scriberant, nunc autem dimiserunt, et dexteram ejus partem supra literam ponentes psilen notam habent, quam Remnius Palaemon exilem vocat: Gryllus vero ad Vergilium de accentibus scribens, lenem nominat: sinistram autem contrariae illi aspirationis dasiam, quam Gryllus flatilem vocat.“

Conjugitur cum omnibus vocalibus, et cum quatuor consonantibus, utpote, c Chremes, p Philippus, r Pyrrhus, t Thomas. Ante tempora Ciceronis tantum in vocalibus erat ei locus, et nunquam in consonantibus. Ipsemet Cicero in lib. de oratore confitetur, se pronunciasse has consonantes absque aspiratione: „Quin ego ipse, inquit, cum scirem ita majores locutos esse, ut nusquam, nisi in vocali, aspiratione uterentur, loquebar sic: Pulcros, Cetegos, Triumpos, et Cartaginem dicerem: aliquando, idque sero, convicio aurium cum mihi exorta veritas esset, usum loquendi populo concessi, scientiam mihi reservavi.“ Prope notanda sunt verba Ciceronis, ex quibus liquido patet usum loquendi popularem, tametsi docti summa ope nitebantur Latinam linguam corrigere, et novitates in Orthographiam inducebant, haud abrogarem potuisse. Hinc mirum non est, dialectus valachicam et hispanicam tantopore â Latina lingua hodie pronunciatione differre. Notandum, apud Valachos hodiedum cum nulla consonante conjugi aspirationem.

Apud Italos non habet ullum sonum specialem, sed propter defectum characterum usurpant post c, et g, consonantes, dum hae conjunctae cum e, et i, ita pronunciandae sunt, sicuti dum cum a, o, u connectuntur, e. g. chetto, quietus, tacitus; chino, pronus, curvus, cernuus, deflexu, devexus; ghermire, arripere, unguibus, arripere; ghiaccio, glacies etc. Inservit etiam ad distinguendum verbum hanno, habent, â nomine anno, annus; et ho, hai, ha, habeo, habes, habet, ab o particula disjunctiva, signove

de un cot care înconjoară casa, pentru a feri temelia de apa de ploaie, din latinescul propugnaculum, prin sincopă și eliminarea silabei pro. Casele sărăcăcioase țărănești au o apărătoare de acest fel, de care oamenii se slujesc pentru a ședea și chiar pentru a dormi pe timp de vară; în s, precum în cảsiunare, [lat.] causare, italiană: cagionare. Uneori este eliminat, precum în mai, [lat.] magis; mere în loc de merge, [lat.] migrat, pergit.

La greci se transformă în d, precum în δα, δας, forma dorică pentru γη, γης, uneori g este pus la începutul cuvintelor pentru eufonie, precum în γεαρ, εαρ, ver, γεντα, [lat.] carnis viscera, din εντος, cu γ antepus fără motiv. La greci g înainte de γ, ξ, χ se pronunță n, precum în Ἄγγελλος (angelos), [lat.] nuncius; λυγξ, λυγγος (lynx), [lat.] singultus, de la λυζω; ἔγχος (enchos), [lat.] hasta, ensis. Se pronunță la fel dacă, după g, urmează κ, dar atunci κ se pronunță g, e. g. πεφαγκε (perfange), [lat.] apparuit.

§. 8.

Despre litera H.

Priscianus, cartea 1, [47], vorbește astfel despre litera h: „Am arătat că h nu este o literă, ci un semn al aspirației, pe care vechii greci îl scriau în poezie, la fel ca latinii, dar astăzi l-au împărțit: pun în partea de sus a literei un semn îndreptat spre dreapta, pe care Remnius Palaemon îl numeşte exilis (mărunt), iar Gryllus, scriind despre accente la Vergilius, îl numește lenis (moale); îndreptat spre partea stângă este semnul opus aspirației, dasia, pe care Gryllus îl numește flatilis (suflat).“

Se combină cu toate vocalele și cu patru consoane, și anume: cu c: Chremes, cu p: Philippus, cu r: Pyrrhus, cu t: Thomas. Înainte de vremea lui Cicero, locul ei era doar între vocale și niciodată între consoane. Cicero, De oratore, [47, 160], ne încredințează că el pronunță aceste consoane fără aspirație: „De vreme ce știu cum vorbeau bătrânii care niciodată nu foloseau aspirația altundeva decât pentru vocale, pronunț astfel: Pulcros, Cetegos, Triumpos, și Cartaginem; mai târziu, când adevărul a fost acoperit de mustrarea urechilor, am cedat modului popular de a vorbi și am păstrat pentru mine știința.“ Trebuie să luăm aminte la cuvintele lui Cicero, din care reiese limpede că modul popular de a vorbi nu a putut fi înlăturat, deși oamenii educați își dădeau silința să corecteze limba latină și introduceau noutăți în ortografie. De aceea nu este de mirare că limba română și spaniolă diferă astăzi atât de mult în pronunție de limba latină. Trebuie să facem observația că, la românii de azi, aspirația nu apare unită cu nicio consoană.

La italieni nu are un sunet aparte, ci se folosește pentru a marca un semn care lipsește după consoanele c și g, atunci când acestea sunt urmate de e și i, care trebuie pronunțate ca și când ar fi urmate de a, o, u, e. g. chetto, [lat.] quietus, tacitus; chino, [lat.] pronus, curvus, cernuus, deflexu, devexus; ghermire, [lat.] arripere, unguibus, arripere; ghiaccio, [lat.] glacies etc. Se folosește și pentru a distinge verbul hanno, [lat.] habent, de substantivul anno, [lat.] annus, precum și ho, hai, ha, [lat.] habeo, habes, habet, de particula disjunctivă o sau de semnul

cubiti domui adhaerens, ad fundamentum defendendum ab irruente aqua pluviali, â Lat. propugnaculum, por syncopen, ac detrita syllaba pro. Hujusmodi propugnaculum humiles domus rusticanae habent; inservit etiam pro considentia hominibus, imo etiam pro lecto tempore aestivo, ac sereno; in s, ut cảsiunare, causare, Ital. cagionare. Interdum deteritur, ut mai, magis; mere, pro merge, migrat, pergit.

Apud Graecos g subinde mutatur in d, ut δα, δας, Dorice pro γη, γης, interdum g otiose vocibus praeponitur, ut γεαρ, εαρ, ver, γεντα, carnis viscera, ab εντος, γ otiose praeposito. G apud Graecos ante γ, ξ, χ, pronunciatur sicut n, ut Ἄγγελλος (angelos) nuncius; λυγξ λυγγος (lynx) singultus, â λυζω; ἔγχος (enchos) hasta, ensis. Similiter effertur g, si post ipsum sequatur κ, sed κ tunc pronunciatur uti g, e. g. πεφαγκε (perfange), apparuit.

§. 8.

De litera H.

Priscianus lib. 1. de litera H sic disserit: „H literam non esse, ostendimus, sed notam aspirationis, quam Graecorum antiquissimi similiter, ut Latini in versus scriberant, nunc autem dimiserunt, et dexteram ejus partem supra literam ponentes psilen notam habent, quam Remnius Palaemon exilem vocat: Gryllus vero ad Vergilium de accentibus scribens, lenem nominat: sinistram autem contrariae illi aspirationis dasiam, quam Gryllus flatilem vocat.“

Conjugitur cum omnibus vocalibus, et cum quatuor consonantibus, utpote, c Chremes, p Philippus, r Pyrrhus, t Thomas. Ante tempora Ciceronis tantum in vocalibus erat ei locus, et nunquam in consonantibus. Ipsemet Cicero in lib. de oratore confitetur, se pronunciasse has consonantes absque aspiratione: „Quin ego ipse, inquit, cum scirem ita majores locutos esse, ut nusquam, nisi in vocali, aspiratione uterentur, loquebar sic: Pulcros, Cetegos, Triumpos, et Cartaginem dicerem: aliquando, idque sero, convicio aurium cum mihi exorta veritas esset, usum loquendi populo concessi, scientiam mihi reservavi.“ Prope notanda sunt verba Ciceronis, ex quibus liquido patet usum loquendi popularem, tametsi docti summa ope nitebantur Latinam linguam corrigere, et novitates in Orthographiam inducebant, haud abrogarem potuisse. Hinc mirum non est, dialectus valachicam et hispanicam tantopore â Latina lingua hodie pronunciatione differre. Notandum, apud Valachos hodiedum cum nulla consonante conjugi aspirationem.

Apud Italos non habet ullum sonum specialem, sed propter defectum characterum usurpant post c, et g, consonantes, dum hae conjunctae cum e, et i, ita pronunciandae sunt, sicuti dum cum a, o, u connectuntur, e. g. chetto, quietus, tacitus; chino, pronus, curvus, cernuus, deflexu, devexus; ghermire, arripere, unguibus, arripere; ghiaccio, glacies etc. Inservit etiam ad distinguendum verbum hanno, habent, â nomine anno, annus; et ho, hai, ha, habeo, habes, habet, ab o particula disjunctiva, signove

de un cot care înconjoară casa, pentru a feri temelia de apa de ploaie, din latinescul propugnaculum, prin sincopă și eliminarea silabei pro. Casele sărăcăcioase țărănești au o apărătoare de acest fel, de care oamenii se slujesc pentru a ședea și chiar pentru a dormi pe timp de vară; în s, precum în cảsiunare, [lat.] causare, italiană: cagionare. Uneori este eliminat, precum în mai, [lat.] magis; mere în loc de merge, [lat.] migrat, pergit.

La greci se transformă în d, precum în δα, δας, forma dorică pentru γη, γης, uneori g este pus la începutul cuvintelor pentru eufonie, precum în γεαρ, εαρ, ver, γεντα, [lat.] carnis viscera, din εντος, cu γ antepus fără motiv. La greci g înainte de γ, ξ, χ se pronunță n, precum în Ἄγγελλος (angelos), [lat.] nuncius; λυγξ, λυγγος (lynx), [lat.] singultus, de la λυζω; ἔγχος (enchos), [lat.] hasta, ensis. Se pronunță la fel dacă, după g, urmează κ, dar atunci κ se pronunță g, e. g. πεφαγκε (perfange), [lat.] apparuit.

§. 8.

Despre litera H.

Priscianus, cartea 1, [47], vorbește astfel despre litera h: „Am arătat că h nu este o literă, ci un semn al aspirației, pe care vechii greci îl scriau în poezie, la fel ca latinii, dar astăzi l-au împărțit: pun în partea de sus a literei un semn îndreptat spre dreapta, pe care Remnius Palaemon îl numeşte exilis (mărunt), iar Gryllus, scriind despre accente la Vergilius, îl numește lenis (moale); îndreptat spre partea stângă este semnul opus aspirației, dasia, pe care Gryllus îl numește flatilis (suflat).“

Se combină cu toate vocalele și cu patru consoane, și anume: cu c: Chremes, cu p: Philippus, cu r: Pyrrhus, cu t: Thomas. Înainte de vremea lui Cicero, locul ei era doar între vocale și niciodată între consoane. Cicero, De oratore, [47, 160], ne încredințează că el pronunță aceste consoane fără aspirație: „De vreme ce știu cum vorbeau bătrânii care niciodată nu foloseau aspirația altundeva decât pentru vocale, pronunț astfel: Pulcros, Cetegos, Triumpos, și Cartaginem; mai târziu, când adevărul a fost acoperit de mustrarea urechilor, am cedat modului popular de a vorbi și am păstrat pentru mine știința.“ Trebuie să luăm aminte la cuvintele lui Cicero, din care reiese limpede că modul popular de a vorbi nu a putut fi înlăturat, deși oamenii educați își dădeau silința să corecteze limba latină și introduceau noutăți în ortografie. De aceea nu este de mirare că limba română și spaniolă diferă astăzi atât de mult în pronunție de limba latină. Trebuie să facem observația că, la românii de azi, aspirația nu apare unită cu nicio consoană.

La italieni nu are un sunet aparte, ci se folosește pentru a marca un semn care lipsește după consoanele c și g, atunci când acestea sunt urmate de e și i, care trebuie pronunțate ca și când ar fi urmate de a, o, u, e. g. chetto, [lat.] quietus, tacitus; chino, [lat.] pronus, curvus, cernuus, deflexu, devexus; ghermire, [lat.] arripere, unguibus, arripere; ghiaccio, [lat.] glacies etc. Se folosește și pentru a distinge verbul hanno, [lat.] habent, de substantivul anno, [lat.] annus, precum și ho, hai, ha, [lat.] habeo, habes, habet, de particula disjunctivă o sau de semnul

quinti casus, siquis illud usurpare velit, â praepositione a, et articulo ai.

Apud Hispanos frequentissimus ejus est usus cum aspiratione apud latinos consueta, ut habil, habilis, aptus, idoneus; habitar, habitare; hablar, loqui; hado, fattum; hallar, invenire; hambre, fames; harina, farina; harpar, rumpere, scindere, lacerare; hazaña, actus heroicus, hazañoso, celebris; hazer, facere; he aqui, ecce hic; heder, fetere; hermoso, formosus; hierro, ferrum; higo, ficus; higo, filius; hogar, focus; hay, hodie, holgar, quiescere; huego, ignis; huerno, orphanus; huesso, os, ossis; huyr, fugere etc. etc.

Apud Valachos, praeterquam dum suffigitur literae c, aut g ante e, i, de quo supra §. 7. disseruimus, retinet aspirationem, ut hamu, helcium, â Lat. camus; harnicu, activus, dexteritate praeditus, heroicus, â Lat. heroicus, vel â facere, Ital. fare, mutato f in h; hei, heus; hỉrỉescu, hirrio, quod canibus proprium est; hỉrquỉescu, vocem edo gravem et inacquabilem, hircinaeque non dissimilem, â Lat. hirquitallire; horẻescu, et horquẻescu, sterto, roncho emitto; hodina, quies, quasi quietina; mutato t in d, et sono q, in h, more Toscano: de quo §. 3. husce, numeri pl. furfures macerati, ab Ital. crusca, furfures, subtracto r, et sono c mutato in h, more Toscano, vel â Lat. fuscus, quia sunt subfuscae.

Apud Valachos mutatur in f, ut fiori, num. pl. horror. Id etiam apud Latinos fit, ut chloris sive χλορίς, Flora: Chloris eram quae Flora vocor. Ovid. 4. Fastor. In g, ut tragu, traho, et apud Latinos, tragula, â traho, teste Varrone lib. 4. de lingua Latina, ac apud Italos, distruggere, distrahere; in i, conson. ut iedu, hoedus; snbinde interjicitur, ut mẻhnescu, moereo, ubi r transit in n, nisi deducatur â melachonia. Aliquando subtrahitur, ut mie, mihi. Idem fit apud Italos, ut distraere, distrahere.

§. 9.

De Litera I.

Pronunciatur sicut apud Latinos, ut bibolu, bubalus; cicảdae, cicada; diregu, dirigo, reficio, condio, â Lat. dirigo; fire, natura, â Lat. fieri, gingia, vel gingiua, gingiva; limpede, limpide; mirare, mirari; in, en; piaţiu, forum, Ital. piazza; quine, quis, Ital. chi, Hisp. quien; ridu, rideo; sinu, sinus; tigae, sartago, Ital. tegghia; vinu, vinum.

Saepe tamen, sicut et aliae vocales, recipit sonum, obscurum, praecipue ante n; ut ỉncảrcatu, oneratus, Ital. caricato; ỉnflatu, inflatus; ỉngỏnfatu, inflatus, turgidus, Ital. gonfiato; Impẻratu, Imperator; sảnỉtate, sanitas; tỉciune, titio, titione.

Quando cum alia vocali conjungitur saepe transit in consonantem apud Latinos: quo in casu in scribendo producitur, ut jejunium. Apud Valachos quoque saepe subit vicem consonantis, dum nimirum cum alia vocali sive initio, sive medio vocis conjungitur, sed non producitur, si retineat sonum i, ut muiatu, emollitus; iedu, hoedus; iinu, linum, fiii, filii; io, ego; fiiu filius. Dum vero assumit sonum Gallicum j, i, e. Cyrillici j, producitur

pentru cazul al cincilea, dacă cineva vrea să‑l folosească, de prepoziția a și de articolul ai.

La spanioli, se folosește cel mai adesea pentru aspirația obișnuită la latini, precum în habil, [lat.] habilis, aptus, idoneus; habitar, [lat.] habitare; hablar, [lat.] loqui; hado, [lat.] fattum; hallar, [lat.] invenire; hambre, [lat.] fames; harina, [lat.] farina; harpar, [lat.] rumpere, scindere, lacerare; hazaña, [lat.] actus heroicus; hazañoso, [lat.] celebris; hazer, [lat.] facere; he aqui, [lat.] ecce hic; heder, [lat.] fetere; hermoso, [lat.] formosus; hierro, [lat.] ferrum; higo, [lat.] ficus; higo, [lat.] filius; hogar, [lat.] focus; hay, [lat.] hodie, holgar, [lat.] quiescere; huego, [lat.] ignis; huerno, [lat.] orphanus; huesso, [lat.] os, ossis, huyr, [lat.] fugere etc. 

La români, în afara cazurilor în care este alăturat literei c sau g înainte de e, i, așa cum am arătat mai sus la §. 7, păstrează aspirația, ca în hamu, [lat.] helcium, din latinescul camus; harnicu, [lat.] activus, dexteritate praeditus, heroicus, din latinescul heroicus sau facere, italiană: fare, f schimbându-se în h; hei, [lat.] heus; hỉrỉescu, [lat.] hirrio, care este specific câinilor; hỉrquỉescu, am voce groasă și răgușită asemenea unei capre, din latinescul hirquitallire; horẻescu și horquẻescu, [lat.] sterto, ronchos emitto; hodina, [lat.] quies ca și quietina; schimbând t în d și q în h, după obiceiul toscan; despre aceasta vezi §. 3. de aici, la plural furfures macerati, în italiană: crusca, [lat.] furfures, fiind eliminat r și transformând c în h, după obiceiul toscan, sau din latinescul fuscus, căci sunt întunecate.

La români se transformă în f, precum în fiori, la plural, [lat.] horror. Același lucru se întâmplă și la latini, precum în chloris sau χλορίς, [lat.] Flora: eram Chloris care se spune Flora, Ovidius, Fasti, 4, [195]. În g, precum în tragu, [lat.] traho și tragula, din traho, potrivit lui Varro, De lingua Latina, cartea 4, [31], și în italiană: distruggere, distrahere; în i consonantic, precum în iedu, [lat.] hoedus; în fine, este intercalat, precum în mẻhnescu, [lat.] moereo, unde r se schimbă în n, dacă nu provine din melachonia. Alteori este eliminat, precum în mie, [lat.] mihi. Același lucru se întâmplă la italieni: distraere, [lat.] distrahere.

§. 9.

Despre litera I.

Se pronunță ca în latină, precum în bibolu, [lat.] bubalus; cicảdae, [lat.] cicada; diregu, [lat.] dirigo, reficio, condio, din latinescul dirigo; fire, [lat.] natura, din latinescul fieri, gingia, vel gingiua, [lat.] gingiva; limpede, [lat.] limpide; mirare, [lat.] mirari; ni, [lat.] en; piaţiu, [lat.] forum, italiană: piazza; quine, [lat.] quis, italiană: chi, sp. quien; ridu, [lat.] rideo; sinu, [lat.] sinus; tigae, [lat.] sartago, italiană: tegghia; vinu, [lat.] vinum.

Deseori, la fel ca și celelalte vocale, primește un sunet întunecat, mai ales înaintea lui n, precum în ỉncảrcatu, [lat.] oneratus, italiană: caricato; ỉnflatu, [lat.] inflatus; ỉngỏnfatu, [lat.] inflatus, turgidus, italiană: gonfiato; Impẻratu, [lat.] Imperator; sảnỉtate, [lat.] sanitas; tỉciune, [lat.] titio, titione.

Atunci când se află lângă o altă vocală, la latini se transformă adesea în consoană, iar în acest caz îl marcăm în scris, precum în jejunium. Și la români se transformă adesea în consoană, mai cu seamă atunci când se află lângă o altă vocală fie la începutul, fie în interiorul cuvântului, dar nu se pronunță, chiar dacă păstrează sunetul i, precum în muiatu, [lat.] emollitus; iedu, [lat.] hoedus; iinu, [lat.] linum, fiii, [lat.] filii; io, [lat.] ego; fiiu, [lat.] filius. În schimb, atunci când primește sunetul francez j, i. e. j chirilic, se pronunță

quinti casus, siquis illud usurpare velit, â praepositione a, et articulo ai.

Apud Hispanos frequentissimus ejus est usus cum aspiratione apud latinos consueta, ut habil, habilis, aptus, idoneus; habitar, habitare; hablar, loqui; hado, fattum; hallar, invenire; hambre, fames; harina, farina; harpar, rumpere, scindere, lacerare; hazaña, actus heroicus, hazañoso, celebris; hazer, facere; he aqui, ecce hic; heder, fetere; hermoso, formosus; hierro, ferrum; higo, ficus; higo, filius; hogar, focus; hay, hodie, holgar, quiescere; huego, ignis; huerno, orphanus; huesso, os, ossis; huyr, fugere etc. etc.

Apud Valachos, praeterquam dum suffigitur literae c, aut g ante e, i, de quo supra §. 7. disseruimus, retinet aspirationem, ut hamu, helcium, â Lat. camus; harnicu, activus, dexteritate praeditus, heroicus, â Lat. heroicus, vel â facere, Ital. fare, mutato f in h; hei, heus; hỉrỉescu, hirrio, quod canibus proprium est; hỉrquỉescu, vocem edo gravem et inacquabilem, hircinaeque non dissimilem, â Lat. hirquitallire; horẻescu, et horquẻescu, sterto, roncho emitto; hodina, quies, quasi quietina; mutato t in d, et sono q, in h, more Toscano: de quo §. 3. husce, numeri pl. furfures macerati, ab Ital. crusca, furfures, subtracto r, et sono c mutato in h, more Toscano, vel â Lat. fuscus, quia sunt subfuscae.

Apud Valachos mutatur in f, ut fiori, num. pl. horror. Id etiam apud Latinos fit, ut chloris sive χλορίς, Flora: Chloris eram quae Flora vocor. Ovid. 4. Fastor. In g, ut tragu, traho, et apud Latinos, tragula, â traho, teste Varrone lib. 4. de lingua Latina, ac apud Italos, distruggere, distrahere; in i, conson. ut iedu, hoedus; snbinde interjicitur, ut mẻhnescu, moereo, ubi r transit in n, nisi deducatur â melachonia. Aliquando subtrahitur, ut mie, mihi. Idem fit apud Italos, ut distraere, distrahere.

§. 9.

De Litera I.

Pronunciatur sicut apud Latinos, ut bibolu, bubalus; cicảdae, cicada; diregu, dirigo, reficio, condio, â Lat. dirigo; fire, natura, â Lat. fieri, gingia, vel gingiua, gingiva; limpede, limpide; mirare, mirari; in, en; piaţiu, forum, Ital. piazza; quine, quis, Ital. chi, Hisp. quien; ridu, rideo; sinu, sinus; tigae, sartago, Ital. tegghia; vinu, vinum.

Saepe tamen, sicut et aliae vocales, recipit sonum, obscurum, praecipue ante n; ut ỉncảrcatu, oneratus, Ital. caricato; ỉnflatu, inflatus; ỉngỏnfatu, inflatus, turgidus, Ital. gonfiato; Impẻratu, Imperator; sảnỉtate, sanitas; tỉciune, titio, titione.

Quando cum alia vocali conjungitur saepe transit in consonantem apud Latinos: quo in casu in scribendo producitur, ut jejunium. Apud Valachos quoque saepe subit vicem consonantis, dum nimirum cum alia vocali sive initio, sive medio vocis conjungitur, sed non producitur, si retineat sonum i, ut muiatu, emollitus; iedu, hoedus; iinu, linum, fiii, filii; io, ego; fiiu filius. Dum vero assumit sonum Gallicum j, i, e. Cyrillici j, producitur

pentru cazul al cincilea, dacă cineva vrea să‑l folosească, de prepoziția a și de articolul ai.

La spanioli, se folosește cel mai adesea pentru aspirația obișnuită la latini, precum în habil, [lat.] habilis, aptus, idoneus; habitar, [lat.] habitare; hablar, [lat.] loqui; hado, [lat.] fattum; hallar, [lat.] invenire; hambre, [lat.] fames; harina, [lat.] farina; harpar, [lat.] rumpere, scindere, lacerare; hazaña, [lat.] actus heroicus; hazañoso, [lat.] celebris; hazer, [lat.] facere; he aqui, [lat.] ecce hic; heder, [lat.] fetere; hermoso, [lat.] formosus; hierro, [lat.] ferrum; higo, [lat.] ficus; higo, [lat.] filius; hogar, [lat.] focus; hay, [lat.] hodie, holgar, [lat.] quiescere; huego, [lat.] ignis; huerno, [lat.] orphanus; huesso, [lat.] os, ossis, huyr, [lat.] fugere etc. 

La români, în afara cazurilor în care este alăturat literei c sau g înainte de e, i, așa cum am arătat mai sus la §. 7, păstrează aspirația, ca în hamu, [lat.] helcium, din latinescul camus; harnicu, [lat.] activus, dexteritate praeditus, heroicus, din latinescul heroicus sau facere, italiană: fare, f schimbându-se în h; hei, [lat.] heus; hỉrỉescu, [lat.] hirrio, care este specific câinilor; hỉrquỉescu, am voce groasă și răgușită asemenea unei capre, din latinescul hirquitallire; horẻescu și horquẻescu, [lat.] sterto, ronchos emitto; hodina, [lat.] quies ca și quietina; schimbând t în d și q în h, după obiceiul toscan; despre aceasta vezi §. 3. de aici, la plural furfures macerati, în italiană: crusca, [lat.] furfures, fiind eliminat r și transformând c în h, după obiceiul toscan, sau din latinescul fuscus, căci sunt întunecate.

La români se transformă în f, precum în fiori, la plural, [lat.] horror. Același lucru se întâmplă și la latini, precum în chloris sau χλορίς, [lat.] Flora: eram Chloris care se spune Flora, Ovidius, Fasti, 4, [195]. În g, precum în tragu, [lat.] traho și tragula, din traho, potrivit lui Varro, De lingua Latina, cartea 4, [31], și în italiană: distruggere, distrahere; în i consonantic, precum în iedu, [lat.] hoedus; în fine, este intercalat, precum în mẻhnescu, [lat.] moereo, unde r se schimbă în n, dacă nu provine din melachonia. Alteori este eliminat, precum în mie, [lat.] mihi. Același lucru se întâmplă la italieni: distraere, [lat.] distrahere.

§. 9.

Despre litera I.

Se pronunță ca în latină, precum în bibolu, [lat.] bubalus; cicảdae, [lat.] cicada; diregu, [lat.] dirigo, reficio, condio, din latinescul dirigo; fire, [lat.] natura, din latinescul fieri, gingia, vel gingiua, [lat.] gingiva; limpede, [lat.] limpide; mirare, [lat.] mirari; ni, [lat.] en; piaţiu, [lat.] forum, italiană: piazza; quine, [lat.] quis, italiană: chi, sp. quien; ridu, [lat.] rideo; sinu, [lat.] sinus; tigae, [lat.] sartago, italiană: tegghia; vinu, [lat.] vinum.

Deseori, la fel ca și celelalte vocale, primește un sunet întunecat, mai ales înaintea lui n, precum în ỉncảrcatu, [lat.] oneratus, italiană: caricato; ỉnflatu, [lat.] inflatus; ỉngỏnfatu, [lat.] inflatus, turgidus, italiană: gonfiato; Impẻratu, [lat.] Imperator; sảnỉtate, [lat.] sanitas; tỉciune, [lat.] titio, titione.

Atunci când se află lângă o altă vocală, la latini se transformă adesea în consoană, iar în acest caz îl marcăm în scris, precum în jejunium. Și la români se transformă adesea în consoană, mai cu seamă atunci când se află lângă o altă vocală fie la începutul, fie în interiorul cuvântului, dar nu se pronunță, chiar dacă păstrează sunetul i, precum în muiatu, [lat.] emollitus; iedu, [lat.] hoedus; iinu, [lat.] linum, fiii, [lat.] filii; io, [lat.] ego; fiiu, [lat.] filius. În schimb, atunci când primește sunetul francez j, i. e. j chirilic, se pronunță

more Gallorum, ut ajunu, jejuno; judecu, judico; jugu, jugum etc.

De mutatione vocalis i sic loquitur Priscianus lib. 1. „I transit in a, ut genus, generis generatim; paulus pauli paulatim; in e fortis forte fortiter; sapiens sapientis sapienter, -- -- olli pro illi; in u carnis carnufex antiqui pro carnifex, ut lubens pro libens, et pessumus pro pessimus -- -- arma armipotens -- -- par paris, parricida, quod vel a pari componitur: vel ut alii dicunt a patre, ergo si est a pari, r euphoniae causa additur; sin a patre, t in r convertitur.“

Haec litera magnam affinatatem habet apud Italos cum litera e, idcirco saepe substituuntur invicem, e. g . desio, et disio, desiderium; offerire, offerrere, et offerre; stia et stea, stet. Apud eosdem, dum ponitur ante aliam vocalem, illae duae vocales plerumque sumuntur pro diphthongo, et pronunciantur uti una syllaba, in qua minimum auditur i, ut aggiunta, additamentum; ciascheduno, quisque; cielo, caelum; fiele, fel; già, jam; lasciare, relinquere; piano, planus etc. Interdum vero proferuntur uti duae syllabae, e. g. chiunque, quicunque; fiata, vicis; sviato, devius; via, via, viola, viola etc. Mutant quoque in l, ut Luglio, julius.

Idem obtinet apud Valachos, e. g. sciėntia, scientia, initio pronunciantur uti duae syllabae, in fine, videlicet tia, uti una. In sequentibus quoque una pronunciantur: mieu, meus, Ital. mio; chiảmu, voco, Ital. chiamo, a Lat. clamo; cióreci, galigae; ciuru, cribrum, a cribro per metathesim; ciufuluescu, illudo, Ital. zufolare sibilare; fiere, fel; ghiemu, glomus; ghiobu, species vasis rotundi, a Lat. globus; miere, mel etc. Duas vero efficiunt syllabas: mie, mihi, ţie, tibi, šie, sibi etc.

Apud Valachos interdum amittit medium sonum post aliam vocalem, ut alui, illius, mai, magis; taina, secretum etc. In hoc quoque casu efficit unam syllabam cum antecedente vocali; alias vero vix auditur illius sonus, e. g. ciufu, morio; laçiu, laqueus, vel lax, lacis, lảçiuitu, laqueatus; preţiu, pretium; preţiuitu, pretiosus; sciẻnţiatu, certificatus; ỉnvẻţiatu, doctus etc. Tunc autem amittit medium sonum, dum ante vel immediate, vel mediate praecessit syllaba longa, per quod impeditur distinctam efficere syllabam, sed una cum immediate praecedente syllaba pronunciandum venit, ut sủi, sui; ó-meni, homines.

Communiter in nominibus, quae in num. pl. desinunt in i, in hocce numero i amittit medium sonum, ut in allato exemplo, ómeni. Quod si addatur nomini num. pl. articulus definitus, qui apud Valachos postponitur nominibus; i integrum sonum recuperat, ut ómenii. Excipiuntur nomina, quorum ultima syllaba duabus, aut pluribus diversis consonantibus constat, quarum ultima sit r, vel l; in his enim ultimum i integrum servat sonum, ut acri, acidi; cuscri, consoceri; lotri, latrones; negri, nigri, nostri, nostri; obli, recti. Haecve nunquam articulum definitum recipiunt; male enim quis diceret, aut scriberet; cuscrii, nostrii etc.

Vix, aut ne vix quidem audiri solet in syllabis: tia, tie, tio, tiu; çia, çie, çio, çiu: quae secundum hungaricam Orthographiam scribi deberent: tza, tze, tzo; tzu; secundum germanicam, za; ze; zo; zu, secundum Cyrillicam, ța, țe, țo, țu, ut aquatiare (a#kàțare) appendere, frumsetiei (frumsețeí) formositati;

ca la francezi, precum ajunu, [lat.] jejuno; judecu, [lat.] judico; jugu, [lat.] jugum etc.

Priscianus, cartea 1, [29], vorbește despre transformarea vocalei i astfel: „I se transformă în a, precum în genus, generis generatim; paulus pauli paulatim; în e fortis forte fortiter; sapiens sapientis sapienter, [...] olli în loc de illi; în u carnis carnufex, [cum ziceau cei vechi] în loc de carnifex, precum în lubens în loc de libens, și pessumus în loc de pessimus [...] arma armipotens [...] par paris, parricida, care se formează de la par sau, după cum afirmă alții, de la pater. Prin urmare, dacă provine de la par, r se adaugă pentru eufonie; dacă în schimb provine de la pater, t se schimbă în r.“

Această literă este strâns înrudită, la italieni, cu litera e, de aceea foarte adesea sunt schimbate una cu cealaltă, e. g.: desio și disio, [lat.] desiderium; offerire, offerrere, și offerre; stia și stea, [lat.]  stet. Tot la italieni, atunci când apare înaintea unei alte vocale, cele două vocale sunt considerate diftong și se pronunță ca o singură silabă în care i se aude foarte slab, precum în aggiunta, [lat.]  additamentum; ciascheduno, [lat.] quisque; cielo, [lat.] caelum; fiele, [lat.] fel; già, [lat.] jam; lasciare, [lat.] relinquere; piano, [lat.] planus etc. Alteori, însă, se pronunță ca două silabe, e. g.: chiunque, [lat.] quicunque; fiata, [lat.]  vicis; sviato, [lat.] devius; via, [lat.] via, viola, [lat.] viola etc. Se transformă și în l, precum în Luglio, [lat.] julius.

Același lucru se întâmplă la valahi, e. g. sciėntia, [lat.] scientia, în care la început se pronunță două silabe, iar la final, tia, adică una singură. În exemplele următoare se pronunță într-o singură silabă: mieu, [lat.] meus, italiană: mio; chiảmu, [lat.] voco, italiană chiamo, din latinescul clamo; cióreci, [lat.] galigae; ciuru, [lat.] cribrum, din cribrum prin metateză; ciufuluescu, [lat.] illudo, italiană: zufolare, [lat.] sibilare; fiere, [lat.] fel; ghiemu, [lat.] glomus; ghiobu, un fel de vas rotund, din latinescul globus; miere, [lat.] mel etc. În schimb, se pronunță în două silabe în: mie, [lat.] mihi, ţie, [lat.] tibi, šie, [lat.] sibi etc.

La români, pierde undeori sunetul intermediar după o altă vocală, precum în alui, [lat.]  illius, mai, [lat.] magis; taina, [lat.] secretum etc. În acest caz se pronunță într-o singură silabă împreună cu vocala precedentă: În alte cazuri abia se aude acest sunet, e. g. ciufu, [lat.] morio; laçiu, [lat.] laqueus sau lax, laci, lảçiuitu, [lat.]  laqueatus; preţiu, [lat.]  pretium; preţiuitu, [lat.] pretiosus; sciẻnţiatu, [lat.] certificatus; ỉnvẻţiatu, [lat.] doctus etc. Își pierde sunetul mediu, când, fie imediat, fie în apropiere, este precedată de o silabă lungă, ceea ce împiedică formarea unei silabe distincte și trebuie pronunțat împreună cu silaba precedentă, precum în sủi, [lat.] sui; ó-meni, [lat.] homines.

În mod obișnuit, la substantivele care se termină la plural în ii pierde la acest număr sunetul intermediar, precum în exemplul dat ỏmeni. Dacă se adaugă substantivului la plural articolul hotărât, care, la români, se postpune substantivelor, i își recuprerează sunetul în întregime, precum ómenii. Fac excepție substantivele a căror ultimă silabă conține două sau mai multe consoane, iar ultima consoană este r sau l; în aceste cazuri, i își păstrează sunetul întreg, precum în acri, [lat.] acidi; cuscri, [lat.] consoceri; lotri, [lat.] latrones; negri, [lat.] nigri, nostri, [lat.] nostri; obli, [lat.] recti. Acestea nu primesc niciodată articolul hotărât, prin urmare, greșește cel care spune și scrie cuscrii, nostrii etc.

Abia sau chiar deloc nu se aude și în silabele: tia, tie, tio, tiu; çia, çie, çio, çiu, care ar trebui să se scrie cu ortografia maghiară: tza, tze, tzo, tzu; cu cea germană za, ze, zo; zu, iar cu cea chirilică ța, țe, țo, țu, precum în aquatiare (a#kàțare), [lat.] appendere, frumsetiei (frumsețeí), [lat.] formositati;

more Gallorum, ut ajunu, jejuno; judecu, judico; jugu, jugum etc.

De mutatione vocalis i sic loquitur Priscianus lib. 1. „I transit in a, ut genus, generis generatim; paulus pauli paulatim; in e fortis forte fortiter; sapiens sapientis sapienter, -- -- olli pro illi; in u carnis carnufex antiqui pro carnifex, ut lubens pro libens, et pessumus pro pessimus -- -- arma armipotens -- -- par paris, parricida, quod vel a pari componitur: vel ut alii dicunt a patre, ergo si est a pari, r euphoniae causa additur; sin a patre, t in r convertitur.“

Haec litera magnam affinatatem habet apud Italos cum litera e, idcirco saepe substituuntur invicem, e. g . desio, et disio, desiderium; offerire, offerrere, et offerre; stia et stea, stet. Apud eosdem, dum ponitur ante aliam vocalem, illae duae vocales plerumque sumuntur pro diphthongo, et pronunciantur uti una syllaba, in qua minimum auditur i, ut aggiunta, additamentum; ciascheduno, quisque; cielo, caelum; fiele, fel; già, jam; lasciare, relinquere; piano, planus etc. Interdum vero proferuntur uti duae syllabae, e. g. chiunque, quicunque; fiata, vicis; sviato, devius; via, via, viola, viola etc. Mutant quoque in l, ut Luglio, julius.

Idem obtinet apud Valachos, e. g. sciėntia, scientia, initio pronunciantur uti duae syllabae, in fine, videlicet tia, uti una. In sequentibus quoque una pronunciantur: mieu, meus, Ital. mio; chiảmu, voco, Ital. chiamo, a Lat. clamo; cióreci, galigae; ciuru, cribrum, a cribro per metathesim; ciufuluescu, illudo, Ital. zufolare sibilare; fiere, fel; ghiemu, glomus; ghiobu, species vasis rotundi, a Lat. globus; miere, mel etc. Duas vero efficiunt syllabas: mie, mihi, ţie, tibi, šie, sibi etc.

Apud Valachos interdum amittit medium sonum post aliam vocalem, ut alui, illius, mai, magis; taina, secretum etc. In hoc quoque casu efficit unam syllabam cum antecedente vocali; alias vero vix auditur illius sonus, e. g. ciufu, morio; laçiu, laqueus, vel lax, lacis, lảçiuitu, laqueatus; preţiu, pretium; preţiuitu, pretiosus; sciẻnţiatu, certificatus; ỉnvẻţiatu, doctus etc. Tunc autem amittit medium sonum, dum ante vel immediate, vel mediate praecessit syllaba longa, per quod impeditur distinctam efficere syllabam, sed una cum immediate praecedente syllaba pronunciandum venit, ut sủi, sui; ó-meni, homines.

Communiter in nominibus, quae in num. pl. desinunt in i, in hocce numero i amittit medium sonum, ut in allato exemplo, ómeni. Quod si addatur nomini num. pl. articulus definitus, qui apud Valachos postponitur nominibus; i integrum sonum recuperat, ut ómenii. Excipiuntur nomina, quorum ultima syllaba duabus, aut pluribus diversis consonantibus constat, quarum ultima sit r, vel l; in his enim ultimum i integrum servat sonum, ut acri, acidi; cuscri, consoceri; lotri, latrones; negri, nigri, nostri, nostri; obli, recti. Haecve nunquam articulum definitum recipiunt; male enim quis diceret, aut scriberet; cuscrii, nostrii etc.

Vix, aut ne vix quidem audiri solet in syllabis: tia, tie, tio, tiu; çia, çie, çio, çiu: quae secundum hungaricam Orthographiam scribi deberent: tza, tze, tzo; tzu; secundum germanicam, za; ze; zo; zu, secundum Cyrillicam, ța, țe, țo, țu, ut aquatiare (a#kàțare) appendere, frumsetiei (frumsețeí) formositati;

ca la francezi, precum ajunu, [lat.] jejuno; judecu, [lat.] judico; jugu, [lat.] jugum etc.

Priscianus, cartea 1, [29], vorbește despre transformarea vocalei i astfel: „I se transformă în a, precum în genus, generis generatim; paulus pauli paulatim; în e fortis forte fortiter; sapiens sapientis sapienter, [...] olli în loc de illi; în u carnis carnufex, [cum ziceau cei vechi] în loc de carnifex, precum în lubens în loc de libens, și pessumus în loc de pessimus [...] arma armipotens [...] par paris, parricida, care se formează de la par sau, după cum afirmă alții, de la pater. Prin urmare, dacă provine de la par, r se adaugă pentru eufonie; dacă în schimb provine de la pater, t se schimbă în r.“

Această literă este strâns înrudită, la italieni, cu litera e, de aceea foarte adesea sunt schimbate una cu cealaltă, e. g.: desio și disio, [lat.] desiderium; offerire, offerrere, și offerre; stia și stea, [lat.]  stet. Tot la italieni, atunci când apare înaintea unei alte vocale, cele două vocale sunt considerate diftong și se pronunță ca o singură silabă în care i se aude foarte slab, precum în aggiunta, [lat.]  additamentum; ciascheduno, [lat.] quisque; cielo, [lat.] caelum; fiele, [lat.] fel; già, [lat.] jam; lasciare, [lat.] relinquere; piano, [lat.] planus etc. Alteori, însă, se pronunță ca două silabe, e. g.: chiunque, [lat.] quicunque; fiata, [lat.]  vicis; sviato, [lat.] devius; via, [lat.] via, viola, [lat.] viola etc. Se transformă și în l, precum în Luglio, [lat.] julius.

Același lucru se întâmplă la valahi, e. g. sciėntia, [lat.] scientia, în care la început se pronunță două silabe, iar la final, tia, adică una singură. În exemplele următoare se pronunță într-o singură silabă: mieu, [lat.] meus, italiană: mio; chiảmu, [lat.] voco, italiană chiamo, din latinescul clamo; cióreci, [lat.] galigae; ciuru, [lat.] cribrum, din cribrum prin metateză; ciufuluescu, [lat.] illudo, italiană: zufolare, [lat.] sibilare; fiere, [lat.] fel; ghiemu, [lat.] glomus; ghiobu, un fel de vas rotund, din latinescul globus; miere, [lat.] mel etc. În schimb, se pronunță în două silabe în: mie, [lat.] mihi, ţie, [lat.] tibi, šie, [lat.] sibi etc.

La români, pierde undeori sunetul intermediar după o altă vocală, precum în alui, [lat.]  illius, mai, [lat.] magis; taina, [lat.] secretum etc. În acest caz se pronunță într-o singură silabă împreună cu vocala precedentă: În alte cazuri abia se aude acest sunet, e. g. ciufu, [lat.] morio; laçiu, [lat.] laqueus sau lax, laci, lảçiuitu, [lat.]  laqueatus; preţiu, [lat.]  pretium; preţiuitu, [lat.] pretiosus; sciẻnţiatu, [lat.] certificatus; ỉnvẻţiatu, [lat.] doctus etc. Își pierde sunetul mediu, când, fie imediat, fie în apropiere, este precedată de o silabă lungă, ceea ce împiedică formarea unei silabe distincte și trebuie pronunțat împreună cu silaba precedentă, precum în sủi, [lat.] sui; ó-meni, [lat.] homines.

În mod obișnuit, la substantivele care se termină la plural în ii pierde la acest număr sunetul intermediar, precum în exemplul dat ỏmeni. Dacă se adaugă substantivului la plural articolul hotărât, care, la români, se postpune substantivelor, i își recuprerează sunetul în întregime, precum ómenii. Fac excepție substantivele a căror ultimă silabă conține două sau mai multe consoane, iar ultima consoană este r sau l; în aceste cazuri, i își păstrează sunetul întreg, precum în acri, [lat.] acidi; cuscri, [lat.] consoceri; lotri, [lat.] latrones; negri, [lat.] nigri, nostri, [lat.] nostri; obli, [lat.] recti. Acestea nu primesc niciodată articolul hotărât, prin urmare, greșește cel care spune și scrie cuscrii, nostrii etc.

Abia sau chiar deloc nu se aude și în silabele: tia, tie, tio, tiu; çia, çie, çio, çiu, care ar trebui să se scrie cu ortografia maghiară: tza, tze, tzo, tzu; cu cea germană za, ze, zo; zu, iar cu cea chirilică ța, țe, țo, țu, precum în aquatiare (a#kàțare), [lat.] appendere, frumsetiei (frumsețeí), [lat.] formositati;

hotiosu (hoțo%su) latrocinalis; botiu (bo%țu) quid condensatum; açia (ȧța) acies; sive filum, Ital. accia; açie (a#țe) fila; cảlçiosu (kàlțosu) stupeus; cảlçiunu (kàlțunu) calceus.

Apud Latinos invenitur i pro o, ut illi, pro antiquo olli; illic pro ollic. Itali mutant i in o, ut debole, debilis; dovizie, divitiae. Latini vocali i praefigunt d, ut Diana â Gr. ιανα. Itali suninde expungunt i, ut calido et caldo; nocenzia, et nocenza; valicare et valcare, transire; nanzi giorno, pro inanzi, antelucanus. Idem praestant Hispani, ut nora buena, in hora bona; nora mala, in hora mala. Idem fit apud Valachos, ut nảspritu, pro inảspritu, exasperatus; nảlbitu, pro inảlbitu, dealbatus, inalbatus; nảlbastru; albicans, albaster; nảpẻstuescu, pro inảpẻstuescu, opprimo, ab in, ad et Italico pestare, quod significant contundere; nalte pro inalte, excelsae, altae; necảciosu, soffocatorium, pro inecảciosu, â Lat. in et neco, necas; nảdešduescu, pro inảdešduescu, spero; unde nảdešide, vel subtracto i, nảdešde, spes, â Lat. in et addesiro, quia, quae sperantur, desirantur; nảdescu, pro inảdescu, adjicio, â Lat. in et addo; nảclẻiescu, pro inảclẻiescu, abunde illino, â cleiu, glutinum; nảcrescu, pro inảcrescu, acidum reddo; nảvảlescu, pro, inảvảlescu, irruo, impetum facio, â Lat. in-ad-vallis, quia in declivitate cum impetu corpora feruntur.

Valachi interdum i mutant in a, ut amnariu, calybs, â Lat. igniarium; asta, ista. Idem faciunt Latini, ut reipsa, et reapse. In e ut cepu, epistomium, â Lat. cippus; defaimu, diffamo; negru, niger, et praepositio Latina dis apud Valachos semper dicitur: des: quod apud Hipanos quoque obtinet. In o, ut momescu, pelliceo, â Lat. mimus; inde momele, num. pl. illicium; in u, ut cenuša, cinis, Hisp. ceniza; cucuta, cicuta; astupare, obturare, â Lat. extipare; in diphthongum io, ut scoquiorescu, perscrutor, â Lat. ex-conquiro; in diphthongum iu, ut ciuciulescu, exorno, â Lat. cincinnus. Interdum interjicitur, ut defaimu, diffamo; cuibu, nidus, â Lat. cubo; strảinu, extraneus, Ital. strano. Itali praefigunt i otiose, ut non isto, pro non sto. j productum interdum Valachi una cum Italis mutant in di, et quidem Valachi cum sono z, ut dziảcere, jacere, Ital. diacere, et giacere. Nam communiter Itali j productum mutant in g, ut giogo, jugum; giovane, juvenis etc.

Vocalis i, praeterquam quod ipsa transeat in binas consonantes, etiam nonnullarum consonantum sequentium, mutat sonum in aliarum consonantum sonum, utpode d, s, t; ac d quidem in sonum z; t in sonum germanici z aut Cyrillici ț; s vero exilem sonum, in sonum s crassi, sive Cyrillici š, qualem edit apud Italos s ante ci. De mutatione soni d locati sumus supra sub litera D; de s et t, deinceps sub iisdem literis erit dicendi locus.

Multa apud Valachus pronunciatur, ideoque etiam scribuntur per ie, quae apud Latinos describuntur, ac etiam proferuntur hodie per e, ut fiere fel; miere, mel; ţiéra, terra, regio; fieru, ferrum etc. Idem obtinet apud Italos, ut ciecco, coecus; fiele, fel; fiera, fera; fieno, foenum; mieto, metto etc. Hic usus est etiam Hispanis, ut bien, bene; cielo, coelum; diente, dens; fiesto, festum; miel, mel; hierro, ferrum; tiera, terra etc. Unde jure concludi potest pronunciationem vocalis Latinae e per ie apud Valachos, inter antique lingue Latinae proprietates referendam esse.

hotiosu (hoțo%su), [lat.] latrocinalis; botiu (bo%țu) [lat.] quid condensatum; açia (ȧța), [lat.] acies sau filum, italiană: accia; açie (a#țe), [lat.] fila; cảlçiosu (kàlțosu),  [lat.] stupeus; cảlçiunu (kàlțunu), [lat.] calceus.

La latini se întâlnește i pentru o, precum în illi, în locul formei vechi olli, illic în loc de ollic. La italieni i se transformă în o, precum în debole, [lat.] debilis; dovizie, [lat.] divitiae. Latinii puneau înaintea lui i un d, ca în Diana din grecescul ιανα. În italiană i cade în unele cuvinte, precum în calido și caldo; nocenzia și nocenza; valicare și valcare, [lat.] transire; nanzi giorno în loc de inanzi, [lat.] antelucanus. Același lucru se întâmplă și la spanioli, precum în nora buena, [lat.] in hora bona; nora mala, [lat.] in hora mala. Același lucru se întâmplă și la români, precum în nảspritu în loc de inảspritu, [lat.] exasperatus; nảlbitu în loc de inảlbitu, [lat.] dealbatus, inalbatus; nảlbastru; [lat.] albicans, albaster; nảpẻstuescu în loc de inảpẻstuescu, [lat.] opprimo din in, ad și italienescul pestare, care înseamnă a lovi; nalte în loc de inalte, [lat.] excelsae, altae; necảciosu, [lat.] soffocatorium, în loc de inecảciosu, din latină: in și neco, necas; nảdešduescu în loc de inảdešduescu, [lat.] spero; de unde avem nảdešide sau prin căderea lui i, nảdešde, [lat.] spes, din latină: in și addesiro, căci cele sperate sunt dorite; nảdescu, în loc de inảdescu, [lat.] adjicio, din latină: in și addo; nảclẻiescu în loc de inảclẻiescu, [lat.] abunde illino, de la cleiu, [lat.] glutinum; nảcrescu în loc de inảcrescu, [lat.] acidum reddo; nảvảlescu în loc de inảvảlescu, [lat.] irruo, impetum facio, din latină: in-ad-vallis, căci corpurile în cădere se mișcă cu viteză.

La români i se transformă în a, precum în amnariu, [lat.] calybs, din latinescul igniarium; asta, [lat.] ista. La fel fac și latinii, precum în reipsa și reapse. În e, precum în cepu, [lat.] epistomium, din latinescul cippus; defaimu, [lat.] diffamo; negru, [lat.] niger, iar prepoziția latinească dis se pronunță întotdeauna în română des. Aceasta se păstrează și la spanioli. În o, precum în momescu, [lat.] pelliceo, din latinescul mimus; de unde momele, plural, [lat.] illicium; în u, precum în cenuša, [lat.] cinis, spaniolă: ceniza; cucuta, [lat.] cicuta; astupare, [lat.] obturare, din latinescul extipare; în diftongul io, precum în scoquiorescu, [lat.] perscrutor, din latinescul extirpare; în diftongul iu, precum în ciulescu, [lat.] exorno, din latinescul cincinnus. Uneori este intercalat, precum în defaimu, [lat.] diffamo; cuibu, [lat.] nidus, din latinescul cubo; strảinu, [lat.] extraneus, italiană: strano. Italienii pun un i eufonic, precum în non isto pentru non sto. Atunci când se pronunță j românii, la fel ca italienii, îl transformă uneori în di, la români se schimbă chiar la z, precum în dziảcere, [lat.] jacere, italiană: diacere și giacere. Mai frecvent însă, în italiană, j se schimbă în g, precum în giogo, [lat.] jugum; giovane, [lat.] juvenis etc.

Vocala i, cu excepția cazului în care ea însăși se transformă în două consoane, atunci când stă după o consoană oarecare, modifică sunetul consoanelor respective, adică d, s, t; și d devine z; t ajunge la sunetul nemțesc z sau chirilic ț; s slab trece la s apăsat, precum in ș chirilic, care în italiană se redă prin s înainte de ci. Despre transformarea sunetului d am vorbit mai sus la Litera D; despre s și t vom arăta mai jos la locul fiecărei litere.

Multe cuvinte se pronunță și chiar se scriu cu ie la români, chiar dacă la latini se scriu și se pronunță cu e, precum în fiere, [lat.] fel; miere, [lat.] mel; ţiéra, [lat.] terra, regio; fieru, [lat.] ferrum etc. Același lucru se întâmplă și la italieni, precum în ciecco, [lat.] coecus; fiele, [lat.] fel; fiera, [lat.] fera; fieno, [lat.] foenum; mieto, [lat.] metto etc. Același obicei există și la spanioli, precum în bien, [lat.] bene; cielo, [lat.] coelum; diente, [lat.] dens; fiesto, [lat.] festum; miel, [lat.] mel; hierro,[lat.] ferrum; tiera, [lat.] terra etc. De aici se poate conchide că pronunțarea vocalei latine e ca ie la români trebuie socotită una din caracteristicile vechii limbi latine.

hotiosu (hoțo%su) latrocinalis; botiu (bo%țu) quid condensatum; açia (ȧța) acies; sive filum, Ital. accia; açie (a#țe) fila; cảlçiosu (kàlțosu) stupeus; cảlçiunu (kàlțunu) calceus.

Apud Latinos invenitur i pro o, ut illi, pro antiquo olli; illic pro ollic. Itali mutant i in o, ut debole, debilis; dovizie, divitiae. Latini vocali i praefigunt d, ut Diana â Gr. ιανα. Itali suninde expungunt i, ut calido et caldo; nocenzia, et nocenza; valicare et valcare, transire; nanzi giorno, pro inanzi, antelucanus. Idem praestant Hispani, ut nora buena, in hora bona; nora mala, in hora mala. Idem fit apud Valachos, ut nảspritu, pro inảspritu, exasperatus; nảlbitu, pro inảlbitu, dealbatus, inalbatus; nảlbastru; albicans, albaster; nảpẻstuescu, pro inảpẻstuescu, opprimo, ab in, ad et Italico pestare, quod significant contundere; nalte pro inalte, excelsae, altae; necảciosu, soffocatorium, pro inecảciosu, â Lat. in et neco, necas; nảdešduescu, pro inảdešduescu, spero; unde nảdešide, vel subtracto i, nảdešde, spes, â Lat. in et addesiro, quia, quae sperantur, desirantur; nảdescu, pro inảdescu, adjicio, â Lat. in et addo; nảclẻiescu, pro inảclẻiescu, abunde illino, â cleiu, glutinum; nảcrescu, pro inảcrescu, acidum reddo; nảvảlescu, pro, inảvảlescu, irruo, impetum facio, â Lat. in-ad-vallis, quia in declivitate cum impetu corpora feruntur.

Valachi interdum i mutant in a, ut amnariu, calybs, â Lat. igniarium; asta, ista. Idem faciunt Latini, ut reipsa, et reapse. In e ut cepu, epistomium, â Lat. cippus; defaimu, diffamo; negru, niger, et praepositio Latina dis apud Valachos semper dicitur: des: quod apud Hipanos quoque obtinet. In o, ut momescu, pelliceo, â Lat. mimus; inde momele, num. pl. illicium; in u, ut cenuša, cinis, Hisp. ceniza; cucuta, cicuta; astupare, obturare, â Lat. extipare; in diphthongum io, ut scoquiorescu, perscrutor, â Lat. ex-conquiro; in diphthongum iu, ut ciuciulescu, exorno, â Lat. cincinnus. Interdum interjicitur, ut defaimu, diffamo; cuibu, nidus, â Lat. cubo; strảinu, extraneus, Ital. strano. Itali praefigunt i otiose, ut non isto, pro non sto. j productum interdum Valachi una cum Italis mutant in di, et quidem Valachi cum sono z, ut dziảcere, jacere, Ital. diacere, et giacere. Nam communiter Itali j productum mutant in g, ut giogo, jugum; giovane, juvenis etc.

Vocalis i, praeterquam quod ipsa transeat in binas consonantes, etiam nonnullarum consonantum sequentium, mutat sonum in aliarum consonantum sonum, utpode d, s, t; ac d quidem in sonum z; t in sonum germanici z aut Cyrillici ț; s vero exilem sonum, in sonum s crassi, sive Cyrillici š, qualem edit apud Italos s ante ci. De mutatione soni d locati sumus supra sub litera D; de s et t, deinceps sub iisdem literis erit dicendi locus.

Multa apud Valachus pronunciatur, ideoque etiam scribuntur per ie, quae apud Latinos describuntur, ac etiam proferuntur hodie per e, ut fiere fel; miere, mel; ţiéra, terra, regio; fieru, ferrum etc. Idem obtinet apud Italos, ut ciecco, coecus; fiele, fel; fiera, fera; fieno, foenum; mieto, metto etc. Hic usus est etiam Hispanis, ut bien, bene; cielo, coelum; diente, dens; fiesto, festum; miel, mel; hierro, ferrum; tiera, terra etc. Unde jure concludi potest pronunciationem vocalis Latinae e per ie apud Valachos, inter antique lingue Latinae proprietates referendam esse.

hotiosu (hoțo%su), [lat.] latrocinalis; botiu (bo%țu) [lat.] quid condensatum; açia (ȧța), [lat.] acies sau filum, italiană: accia; açie (a#țe), [lat.] fila; cảlçiosu (kàlțosu),  [lat.] stupeus; cảlçiunu (kàlțunu), [lat.] calceus.

La latini se întâlnește i pentru o, precum în illi, în locul formei vechi olli, illic în loc de ollic. La italieni i se transformă în o, precum în debole, [lat.] debilis; dovizie, [lat.] divitiae. Latinii puneau înaintea lui i un d, ca în Diana din grecescul ιανα. În italiană i cade în unele cuvinte, precum în calido și caldo; nocenzia și nocenza; valicare și valcare, [lat.] transire; nanzi giorno în loc de inanzi, [lat.] antelucanus. Același lucru se întâmplă și la spanioli, precum în nora buena, [lat.] in hora bona; nora mala, [lat.] in hora mala. Același lucru se întâmplă și la români, precum în nảspritu în loc de inảspritu, [lat.] exasperatus; nảlbitu în loc de inảlbitu, [lat.] dealbatus, inalbatus; nảlbastru; [lat.] albicans, albaster; nảpẻstuescu în loc de inảpẻstuescu, [lat.] opprimo din in, ad și italienescul pestare, care înseamnă a lovi; nalte în loc de inalte, [lat.] excelsae, altae; necảciosu, [lat.] soffocatorium, în loc de inecảciosu, din latină: in și neco, necas; nảdešduescu în loc de inảdešduescu, [lat.] spero; de unde avem nảdešide sau prin căderea lui i, nảdešde, [lat.] spes, din latină: in și addesiro, căci cele sperate sunt dorite; nảdescu, în loc de inảdescu, [lat.] adjicio, din latină: in și addo; nảclẻiescu în loc de inảclẻiescu, [lat.] abunde illino, de la cleiu, [lat.] glutinum; nảcrescu în loc de inảcrescu, [lat.] acidum reddo; nảvảlescu în loc de inảvảlescu, [lat.] irruo, impetum facio, din latină: in-ad-vallis, căci corpurile în cădere se mișcă cu viteză.

La români i se transformă în a, precum în amnariu, [lat.] calybs, din latinescul igniarium; asta, [lat.] ista. La fel fac și latinii, precum în reipsa și reapse. În e, precum în cepu, [lat.] epistomium, din latinescul cippus; defaimu, [lat.] diffamo; negru, [lat.] niger, iar prepoziția latinească dis se pronunță întotdeauna în română des. Aceasta se păstrează și la spanioli. În o, precum în momescu, [lat.] pelliceo, din latinescul mimus; de unde momele, plural, [lat.] illicium; în u, precum în cenuša, [lat.] cinis, spaniolă: ceniza; cucuta, [lat.] cicuta; astupare, [lat.] obturare, din latinescul extipare; în diftongul io, precum în scoquiorescu, [lat.] perscrutor, din latinescul extirpare; în diftongul iu, precum în ciulescu, [lat.] exorno, din latinescul cincinnus. Uneori este intercalat, precum în defaimu, [lat.] diffamo; cuibu, [lat.] nidus, din latinescul cubo; strảinu, [lat.] extraneus, italiană: strano. Italienii pun un i eufonic, precum în non isto pentru non sto. Atunci când se pronunță j românii, la fel ca italienii, îl transformă uneori în di, la români se schimbă chiar la z, precum în dziảcere, [lat.] jacere, italiană: diacere și giacere. Mai frecvent însă, în italiană, j se schimbă în g, precum în giogo, [lat.] jugum; giovane, [lat.] juvenis etc.

Vocala i, cu excepția cazului în care ea însăși se transformă în două consoane, atunci când stă după o consoană oarecare, modifică sunetul consoanelor respective, adică d, s, t; și d devine z; t ajunge la sunetul nemțesc z sau chirilic ț; s slab trece la s apăsat, precum in ș chirilic, care în italiană se redă prin s înainte de ci. Despre transformarea sunetului d am vorbit mai sus la Litera D; despre s și t vom arăta mai jos la locul fiecărei litere.

Multe cuvinte se pronunță și chiar se scriu cu ie la români, chiar dacă la latini se scriu și se pronunță cu e, precum în fiere, [lat.] fel; miere, [lat.] mel; ţiéra, [lat.] terra, regio; fieru, [lat.] ferrum etc. Același lucru se întâmplă și la italieni, precum în ciecco, [lat.] coecus; fiele, [lat.] fel; fiera, [lat.] fera; fieno, [lat.] foenum; mieto, [lat.] metto etc. Același obicei există și la spanioli, precum în bien, [lat.] bene; cielo, [lat.] coelum; diente, [lat.] dens; fiesto, [lat.] festum; miel, [lat.] mel; hierro,[lat.] ferrum; tiera, [lat.] terra etc. De aici se poate conchide că pronunțarea vocalei latine e ca ie la români trebuie socotită una din caracteristicile vechii limbi latine.

Quod supra dixi de mutatione soni t sequente i, etiam apud Latinos usuvenit, ut scientia etc. Porro, tam Latini, quam Itali s inter duas vocales mutant in sonum z, ut generosus, generoso, pronunciant enim generozus, generozo, quin unquam propterea eisdem in mentem venerit, ipsum corpus literae s mutare in z, aut pro t aliam invenire literam ad experimentum sonum, in quem mutatur ante vocalem i. Similiter ergo apud Valachos, tametsi mutetur sonus alicujus consonantis in sonum alterius; ipsum corpus neutiquam mutandum est. Sic, audu, audio, in secunda persona num. sing. temp. praes. modi indicat. dicitur, audi, mutato sono d in z; in num. pl. prima persona, audimu; in secunda auditi. Perperam igitur quis scriberet, auzi, auzimu, auzitietc.

§. 10.

De litera L.

Pronunciatur sicut apud Latinos, ut lacu, lacus; legu, ligo; lingu, lingo; locu, locus; lupu, lupus; lỉmurescu, perpurgo, polio, â Lat. lima, limula; lẻuta, instrumentum musicum, Ital. liuta, vel leuta; lỏturi, sordes, quae ex lotione proveniunt, â Lat. lavo, lotum; lủcata, sera pensilis, Ital. lucchetto.

De sono, et mutatione literae L sic desserit Priscianus lib. 1. „L triplicem, ut Plinio videtur, sonum habet, exilem, quando geminatur secundo loco posita, ut ille Metellus: plenum, quando finit nomina vel syllabas, et quando habet ante se in eadem syllaba aliquam consonantem, ut sol, sylva, flavus, clarus: medium in aliis, ut lectus, lecta, lectum. L transit in x, ut paulum pauxillum, mala maxilla, velum vexillum; in r, ut tabula taberna.“ Latini, inquam, uti mox vidimus ex Prisciano mutant l in r; pariter in dictione: palilia vel parilia; et Graecum r in l, sic â Graeco λειριον, fecerunt lilium; et â Gr. γλαμαι, gramiae, sive gramae. Et pro Graeco l usurpant d, ut rigidus, â Gr. ῤιγελος. Antiqui Latini literae l praefigebant st, teste Quintiliano Instit. Orat. lib. 1. cap. 4. ut stlocus pro locus; sti’lites, pro lites. Sic stlata, genus navigii latum magis quam altum; stlembus, gravis et tardus; stlopus, sonus, qui ex inflatione buccarum erumpit. Mutatur item apud Latinos l in n, ut Nympha pro Lympha; pecunia, â peculium; in d, sic, impellimenta, impedimenta dicebant, teste Festo. Saepe antea pro l, utebantur litera d, ut fidius, pro filius.

Apud Italos l mutatur in g, ut uggiolare, ululare; in n, ut diacane, pro diascolo, papae! In r, ut disverre, pro disvellere, evello; dobletto, et dobretto, species telae; ecclesiastico, et ecresiastico. Ecclesiasticus; esemplo et esempro, exemplum; crudele et cruderu; crudelis; afrigere afligere; moltipricare pro multiplicare; fragello pro flagello; obriganza, pro obliganza, obligatio; obrianza pro oblianza, oblivio; obrigare, pro obligare; scramare pro esclamare, exclamo; semprice pro semplice, simplex; sprendido pro splendido; urlare pro ululare. In s, ut bussare, pulsare. Galli quoque mutant l in r, ut epistre, epistola; orme, ulmus; et Hispani, ut roble vel robre, species arboris robur; bolsa et borsa.

Schimbarea sunetului t când este urmat de i, despre care am vorbit mai sus, este folosită și de latini, precum în scientia etc. Apoi, atât latinii, cât și italienii îl transformă pe s intervocalic în z, precum în generosus, generoso, pe care le pronunță generozus, generozo, dar niciodată nu le-a trecut prin minte să schimbe în scris litera s cu z sau să inventeze o altă literă în locul lui t pentru a exprima sunetul pe care îl capătă această literă înaintea vocalei i.  La fel se întâmplă și la români, unde, deși sunetul unei consoane se schimbă în sunetul altei consoane, corpul literei nu trebuie niciodată schimbat. Astfel, audu, [lat.] audio, la persoana a doua singular a indicativului prezent se spune audi, d transformându-se în z, la plural, persoana întâi, audimu, iar la persoana a doua plural, auditi. Prin urmare, greșesc cei care scriu auzi, auzimu, auziti etc.

§. 10.

Despre litera L

Se pronunță ca la latini, precum în lacu, [lat.] lacus; legu, [lat.] ligo; lingu, [lat.] lingo; locu, [lat.] locus; lupu, [lat.] lupus; lỉmurescu, [lat.] perpurgo, polio, din latinescul lima, limula; lẻuta, [lat.] instrumentum musicum, italiană: liuta, sau leuta; lỏturi, [lat.] sordes, quae ex lotione proveniunt, din latinescul lavo, lotum; lủcata, [lat.] sera pensilis, italiană:  lucchetto.

Priscianus, cartea 1, [38], vorbește despre sunetul și transformarea literei l: „L, după cum se se vede la Plinius, are trei sunete: un sunet slab, când se află pe locul doi și este dublu, precum în ille Metellus; un sunet plin la sfârșitul cuvintelor sau silabelor sau când este precedat, în aceeași silabă, de o altă consoană, precum în sol, sylva, flavus, clarus; un sunet mediu în celelalte cuvinte, precum lectus, lecta, lectum. L se schimbă în x, precum în paulum pauxillum, mala maxilla, velum vexillum; în r, precum în tabula taberna.“ Latinii, așa cum am văzut la Priscianus, îl schimbă pe l la r în cuvinte precum: palilia sau parilia; [schimbă] r grecesc în l, astfel că din grecescul λειριον au făcut lilium, iar din grecescul γλαμαι, gramiae sau gramae. În locul lui l grecesc folosesc d, precum în rigidus, din grecescul ῤιγελος. Vechii latini puneau st înaintea lui l, potrivit lui Quintilianus, Instit[utio] Orat[oria], cartea 1, capitolul 4, [16], precum în stlocus în loc de locus; sti’lites în loc de lites. Așa apare stlata, tip de navă mai mult lată decât înaltă; stlembus, greoi și leneș; stlopus, sunet care iese din umflarea obrajilor. La latini, l se schimbă și în n, precum în Nympha în loc de Lympha; pecunia de la peculium; în d, căci, potrivit lui Festus, spuneau impedimenta în loc de impellimenta, Adesea foloseau litera în loc de l, precum în fidius în loc de filius.

La italieni l se transformă în g, precum în uggiolare, [lat.] ululare; în n, precum în diacane în loc de diascolo, [lat.] papae! În r, precum în disverre în loc de disvellere, [lat.] evello; dobletto și dobretto, [lat.] species telae; ecclesiastico și ecresiastico, [lat.] Ecclesiasticus; esemplo și esempro, [lat.] exemplum; crudele și cruderu; [lat.] crudelis; afrigere, [lat.] afligere; moltipricare în loc de multiplicare; fragello în loc de flagello; obriganza, în loc de obliganza, [lat.] obligatio; obrianza în loc de oblianza, [lat.] oblivio; obrigare, în loc de obligare; scramare în loc de esclamare, [lat.] exclamo; semprice în loc de semplice, [lat.] simplex; sprendido în loc de splendido; urlare în loc de ululare. În s, precum în bussare, [lat.] pulsare. Și francezii transformă l în r, precum în epistre, [lat.] epistola; orme, [lat.] ulmus; la fel fac și spaniolii, precum în roble sau robre, specie de arbor; bolsa și borsa.

Quod supra dixi de mutatione soni t sequente i, etiam apud Latinos usuvenit, ut scientia etc. Porro, tam Latini, quam Itali s inter duas vocales mutant in sonum z, ut generosus, generoso, pronunciant enim generozus, generozo, quin unquam propterea eisdem in mentem venerit, ipsum corpus literae s mutare in z, aut pro t aliam invenire literam ad experimentum sonum, in quem mutatur ante vocalem i. Similiter ergo apud Valachos, tametsi mutetur sonus alicujus consonantis in sonum alterius; ipsum corpus neutiquam mutandum est. Sic, audu, audio, in secunda persona num. sing. temp. praes. modi indicat. dicitur, audi, mutato sono d in z; in num. pl. prima persona, audimu; in secunda auditi. Perperam igitur quis scriberet, auzi, auzimu, auzitietc.

§. 10.

De litera L.

Pronunciatur sicut apud Latinos, ut lacu, lacus; legu, ligo; lingu, lingo; locu, locus; lupu, lupus; lỉmurescu, perpurgo, polio, â Lat. lima, limula; lẻuta, instrumentum musicum, Ital. liuta, vel leuta; lỏturi, sordes, quae ex lotione proveniunt, â Lat. lavo, lotum; lủcata, sera pensilis, Ital. lucchetto.

De sono, et mutatione literae L sic desserit Priscianus lib. 1. „L triplicem, ut Plinio videtur, sonum habet, exilem, quando geminatur secundo loco posita, ut ille Metellus: plenum, quando finit nomina vel syllabas, et quando habet ante se in eadem syllaba aliquam consonantem, ut sol, sylva, flavus, clarus: medium in aliis, ut lectus, lecta, lectum. L transit in x, ut paulum pauxillum, mala maxilla, velum vexillum; in r, ut tabula taberna.“ Latini, inquam, uti mox vidimus ex Prisciano mutant l in r; pariter in dictione: palilia vel parilia; et Graecum r in l, sic â Graeco λειριον, fecerunt lilium; et â Gr. γλαμαι, gramiae, sive gramae. Et pro Graeco l usurpant d, ut rigidus, â Gr. ῤιγελος. Antiqui Latini literae l praefigebant st, teste Quintiliano Instit. Orat. lib. 1. cap. 4. ut stlocus pro locus; sti’lites, pro lites. Sic stlata, genus navigii latum magis quam altum; stlembus, gravis et tardus; stlopus, sonus, qui ex inflatione buccarum erumpit. Mutatur item apud Latinos l in n, ut Nympha pro Lympha; pecunia, â peculium; in d, sic, impellimenta, impedimenta dicebant, teste Festo. Saepe antea pro l, utebantur litera d, ut fidius, pro filius.

Apud Italos l mutatur in g, ut uggiolare, ululare; in n, ut diacane, pro diascolo, papae! In r, ut disverre, pro disvellere, evello; dobletto, et dobretto, species telae; ecclesiastico, et ecresiastico. Ecclesiasticus; esemplo et esempro, exemplum; crudele et cruderu; crudelis; afrigere afligere; moltipricare pro multiplicare; fragello pro flagello; obriganza, pro obliganza, obligatio; obrianza pro oblianza, oblivio; obrigare, pro obligare; scramare pro esclamare, exclamo; semprice pro semplice, simplex; sprendido pro splendido; urlare pro ululare. In s, ut bussare, pulsare. Galli quoque mutant l in r, ut epistre, epistola; orme, ulmus; et Hispani, ut roble vel robre, species arboris robur; bolsa et borsa.

Schimbarea sunetului t când este urmat de i, despre care am vorbit mai sus, este folosită și de latini, precum în scientia etc. Apoi, atât latinii, cât și italienii îl transformă pe s intervocalic în z, precum în generosus, generoso, pe care le pronunță generozus, generozo, dar niciodată nu le-a trecut prin minte să schimbe în scris litera s cu z sau să inventeze o altă literă în locul lui t pentru a exprima sunetul pe care îl capătă această literă înaintea vocalei i.  La fel se întâmplă și la români, unde, deși sunetul unei consoane se schimbă în sunetul altei consoane, corpul literei nu trebuie niciodată schimbat. Astfel, audu, [lat.] audio, la persoana a doua singular a indicativului prezent se spune audi, d transformându-se în z, la plural, persoana întâi, audimu, iar la persoana a doua plural, auditi. Prin urmare, greșesc cei care scriu auzi, auzimu, auziti etc.

§. 10.

Despre litera L

Se pronunță ca la latini, precum în lacu, [lat.] lacus; legu, [lat.] ligo; lingu, [lat.] lingo; locu, [lat.] locus; lupu, [lat.] lupus; lỉmurescu, [lat.] perpurgo, polio, din latinescul lima, limula; lẻuta, [lat.] instrumentum musicum, italiană: liuta, sau leuta; lỏturi, [lat.] sordes, quae ex lotione proveniunt, din latinescul lavo, lotum; lủcata, [lat.] sera pensilis, italiană:  lucchetto.

Priscianus, cartea 1, [38], vorbește despre sunetul și transformarea literei l: „L, după cum se se vede la Plinius, are trei sunete: un sunet slab, când se află pe locul doi și este dublu, precum în ille Metellus; un sunet plin la sfârșitul cuvintelor sau silabelor sau când este precedat, în aceeași silabă, de o altă consoană, precum în sol, sylva, flavus, clarus; un sunet mediu în celelalte cuvinte, precum lectus, lecta, lectum. L se schimbă în x, precum în paulum pauxillum, mala maxilla, velum vexillum; în r, precum în tabula taberna.“ Latinii, așa cum am văzut la Priscianus, îl schimbă pe l la r în cuvinte precum: palilia sau parilia; [schimbă] r grecesc în l, astfel că din grecescul λειριον au făcut lilium, iar din grecescul γλαμαι, gramiae sau gramae. În locul lui l grecesc folosesc d, precum în rigidus, din grecescul ῤιγελος. Vechii latini puneau st înaintea lui l, potrivit lui Quintilianus, Instit[utio] Orat[oria], cartea 1, capitolul 4, [16], precum în stlocus în loc de locus; sti’lites în loc de lites. Așa apare stlata, tip de navă mai mult lată decât înaltă; stlembus, greoi și leneș; stlopus, sunet care iese din umflarea obrajilor. La latini, l se schimbă și în n, precum în Nympha în loc de Lympha; pecunia de la peculium; în d, căci, potrivit lui Festus, spuneau impedimenta în loc de impellimenta, Adesea foloseau litera în loc de l, precum în fidius în loc de filius.

La italieni l se transformă în g, precum în uggiolare, [lat.] ululare; în n, precum în diacane în loc de diascolo, [lat.] papae! În r, precum în disverre în loc de disvellere, [lat.] evello; dobletto și dobretto, [lat.] species telae; ecclesiastico și ecresiastico, [lat.] Ecclesiasticus; esemplo și esempro, [lat.] exemplum; crudele și cruderu; [lat.] crudelis; afrigere, [lat.] afligere; moltipricare în loc de multiplicare; fragello în loc de flagello; obriganza, în loc de obliganza, [lat.] obligatio; obrianza în loc de oblianza, [lat.] oblivio; obrigare, în loc de obligare; scramare în loc de esclamare, [lat.] exclamo; semprice în loc de semplice, [lat.] simplex; sprendido în loc de splendido; urlare în loc de ululare. În s, precum în bussare, [lat.] pulsare. Și francezii transformă l în r, precum în epistre, [lat.] epistola; orme, [lat.] ulmus; la fel fac și spaniolii, precum în roble sau robre, specie de arbor; bolsa și borsa.

Apud Italos interdum dictionibus originis Latinae interjicitur l, ut esaldire pro esaudire, exaudio; galdere pro godere, gaudeo; galdio, gaudium, laldabile pro laudabile. Apud Latinos quoque inveniuntur hujus proprietatis vestigia; nam veteres Latini dicebant, clingo, pro cingo, teste Festo. Etiam apud Hispanos dicitur, pecilcare, pro Italico, piccicare, vellicare. Interdum apud Italos subtrahitur, ut utimamente pro ultimamente, ultimo; bestemia, blasphemia; et in nonnullis dictionibus desinentibus in num. pl. in li, et lli, libere expungitur l vel ll, ut quai libri, mai pensieri, tai cose, fratei miei, bei fiori, quei soldati, pro quali, mali, tali, fratelli, belli, quelli. Idem dicendum de sequentibus dictionibus: Alli, dalli, nelli, pro quibus. ai vescovi, dai monti, ne i luoghi.

Valachi mutant l in g, ut strigare, clamare; Ital. strillare; rotologu, Ital. rotolone; in h, ut mẻduha, medulla; behảescu, balo; as quod est ovium; in n, ut asemene, assimile; Divanu, praetorium, â Lat. Divale; doniça, dolium; funingine, fuligo fuligine, crošnatu, vel incrošnatu, multis vestibus inconcinne amictus, quasi grossolato; miảonare, vel mieunare, Ital. miagolare, vel miagulare, vox cati gementis; in r, ut móra, mola; sare, sal, sale; sóre, sol, sole, dum nempe l est inter vocales apud Latinos. Interdum etiam dum non est apud Latinos inter duas vocales, Vlachi mutant in r, ut cảrma, remus, â Lat. scalmus, per aphaeresim; mursa, sirupus, â Lat. mulsum; incurcatu, implexus, involutus, innexus, â Lat. inculco: inculcatum lanae globum detegit, inquit Plinius; pravu, pulvis, â pulvis per metathesin et antithesin; rảtỉcescu, aberro, â Lat. latito; scarpiu, scalpo, â scalpo per paragogen; urlu, ululo. Mutant item Valachi l in s, ut pủpuša, pupula. Si post l sequatur vocalis i, et ante l sit vocalis: plerumque Aurelianae Daciae Valachi l, more Italorum efferunt molliter, ut aliu, allium: filiu vel hiliu, filius; Valachi autem antique Daciae hoc in casu vocalem i post l sequentem mutant in consonantem, et l deterunt ut aiu, allium; fiiu, filius, muiere, mulier.

Observandum est, l nunquam deteri, etiamsi sequatur i, et antecedat vocalis, neque ì mutari in consonantem, si ejusmodi dictio derivetur â verbo, quod in prima pers. num. sing. temp. praes. modi indicat. desinit in lescu, ut cảţủlescu, catulio, cảţủlire; stelescu, stello, as, stelitu; invỏlescu, involvo, invỏlitu etc. Interdum Valachi interponunt l, ut flece, lutum tenue, vel quid foeculentum, â Lat. foex, fece; inblảtescu, flagello perticis frumentum (â Lat. batuo) Ital. battere il grano con pertiche; sflederu, terebra, â Lat. ex – fodio, quia terebrâ foditur lignum. Saepe ad prohibendum hiatum interjicitur, ut dzi, dies, num. pl. dzile, pro dzie; dzilei, pro dziei, diei; mea, mea, num. pl. mele, pro mee, meae; rủndunea, hirundo, pl. rủndunele, pro rủndunee, hirundines. Latini quoque superaddunt l in obliquis casibus interdum, ut mel, mellis.

Cum l frequentissime mutetur apud Valachos in r, idque insit etiam Italicae linguae, praecipue antiquiori; imo etiam in Latina lingua inveniantur hujus mutationis vestigia; pro indubio teneo, mutationem literae l in r, antiquae linguae Latinae proprietatem esse.

Uneori, italienii introduc l în cuvintele de origine latină, precum în esaldire în loc de esaudire, [lat.] exaudio; galdere în loc de godere, [lat.] gaudeo; galdio, [lat.] gaudium, laldabile în loc de laudabile. Și la latini se găsesc urmele acestei caracteristici, căci vechii latini spuneau clingo în loc de cingo, potrivit mărturiei lui Festus. Chiar și spaniolii spun pecilcare pentru cuvântul italian piccicare, [lat.] vellicare. Uneori la italieni dispare, precum în utimamente pentru ultimamente, [lat.] ultimo; bestemia, [lat.] blasphemia; iar în unele cuvinte care se termină la plural în li și lli, se elimină fără greutate l sau ll, precum în quai libri, mai pensieri, tai cose, fratei miei; bei fiori, quei soldati, în loc de quali, mali, tali, fratelli, belli, quelli. Același lucru se poate spune despre următoarele cuvinte: Alli, dalli, nelli, pentru care există ai vescovi, dai monti, ne i luoghi.

Românii transformă l în g, precum în strigare, [lat.] clamare; italiană: strillare; rotologu, italiană: rotolone; în h, precum în mẻduha, [lat.] medulla; behảescu, [lat.] balo, -as, care se referă la oi; în n, precum în asemene, [lat.] assimile; Divanu, [lat.] praetorium, din latinescul Divale; doniça, [lat.] dolium; funingine, [lat.] fuligo fuligine, crošnatu sau incrošnatu, [lat.] îmbrăcat neglijent cu multe haine, adică grossolato; miảonare sau mieunare, italiană: miagolare sau miagulare, [lat.] vocea unei pisici care geme; în r, precum în móra, [lat.] mola; sare, [lat.] sal, sale; sóre, [lat.] sol, sole, atunci când la latini l se găsește între două vocale. Uneori, chiar și atunci când nu este intervocalic la latini, la români se transformă în r, precum în cảrma, [lat.] remus, din latinescul scalmus, prin afereză; mursa, [lat.] sirupus, din latinescul mulsum; incurcatu, [lat.] implexus, involutus, innexus, din latinescul inculco: descurcă un ghem încurcat de lână, după cum spune Plinius; pravu, [lat.] pulvis, din pulvis, prin metateză și antiteză; rảtỉcescu, [lat.] aberro, din latinescul latito; scarpiu, [lat.] scalpo, din scalpo prin paragogă; urlu, [lat.] ululo. Românii îl transformă  pe l și în s, precum în pủpuşa, [lat.] pupula. Dacă după l urmează vocala i, iar înaintea lui l este o vocală, de cele mai multe ori românii din Dacia aureliană îl pronunță pe l moale, ca italienii, e.g.: aliu, [lat.] allium: filiu sau hiliu, [lat.] filius. În acest caz, românii din Dacia veche, în schimb, transformă vocala i care urmează după l în consoană, iar pe l îl înlătură, precum în aiu, [lat.] allium; fiiu, [lat.] filius, muiere, [lat.] mulier.

Trebuie să ținem seama că l nu este niciodată înlăturat, chiar dacă este urmat de i și precedat de vocală, și că i nu devine consoană, atunci când cuvântul provine dintr-un verb care, la indicativ prezent persoana întâi singular, se termină în lescu, precum în cảţủlescu, [lat.] catulio, cảţủlire; stelescu, [lat.] stello, -as, stelitu; invỏlescu, [lat.] involvo, invỏlitu etc. Uneori românii îl intercalează pe l, precum în flece, [lat.] lutum tenue sau quid foeculentum, din latinescul foex, fece; inblảtescu, [lat.] flagello perticis frumentum (din latinescul batuo), italiană: battere il grano con pertiche; sflederu, [lat.]  terebra, din cuvintele latinești ex și fodio, căci face o gaură în lemn. Deseori este intercalat pentru a evita un hiat, precum în dzi, dies [lat.], plural. dzile pentru dzie; dzilei în loc de dziei, [lat.] diei; mea, [lat.] mea, plural mele, în loc de mee, [lat.] meae; rủndunea, [lat.] hirundo, plural rủndunele pentru rủndunee, [lat.] hirundines. Latinii adaugă uneori un l la cazurile oblice, precum în mel, mellis.

De vreme ce l se transformă frecvent la români în r, iar acest lucru apare și în limba italiană, mai cu seamă în cea veche, ba chiar, urmele acestei transformări se găsesc și în limba latină, nu mă îndoiesc că transformarea lui l în r este o caracteristică a vechii limbi latine.

Apud Italos interdum dictionibus originis Latinae interjicitur l, ut esaldire pro esaudire, exaudio; galdere pro godere, gaudeo; galdio, gaudium, laldabile pro laudabile. Apud Latinos quoque inveniuntur hujus proprietatis vestigia; nam veteres Latini dicebant, clingo, pro cingo, teste Festo. Etiam apud Hispanos dicitur, pecilcare, pro Italico, piccicare, vellicare. Interdum apud Italos subtrahitur, ut utimamente pro ultimamente, ultimo; bestemia, blasphemia; et in nonnullis dictionibus desinentibus in num. pl. in li, et lli, libere expungitur l vel ll, ut quai libri, mai pensieri, tai cose, fratei miei, bei fiori, quei soldati, pro quali, mali, tali, fratelli, belli, quelli. Idem dicendum de sequentibus dictionibus: Alli, dalli, nelli, pro quibus. ai vescovi, dai monti, ne i luoghi.

Valachi mutant l in g, ut strigare, clamare; Ital. strillare; rotologu, Ital. rotolone; in h, ut mẻduha, medulla; behảescu, balo; as quod est ovium; in n, ut asemene, assimile; Divanu, praetorium, â Lat. Divale; doniça, dolium; funingine, fuligo fuligine, crošnatu, vel incrošnatu, multis vestibus inconcinne amictus, quasi grossolato; miảonare, vel mieunare, Ital. miagolare, vel miagulare, vox cati gementis; in r, ut móra, mola; sare, sal, sale; sóre, sol, sole, dum nempe l est inter vocales apud Latinos. Interdum etiam dum non est apud Latinos inter duas vocales, Vlachi mutant in r, ut cảrma, remus, â Lat. scalmus, per aphaeresim; mursa, sirupus, â Lat. mulsum; incurcatu, implexus, involutus, innexus, â Lat. inculco: inculcatum lanae globum detegit, inquit Plinius; pravu, pulvis, â pulvis per metathesin et antithesin; rảtỉcescu, aberro, â Lat. latito; scarpiu, scalpo, â scalpo per paragogen; urlu, ululo. Mutant item Valachi l in s, ut pủpuša, pupula. Si post l sequatur vocalis i, et ante l sit vocalis: plerumque Aurelianae Daciae Valachi l, more Italorum efferunt molliter, ut aliu, allium: filiu vel hiliu, filius; Valachi autem antique Daciae hoc in casu vocalem i post l sequentem mutant in consonantem, et l deterunt ut aiu, allium; fiiu, filius, muiere, mulier.

Observandum est, l nunquam deteri, etiamsi sequatur i, et antecedat vocalis, neque ì mutari in consonantem, si ejusmodi dictio derivetur â verbo, quod in prima pers. num. sing. temp. praes. modi indicat. desinit in lescu, ut cảţủlescu, catulio, cảţủlire; stelescu, stello, as, stelitu; invỏlescu, involvo, invỏlitu etc. Interdum Valachi interponunt l, ut flece, lutum tenue, vel quid foeculentum, â Lat. foex, fece; inblảtescu, flagello perticis frumentum (â Lat. batuo) Ital. battere il grano con pertiche; sflederu, terebra, â Lat. ex – fodio, quia terebrâ foditur lignum. Saepe ad prohibendum hiatum interjicitur, ut dzi, dies, num. pl. dzile, pro dzie; dzilei, pro dziei, diei; mea, mea, num. pl. mele, pro mee, meae; rủndunea, hirundo, pl. rủndunele, pro rủndunee, hirundines. Latini quoque superaddunt l in obliquis casibus interdum, ut mel, mellis.

Cum l frequentissime mutetur apud Valachos in r, idque insit etiam Italicae linguae, praecipue antiquiori; imo etiam in Latina lingua inveniantur hujus mutationis vestigia; pro indubio teneo, mutationem literae l in r, antiquae linguae Latinae proprietatem esse.

Uneori, italienii introduc l în cuvintele de origine latină, precum în esaldire în loc de esaudire, [lat.] exaudio; galdere în loc de godere, [lat.] gaudeo; galdio, [lat.] gaudium, laldabile în loc de laudabile. Și la latini se găsesc urmele acestei caracteristici, căci vechii latini spuneau clingo în loc de cingo, potrivit mărturiei lui Festus. Chiar și spaniolii spun pecilcare pentru cuvântul italian piccicare, [lat.] vellicare. Uneori la italieni dispare, precum în utimamente pentru ultimamente, [lat.] ultimo; bestemia, [lat.] blasphemia; iar în unele cuvinte care se termină la plural în li și lli, se elimină fără greutate l sau ll, precum în quai libri, mai pensieri, tai cose, fratei miei; bei fiori, quei soldati, în loc de quali, mali, tali, fratelli, belli, quelli. Același lucru se poate spune despre următoarele cuvinte: Alli, dalli, nelli, pentru care există ai vescovi, dai monti, ne i luoghi.

Românii transformă l în g, precum în strigare, [lat.] clamare; italiană: strillare; rotologu, italiană: rotolone; în h, precum în mẻduha, [lat.] medulla; behảescu, [lat.] balo, -as, care se referă la oi; în n, precum în asemene, [lat.] assimile; Divanu, [lat.] praetorium, din latinescul Divale; doniça, [lat.] dolium; funingine, [lat.] fuligo fuligine, crošnatu sau incrošnatu, [lat.] îmbrăcat neglijent cu multe haine, adică grossolato; miảonare sau mieunare, italiană: miagolare sau miagulare, [lat.] vocea unei pisici care geme; în r, precum în móra, [lat.] mola; sare, [lat.] sal, sale; sóre, [lat.] sol, sole, atunci când la latini l se găsește între două vocale. Uneori, chiar și atunci când nu este intervocalic la latini, la români se transformă în r, precum în cảrma, [lat.] remus, din latinescul scalmus, prin afereză; mursa, [lat.] sirupus, din latinescul mulsum; incurcatu, [lat.] implexus, involutus, innexus, din latinescul inculco: descurcă un ghem încurcat de lână, după cum spune Plinius; pravu, [lat.] pulvis, din pulvis, prin metateză și antiteză; rảtỉcescu, [lat.] aberro, din latinescul latito; scarpiu, [lat.] scalpo, din scalpo prin paragogă; urlu, [lat.] ululo. Românii îl transformă  pe l și în s, precum în pủpuşa, [lat.] pupula. Dacă după l urmează vocala i, iar înaintea lui l este o vocală, de cele mai multe ori românii din Dacia aureliană îl pronunță pe l moale, ca italienii, e.g.: aliu, [lat.] allium: filiu sau hiliu, [lat.] filius. În acest caz, românii din Dacia veche, în schimb, transformă vocala i care urmează după l în consoană, iar pe l îl înlătură, precum în aiu, [lat.] allium; fiiu, [lat.] filius, muiere, [lat.] mulier.

Trebuie să ținem seama că l nu este niciodată înlăturat, chiar dacă este urmat de i și precedat de vocală, și că i nu devine consoană, atunci când cuvântul provine dintr-un verb care, la indicativ prezent persoana întâi singular, se termină în lescu, precum în cảţủlescu, [lat.] catulio, cảţủlire; stelescu, [lat.] stello, -as, stelitu; invỏlescu, [lat.] involvo, invỏlitu etc. Uneori românii îl intercalează pe l, precum în flece, [lat.] lutum tenue sau quid foeculentum, din latinescul foex, fece; inblảtescu, [lat.] flagello perticis frumentum (din latinescul batuo), italiană: battere il grano con pertiche; sflederu, [lat.]  terebra, din cuvintele latinești ex și fodio, căci face o gaură în lemn. Deseori este intercalat pentru a evita un hiat, precum în dzi, dies [lat.], plural. dzile pentru dzie; dzilei în loc de dziei, [lat.] diei; mea, [lat.] mea, plural mele, în loc de mee, [lat.] meae; rủndunea, [lat.] hirundo, plural rủndunele pentru rủndunee, [lat.] hirundines. Latinii adaugă uneori un l la cazurile oblice, precum în mel, mellis.

De vreme ce l se transformă frecvent la români în r, iar acest lucru apare și în limba italiană, mai cu seamă în cea veche, ba chiar, urmele acestei transformări se găsesc și în limba latină, nu mă îndoiesc că transformarea lui l în r este o caracteristică a vechii limbi latine.

§. 11.

De litera M.

Pronunciatur more Latinorum, ut margine, margo, margine; mergu, migro; micu, parvus, â Lat. modicus; per syncopen, Ital. miccolino; mortu, mortuus; mutu, mutus; mảnsu, hinnulus, â Lat. mannus apud Horatium, i. e. equulus, sive parvus equus per metathesin; Ital. manzo, est bos; hinc: carne di manzo, bubula; mẻ, me; mỉlai, milium; mỏdủrescu recipr. pueriliter, ac petulanter gesticulor, â Lat. modulor; Hisp. modorrear, est stultum se reddere; mủndziala, vel mủnjala, polenta, qua fricatur tela, seu fila terenda, ut purgentur, mundentur a fibris, â Lat. mundo, as.

Quintilianus Instit. Orat. lib. 11. cap. 4, de litera M. sic disserit: „Quim etiam Cicero in Oratore plures antiquiorum tradit sic locutus: inde Belligerare po’meridiem: et illa Censorii Catonis, Die’ hanc: aeque M litera in E mollita: quae in veteribus libris reperta mutare imperiti solent: et dum librariorum inscitiam insectari volunt, suam confitentur. Atqui eadem illa litera quoties ultima est, et vocalem verbi sequentis ita contingit, ut in eam transire possit, etiamsi scribitur; tamen parum exprimitur: ut multum ille; et Quantum erat, adeo ut paene cujusdam novae literae sonum reddat. Neque enim eximitur, sed obscuratour, et tantum aliqua inter duas vocales velut nota est, ne ipsae coëant.“ Et lib. 12. cap. 10. „Quid quod pleraque nos illa quasi mugiente litera cludimus M, qua nullum Graece verbum cadit? At illi ν jucundam, et in fine praecipue quasi tinnientem, illius loco ponunt, quae est apud nos rarissima in clausulis.“ Priscianus vero lib. 1. ait: „M obscurum in extremitate dictionum sonat, ut templum; apertum in principio, ut magnus: mediocre in mediis, ut umbra. Transit in n, et maxime d vel t vel c vel q sequentibus, ut tam, tandem, tantum, tantundem, idem identidem, num nuncubi: et ut Plinio placet nunquis, nunquam, anceps pro amceps; am enim praepositio f vel c vel q sequentibus, in n mutat m, ut anfractus, ansicus, anquiro, vocali vero sequente intercipit b, ut ambitus, ambesus, ambustus, ambages: nec non etiam in comburo, combustus idem fit.“ Mutatur quoque in p, ut carpentum pro carmentum, sic dictum â Carmenta Evandri matre, teste Ovidio lib. 1. Fastorum. Apud Graecos etiam mutatur m in p, ut οππατα Aeolice pro ομματα, oculi.

Apud Italos in vocibus Latinae originis, dum Latine post m sequitur n, ut damnum, somnus, m mutatur in n, ut danno, sonno; mutant Itali etiam in g, ut rugumare, pro ruminare; in v, ut svembrare, pro smembrare, discerpere, dilacerare.

Apud Valachos mutatur interdum in n, ut ocine, superaedificata, sive aedificia, â Gr. οικημα, habitaculum; nỏravu, mos, habitus, character, â Lat. morale; in r, ut borẻscu vomo, â vomesco (apud Italos olim bomire); pảcura, nebula, â Lat. opacum, in u vocalem, ut scaunu, scamnum, Valachi tamen Aurelianae Daciae dicunt scamnu. In u consonantem, ut vrẻvuesce, fremit, ubi f quoque convertitur in v. Apud Aurelianae Daciae Valachos m ante i vulgo pronunciatur uti n molle, de quo

§. 11.

Despre litera M

Se pronunță ca în latină, precum în margine, [lat.] margo, margine; mergu, [lat.] migro; micu, [lat.] parvus, din latinescul modicus; prin sincopă, italiană miccolino; mortu, [lat.] mortuus; mutu, [lat.] mutus; mảnsu, [lat.] hinnulus, din latinescul mannus, la Horatius, adică un căluţ sau cal mic, prin metateză; italiană: manzo, [lat.] bos; de aici: carne di manzo, [lat.] bubula; mẻ, [lat.] me; mỉlai, [lat.] milium; mỏdủrescu reciproc, [lat.] pueriliter, ac petulanter gesticulor, din latinescul modulor; spaniolă: modorrear, [lat.] stultum se reddere; mủndziala sau mủnjala, [lat.] polenta, qua fricatur tela seu fila terenda, ut purgentur, mundentur a fibris, din latinescul mundo, -as.

Quintilianus, Instit[utio] Orat[atoria], cartea 11 [9], capitolul 4, [39], spune despre litera m: „Cicero însuși în Orator afirmă că mulți dintre cei vechi vorbeau astfel, de aici: Belligerare po’meridiem și expresia lui Cato Cenzorul: Die’ hanc. La fel litera M este înmuiată la E: Cei neînvățați obișnuiesc să modifice formele găsite în cărțile vechi, dar în loc să acuze neștiința copiștilor, ar putea să și-o mărturisească pe a lor. Ori de câte ori această literă se află la finalul cuvântului și se întâlnește cu vocala cuvântului următor, chiar dacă în scris apare, se pronunță slab, precum în multum ille și Quantum erat, astfel încât ajunge să redea sunetul unei noi litere. Nu dispare cu totul, ci este acoperită și se observă doar atunci când se află între două vocale, pentru ca acestea să nu se unească.“ Iar în cartea 12, capitolul 10, [21]: „De ce noi încheiem cele mai multe cuvinte cu litera m, ca un muget, cum nu se întâmplă în niciun cuvânt grecesc? În locul acesteia, ei au un v vesel ca un clinchet, care la noi e foarte rar la sfârșitul cuvintelor.“ Iar Priscianus. cartea 1, [38], spune: „M are un sunet nedeslușit la sfârșitul cuvintelor, precum în templum; deschis la început, precum în magnus; potrivit în interior, precum în umbra. Se schimbă în n, mai ales când este urmat de d sau t sau c sau q,  precum în tam, tandem, tantum, tantundem, idem identidem, num nuncubi și, la Plinius, nunquis, nunquam, anceps în loc de amceps. Prepoziția am urmată de f sau c sau q schimbă n din m, precum în anfractus, ansicus, anquiro, iar dacă urmează o vocală, intercalează un b, precum în ambitus, ambesus, ambustus, ambages; la fel se întâmplă în comburo, combustus.“ Se transformă și în p, precum în carpentum în loc de carmentum, căci așa se spune de la Carmenta, mama lui Evandru, potrivit lui Ovidius, Fasti, cartea 1, [499]. La greci m se transformă în p, precum în οππατα, forma eolică pentru ομματα, [lat.] oculi.

La italieni, în cuvintele de origine latină în care m este urmat de n, precum damnum, somnus, m transformă în n, precum în danno, sonno. Italienii îl transformă în g, precum în rugumare în loc de ruminare; în v, precum în svembrare în loc de smembrare, [lat.] discerpere, dilacerare.

La români se schimbă uneori în n, precum în ocine, clădire sau construcție, din grecescul οικημα, [lat.] habitaculum; nỏravu, [lat.] mos, habitus, character, din latinescul morale; în r, precum în borẻscu, [lat.] vomo, din vomesco (la italieni era odinioară bomire); pảcura, [lat.] nebula, din latinescul opacum; în vocala u, precum în scaunu, [lat.] scamnum, dar românii din Dacia aureliană rostesc scamnu. În u consonantic, precum în vrẻvuesce, [lat.] fremit, unde f deopotrivă se schimbă în v. Românii din Dacia aureliană îl pronunță pe m înaintea lui i, precum un n moale, despre care

§. 11.

De litera M.

Pronunciatur more Latinorum, ut margine, margo, margine; mergu, migro; micu, parvus, â Lat. modicus; per syncopen, Ital. miccolino; mortu, mortuus; mutu, mutus; mảnsu, hinnulus, â Lat. mannus apud Horatium, i. e. equulus, sive parvus equus per metathesin; Ital. manzo, est bos; hinc: carne di manzo, bubula; mẻ, me; mỉlai, milium; mỏdủrescu recipr. pueriliter, ac petulanter gesticulor, â Lat. modulor; Hisp. modorrear, est stultum se reddere; mủndziala, vel mủnjala, polenta, qua fricatur tela, seu fila terenda, ut purgentur, mundentur a fibris, â Lat. mundo, as.

Quintilianus Instit. Orat. lib. 11. cap. 4, de litera M. sic disserit: „Quim etiam Cicero in Oratore plures antiquiorum tradit sic locutus: inde Belligerare po’meridiem: et illa Censorii Catonis, Die’ hanc: aeque M litera in E mollita: quae in veteribus libris reperta mutare imperiti solent: et dum librariorum inscitiam insectari volunt, suam confitentur. Atqui eadem illa litera quoties ultima est, et vocalem verbi sequentis ita contingit, ut in eam transire possit, etiamsi scribitur; tamen parum exprimitur: ut multum ille; et Quantum erat, adeo ut paene cujusdam novae literae sonum reddat. Neque enim eximitur, sed obscuratour, et tantum aliqua inter duas vocales velut nota est, ne ipsae coëant.“ Et lib. 12. cap. 10. „Quid quod pleraque nos illa quasi mugiente litera cludimus M, qua nullum Graece verbum cadit? At illi ν jucundam, et in fine praecipue quasi tinnientem, illius loco ponunt, quae est apud nos rarissima in clausulis.“ Priscianus vero lib. 1. ait: „M obscurum in extremitate dictionum sonat, ut templum; apertum in principio, ut magnus: mediocre in mediis, ut umbra. Transit in n, et maxime d vel t vel c vel q sequentibus, ut tam, tandem, tantum, tantundem, idem identidem, num nuncubi: et ut Plinio placet nunquis, nunquam, anceps pro amceps; am enim praepositio f vel c vel q sequentibus, in n mutat m, ut anfractus, ansicus, anquiro, vocali vero sequente intercipit b, ut ambitus, ambesus, ambustus, ambages: nec non etiam in comburo, combustus idem fit.“ Mutatur quoque in p, ut carpentum pro carmentum, sic dictum â Carmenta Evandri matre, teste Ovidio lib. 1. Fastorum. Apud Graecos etiam mutatur m in p, ut οππατα Aeolice pro ομματα, oculi.

Apud Italos in vocibus Latinae originis, dum Latine post m sequitur n, ut damnum, somnus, m mutatur in n, ut danno, sonno; mutant Itali etiam in g, ut rugumare, pro ruminare; in v, ut svembrare, pro smembrare, discerpere, dilacerare.

Apud Valachos mutatur interdum in n, ut ocine, superaedificata, sive aedificia, â Gr. οικημα, habitaculum; nỏravu, mos, habitus, character, â Lat. morale; in r, ut borẻscu vomo, â vomesco (apud Italos olim bomire); pảcura, nebula, â Lat. opacum, in u vocalem, ut scaunu, scamnum, Valachi tamen Aurelianae Daciae dicunt scamnu. In u consonantem, ut vrẻvuesce, fremit, ubi f quoque convertitur in v. Apud Aurelianae Daciae Valachos m ante i vulgo pronunciatur uti n molle, de quo

§. 11.

Despre litera M

Se pronunță ca în latină, precum în margine, [lat.] margo, margine; mergu, [lat.] migro; micu, [lat.] parvus, din latinescul modicus; prin sincopă, italiană miccolino; mortu, [lat.] mortuus; mutu, [lat.] mutus; mảnsu, [lat.] hinnulus, din latinescul mannus, la Horatius, adică un căluţ sau cal mic, prin metateză; italiană: manzo, [lat.] bos; de aici: carne di manzo, [lat.] bubula; mẻ, [lat.] me; mỉlai, [lat.] milium; mỏdủrescu reciproc, [lat.] pueriliter, ac petulanter gesticulor, din latinescul modulor; spaniolă: modorrear, [lat.] stultum se reddere; mủndziala sau mủnjala, [lat.] polenta, qua fricatur tela seu fila terenda, ut purgentur, mundentur a fibris, din latinescul mundo, -as.

Quintilianus, Instit[utio] Orat[atoria], cartea 11 [9], capitolul 4, [39], spune despre litera m: „Cicero însuși în Orator afirmă că mulți dintre cei vechi vorbeau astfel, de aici: Belligerare po’meridiem și expresia lui Cato Cenzorul: Die’ hanc. La fel litera M este înmuiată la E: Cei neînvățați obișnuiesc să modifice formele găsite în cărțile vechi, dar în loc să acuze neștiința copiștilor, ar putea să și-o mărturisească pe a lor. Ori de câte ori această literă se află la finalul cuvântului și se întâlnește cu vocala cuvântului următor, chiar dacă în scris apare, se pronunță slab, precum în multum ille și Quantum erat, astfel încât ajunge să redea sunetul unei noi litere. Nu dispare cu totul, ci este acoperită și se observă doar atunci când se află între două vocale, pentru ca acestea să nu se unească.“ Iar în cartea 12, capitolul 10, [21]: „De ce noi încheiem cele mai multe cuvinte cu litera m, ca un muget, cum nu se întâmplă în niciun cuvânt grecesc? În locul acesteia, ei au un v vesel ca un clinchet, care la noi e foarte rar la sfârșitul cuvintelor.“ Iar Priscianus. cartea 1, [38], spune: „M are un sunet nedeslușit la sfârșitul cuvintelor, precum în templum; deschis la început, precum în magnus; potrivit în interior, precum în umbra. Se schimbă în n, mai ales când este urmat de d sau t sau c sau q,  precum în tam, tandem, tantum, tantundem, idem identidem, num nuncubi și, la Plinius, nunquis, nunquam, anceps în loc de amceps. Prepoziția am urmată de f sau c sau q schimbă n din m, precum în anfractus, ansicus, anquiro, iar dacă urmează o vocală, intercalează un b, precum în ambitus, ambesus, ambustus, ambages; la fel se întâmplă în comburo, combustus.“ Se transformă și în p, precum în carpentum în loc de carmentum, căci așa se spune de la Carmenta, mama lui Evandru, potrivit lui Ovidius, Fasti, cartea 1, [499]. La greci m se transformă în p, precum în οππατα, forma eolică pentru ομματα, [lat.] oculi.

La italieni, în cuvintele de origine latină în care m este urmat de n, precum damnum, somnus, m transformă în n, precum în danno, sonno. Italienii îl transformă în g, precum în rugumare în loc de ruminare; în v, precum în svembrare în loc de smembrare, [lat.] discerpere, dilacerare.

La români se schimbă uneori în n, precum în ocine, clădire sau construcție, din grecescul οικημα, [lat.] habitaculum; nỏravu, [lat.] mos, habitus, character, din latinescul morale; în r, precum în borẻscu, [lat.] vomo, din vomesco (la italieni era odinioară bomire); pảcura, [lat.] nebula, din latinescul opacum; în vocala u, precum în scaunu, [lat.] scamnum, dar românii din Dacia aureliană rostesc scamnu. În u consonantic, precum în vrẻvuesce, [lat.] fremit, unde f deopotrivă se schimbă în v. Românii din Dacia aureliană îl pronunță pe m înaintea lui i, precum un n moale, despre care

etiam supra sub litera G egimus. Idem fit in nonnullis regionibus veteris Daciae praecipue inter faeminas, ut ñicu pro micu parvus; ñie pro mie, mihi etc. Licet vero n molle sit multo mutius, et delicatius, quam m, et linguam Valachicam reddat dulciorem, tamen nunquam scribunt n molle, pro m.

§. 12.

De litera N.

Pronunciatur sicut apud Latinos, ut nasu, nasus; negru, niger; ninge, ningit; nodu, nodus; nuci, nuces. Datur apud Valachos etiam n molle, de quo sub Litera M. disseruimus.

Priscianus lib. 1. ait: „ N quoque plenior in primis sonat, et in ultimis partibus syllabarum ut nomen, stamen: exilior in mediis, ut amnis: damnum.“, Et Quintilianus Instit. Orat. lib. 1. cap. 4. „Et inmunis, inquit, illud n, quod veritas exigit sequentis syllabae sono victum, m, gemina commutatur.“

Apud Latinos n mutatur in d, ut grunnire, olim grundire, teste Nonio; in g, ut rumigo, pro rumino, Apulejus lib. 4. de Asin: in l, ut malluvium, vas in quo manus lavantur; illico, ab in et loco, in r, ut carmen, â canimen; ara ab ansa, teste Varrone; murus, â munio. Subinde interjicitur n, ut intercludo, ab iter, et cludo; tango, olim tago teste Festo; quoties et quotiens; anquiro pro aquiro; pons olim pos, teste Varrone lib. 2. de lingua Latina; sabucus, et sambucus; aliquoties et aliquotiens; ligula et lingula; inconsiderantia pro inconsideratio; compontantia pro comportatio; in s, ut cosmitto, pro committo, teste Festo.

Priscianus cit. libro de mutatione n sic disserit: „Transit in g ut ignosco, ignavus, ignotus, ignarus, ignominia, cognosco, cognatus. -- -- -- Transit etiam n in l, ut unus ullus, nullus, vinum villum, catena catella, bonus bellus, catinum catillum, similiter colega, colligo, illido, collido. Transit in m, sequentibus b vel m vel p, autore Plinio et Papyriano et Probo, ut imbibo, imbellis, imbutus, immineo, immitto, immotus, improbus, imperator, impello. Similiter in Graecis nominibus neutris in on desinentibus, ut παλλαδιον palladium, πήλιον pelium. Transit etiam in r ut corrigo, corrumpo, irrito. Hanc autem mutationem literarum sciendum est quadam naturali fieri vocis ratione, propter celeriorem motum linguae labrorumque ad vicinos facilius transeuntium pulsus. Transit supradicta consonans n, etiam in s, scindo scissus, findo fissus; in t, canis catulus catellus, in c ecquid pro en quid. Expellitur n â Graecis in ω desinentibus, cum in Latinam transeunt formam, ut demipho, simo, leo, draco: sicut contra additur Latinis nominibus in o desinentibus apud Graecos, ut κικέρων, κάτων, pro Cicero, Cato.“ Transit in u consonantem, ut sino sivi, sterno stravi.

Itali mutant in g, ut ruminare, rumigare; in l, ut maniscalco, et maliscalco; avvelenare pro venenare; culla, cuna; calonico, pro canonico; magnalmo pro magnanimo; Vaglio, vannus. Similiter apud Hispanos comulgar pro comunicare; canongia, vel calongia, Canonicatus. Apud Italos, desinente quapiam voce in n, quae conjugenda veniat cum alia ad unam efficiendam vocem,

am vorbit mai sus la Litera G. Acest lucru se găsește în unele regiuni ale Daciei vechi, mai cu seamă în vorbirea femeilor care rostesc ñicu în loc de micu, [lat.] parvus; ñie în loc de mie, [lat.] mihi etc. Indiferent dacă n moale este cu mult mai slab și mai delicat decât m și face limba română mai dulce, totuși niciodată nu se scrie n moale în loc de m.

§. 12.

Despre litera N.

Se pronunță ca la latini, precum în nasu, [lat.] nasus; negru, [lat.] niger; ninge, [lat.] ningit; nodu, [lat.] nodus; nuci, [lat.] nuces. Și la români apare un n moale, despre care am vorbit mai sus la Litera M.

Priscianus, cartea 1, [39], spune: „N sună mai plin în prima și în ultima parte a silabelor, precum în nomen, stamen, mai slab în mijloc, precum în amnis, damnum.“ Quintilianus, Instit[utio] Orat[oria], cartea 1, capitolul 4 [7], [13], spune : „Și inmunis: acel n, pe care logica cere să fie învins de sunetul m al silabei următoare, se transformă în dublu m.“

La latini n se transformă în d, precum în grunnire, odinioară grundire, potrivit lui Nonnius; în g, precum în rumigo în loc de rumino, Apuleius, Asin[us aureus], cartea 4, [22]: în l, precum în malluvium, vas în care se spală mâinile; illico, din in și loco; în r, precum în carmen, din canimen; ara din ansa, potrivit lui Varro; murus din munio. Uneori n este intercalat, precum în intercludo, din iter și cludo; tango, odinioară tago, potrivit lui Festus; quoties și quotiens; anquiro în loc de aquiro; pons, odinioară pos, potrivit lui Varro, De lingua Latina, cartea 2, [5, 4]; sabucus și sambucus; aliquoties și aliquotiens; ligula și lingula; inconsiderantia în loc de inconsideratio; compontantia în loc de comportatio; în s, precum în cosmitto în loc de committo, vezi Festus.

Priscianus, [1, 39], spune despre transformarea lui n: „Se transformă în g, precum în ignosco, ignavus, ignotus, ignarus, ignominia, cognosco, cognatus. [...] Se transformă în l, precum în unus ullus, nullus, vinum villum, catena catella, bonus bellus, catinum catillum, la fel colega, colligo, illido, collido. Se schimbă în m, atunci când este urmat de b sau m sau p, la Plinius, Papyrianus și Probus, precum în imbibo, imbellis, imbutus, immineo, immitto, immotus, improbus, imperator, impello. De asemenea, în substantivele grecești neutre care se termină în on, precum παλλαδιον [lat.] palladiumπήλιον, [lat.] pelium. Se transformă și în r, precum în corrigo, corrumpo, irrito. Trebuie să se țină seama că această schimbare a literelor are loc în mod natural, din cauza mișcării rapide a limbii și tendinței buzelor de a trece cu ușurință la sunetele apropiate. Consoană n se schimbă și în s, [precum] scindo scissus, findo fissus; în t, [precum] canis catulus catellus, în c, [precum] ecquid în loc de en quid. N cade în cuvintele grecești care se termină în ω, atunci când iau formă latinească, precum în demipho, simo, leo, draco: dimpotrivă, cuvintele latinești care se termină în o primesc n, atunci când trec în limba greacă, precum în κικέρων, κάτων, în loc de Cicero, Cato.“ Se transformă în u consonantic, precum în sino sivi, sterno stravi.

Italienii îl transformă în g, precum în ruminare, [lat.] rumigare; în l, precum în maniscalco și maliscalco; avvelenare în loc de venenare; culla, [lat.] cuna; calonico, în loc de canonico; magnalmo în loc de magnanimo; Vaglio, [lat.] vannus. La fel se întâmplă și la spanioli, [precum] comulgar în loc de comunicare; canongia sau calongia, [lat.] Canonicatus. La italieni, în orice cuvânt care se temină în n și care unește cu altul pentru a forma un singur cuvânt,

etiam supra sub litera G egimus. Idem fit in nonnullis regionibus veteris Daciae praecipue inter faeminas, ut ñicu pro micu parvus; ñie pro mie, mihi etc. Licet vero n molle sit multo mutius, et delicatius, quam m, et linguam Valachicam reddat dulciorem, tamen nunquam scribunt n molle, pro m.

§. 12.

De litera N.

Pronunciatur sicut apud Latinos, ut nasu, nasus; negru, niger; ninge, ningit; nodu, nodus; nuci, nuces. Datur apud Valachos etiam n molle, de quo sub Litera M. disseruimus.

Priscianus lib. 1. ait: „ N quoque plenior in primis sonat, et in ultimis partibus syllabarum ut nomen, stamen: exilior in mediis, ut amnis: damnum.“, Et Quintilianus Instit. Orat. lib. 1. cap. 4. „Et inmunis, inquit, illud n, quod veritas exigit sequentis syllabae sono victum, m, gemina commutatur.“

Apud Latinos n mutatur in d, ut grunnire, olim grundire, teste Nonio; in g, ut rumigo, pro rumino, Apulejus lib. 4. de Asin: in l, ut malluvium, vas in quo manus lavantur; illico, ab in et loco, in r, ut carmen, â canimen; ara ab ansa, teste Varrone; murus, â munio. Subinde interjicitur n, ut intercludo, ab iter, et cludo; tango, olim tago teste Festo; quoties et quotiens; anquiro pro aquiro; pons olim pos, teste Varrone lib. 2. de lingua Latina; sabucus, et sambucus; aliquoties et aliquotiens; ligula et lingula; inconsiderantia pro inconsideratio; compontantia pro comportatio; in s, ut cosmitto, pro committo, teste Festo.

Priscianus cit. libro de mutatione n sic disserit: „Transit in g ut ignosco, ignavus, ignotus, ignarus, ignominia, cognosco, cognatus. -- -- -- Transit etiam n in l, ut unus ullus, nullus, vinum villum, catena catella, bonus bellus, catinum catillum, similiter colega, colligo, illido, collido. Transit in m, sequentibus b vel m vel p, autore Plinio et Papyriano et Probo, ut imbibo, imbellis, imbutus, immineo, immitto, immotus, improbus, imperator, impello. Similiter in Graecis nominibus neutris in on desinentibus, ut παλλαδιον palladium, πήλιον pelium. Transit etiam in r ut corrigo, corrumpo, irrito. Hanc autem mutationem literarum sciendum est quadam naturali fieri vocis ratione, propter celeriorem motum linguae labrorumque ad vicinos facilius transeuntium pulsus. Transit supradicta consonans n, etiam in s, scindo scissus, findo fissus; in t, canis catulus catellus, in c ecquid pro en quid. Expellitur n â Graecis in ω desinentibus, cum in Latinam transeunt formam, ut demipho, simo, leo, draco: sicut contra additur Latinis nominibus in o desinentibus apud Graecos, ut κικέρων, κάτων, pro Cicero, Cato.“ Transit in u consonantem, ut sino sivi, sterno stravi.

Itali mutant in g, ut ruminare, rumigare; in l, ut maniscalco, et maliscalco; avvelenare pro venenare; culla, cuna; calonico, pro canonico; magnalmo pro magnanimo; Vaglio, vannus. Similiter apud Hispanos comulgar pro comunicare; canongia, vel calongia, Canonicatus. Apud Italos, desinente quapiam voce in n, quae conjugenda veniat cum alia ad unam efficiendam vocem,

am vorbit mai sus la Litera G. Acest lucru se găsește în unele regiuni ale Daciei vechi, mai cu seamă în vorbirea femeilor care rostesc ñicu în loc de micu, [lat.] parvus; ñie în loc de mie, [lat.] mihi etc. Indiferent dacă n moale este cu mult mai slab și mai delicat decât m și face limba română mai dulce, totuși niciodată nu se scrie n moale în loc de m.

§. 12.

Despre litera N.

Se pronunță ca la latini, precum în nasu, [lat.] nasus; negru, [lat.] niger; ninge, [lat.] ningit; nodu, [lat.] nodus; nuci, [lat.] nuces. Și la români apare un n moale, despre care am vorbit mai sus la Litera M.

Priscianus, cartea 1, [39], spune: „N sună mai plin în prima și în ultima parte a silabelor, precum în nomen, stamen, mai slab în mijloc, precum în amnis, damnum.“ Quintilianus, Instit[utio] Orat[oria], cartea 1, capitolul 4 [7], [13], spune : „Și inmunis: acel n, pe care logica cere să fie învins de sunetul m al silabei următoare, se transformă în dublu m.“

La latini n se transformă în d, precum în grunnire, odinioară grundire, potrivit lui Nonnius; în g, precum în rumigo în loc de rumino, Apuleius, Asin[us aureus], cartea 4, [22]: în l, precum în malluvium, vas în care se spală mâinile; illico, din in și loco; în r, precum în carmen, din canimen; ara din ansa, potrivit lui Varro; murus din munio. Uneori n este intercalat, precum în intercludo, din iter și cludo; tango, odinioară tago, potrivit lui Festus; quoties și quotiens; anquiro în loc de aquiro; pons, odinioară pos, potrivit lui Varro, De lingua Latina, cartea 2, [5, 4]; sabucus și sambucus; aliquoties și aliquotiens; ligula și lingula; inconsiderantia în loc de inconsideratio; compontantia în loc de comportatio; în s, precum în cosmitto în loc de committo, vezi Festus.

Priscianus, [1, 39], spune despre transformarea lui n: „Se transformă în g, precum în ignosco, ignavus, ignotus, ignarus, ignominia, cognosco, cognatus. [...] Se transformă în l, precum în unus ullus, nullus, vinum villum, catena catella, bonus bellus, catinum catillum, la fel colega, colligo, illido, collido. Se schimbă în m, atunci când este urmat de b sau m sau p, la Plinius, Papyrianus și Probus, precum în imbibo, imbellis, imbutus, immineo, immitto, immotus, improbus, imperator, impello. De asemenea, în substantivele grecești neutre care se termină în on, precum παλλαδιον [lat.] palladiumπήλιον, [lat.] pelium. Se transformă și în r, precum în corrigo, corrumpo, irrito. Trebuie să se țină seama că această schimbare a literelor are loc în mod natural, din cauza mișcării rapide a limbii și tendinței buzelor de a trece cu ușurință la sunetele apropiate. Consoană n se schimbă și în s, [precum] scindo scissus, findo fissus; în t, [precum] canis catulus catellus, în c, [precum] ecquid în loc de en quid. N cade în cuvintele grecești care se termină în ω, atunci când iau formă latinească, precum în demipho, simo, leo, draco: dimpotrivă, cuvintele latinești care se termină în o primesc n, atunci când trec în limba greacă, precum în κικέρων, κάτων, în loc de Cicero, Cato.“ Se transformă în u consonantic, precum în sino sivi, sterno stravi.

Italienii îl transformă în g, precum în ruminare, [lat.] rumigare; în l, precum în maniscalco și maliscalco; avvelenare în loc de venenare; culla, [lat.] cuna; calonico, în loc de canonico; magnalmo în loc de magnanimo; Vaglio, [lat.] vannus. La fel se întâmplă și la spanioli, [precum] comulgar în loc de comunicare; canongia sau calongia, [lat.] Canonicatus. La italieni, în orice cuvânt care se temină în n și care unește cu altul pentru a forma un singur cuvânt,

si post n, sequatur b, m, vel p; n mutatur in m, ut imbiancare, dealbare; immortale; impossibile; combattere, commovere, comparire, imporre etc. Nomina tamen propria non subjacent huic regulae: sic enim scribendum, San Bartolomeo, San Pietro, etiamsi ex duabus vocibus una fiat. Mutant etiam in r, ut disorrare, pro disonorare; nasorre, pro nasone; porre, pro ponere etc. subinde interjiciunt, ut strambo, strabo, varus, valgus, etsi n propter sequens b pronuncietur uti m. Id etiam Hispani praestant, ut bonança, pro Italico bonaccia; mancha, pro Ital. macchia; hincare, pro Ital. ficare, figere; langosta, pro locusta: et Galli langouste pro locusta. Apud Graecos quoque interponitur euphoniae causa, ut ἀμβροσία, immortalitas, ab a privativa, et βροτός, mortalis. Interdum subtrahitur apud Italos; ut misura, mensuca. Idem fit apud Hispanos, ut mesa, mensa.

Valachi mutant n in g, ut rumegu, rumino; in m, ut mảgar, asinus, a Lat. onager per aphaeresin; interdum in m, solum euphoniae gratia, ut scumpu, pro scunpu, strảmbu pro strảnbu, curvus, a Lat. strabo; sẻmțiu, pro sẻntiu, sentio. Valachi veteris Daciae mutant in i consonantem, ut cuiu, clavus, a Lat. cuneus, Aurelianae Daciae autem, imo et Hatzegienses in Transsilvania retinent quidem n, emolliunt tamen, sic, cuñu etc. Interdum sic retinent, ut ne emolliant quidem, sic, quae alii dicunt: puiu, pono; remảiu, remaneo; illi dicunt punu, remảnu etc.

Saepe apud Valachos vocibus, quae communes sunt cum Latinis et Italis, interponitur n, ut bảntuescu, molesto, â Lat. batuo; dẻnsu, ipse, Ital. desso; lançu, catena, â Lat. lax, lacis; mỉrunte, minutae; poroncescu, praecipio, â Lat antiqu. porceo pro prohibeo; pecingine, petigo petigine; pẻtrundu, penetro, â Lat. pertrudo, Ital. pertuggiare; petrỏnšelu, petroselinum; tẻndzesce, deficit, â Lat. taedet, taedescit; trảndavu, piger, â Lat. tardivus per metathesin. Interdum Latinorum n eximunt, ut atảtu, pro atảntu, tantum, tam; desu, densus; indesu, addenso; mésa; mensa; mẻsura, mensura. Interdum mutant in r, ut ferésta, vel feréstra, fenestra; mare, magnus; nure? nonne­? tare, fortis; â Lat. tenax; mutant etiam in s, ut salamảsdra, salamandra; ovẻsu, avena. Mutant etiam in t, ut bảlţatu, qui maculam albam habet, Ital. balzano, sic: calu bảlţatu, equus maculis albis, Ital. cavallo balzano; balţuri, ornatus in veste muliebri; Italis balzana, ornatus in extremitate vestis, sive lacinia.

Ex supra dictis consequitur, morem Valachorum interjiciendi literam n, unam esse ex Latinae linguae proprietatibus.

Apud Graecos, dum post n sequitur p, hoc quidem pronunciatur sicut b Latinum, illud vero sicut m, e. g. τόν πίθον (tom bithon :) dolium.

§. 13.

De litera O.

Sonat sicut apud Latinos, ut bolta, fornix, Ital. volta; coquu, coquo vel pinso; dormu, dormio; focu, ignis; lotru, latro; modu vel modru, modus, modulus; nostru, noster, Ital. nostro, Hisp. nuestro; poporu, populus; rodu, rodo; socru, socer, Ital. suocero, Hisp. suegro; torquu, neo, â Lat. torqueo,

dacă n este urmat de b, m sau p, n se schimbă în m, precum în imbiancare, [lat.] dealbere; immortale; impossibile; combattere, commovere, comparire, imporre etc. Numele proprii nu se supun acestei reguli și trebuie să se scrie: San Bartolomeo, San Pietro, chiar dacă din două cuvinte se face unul singur. Se schimbă în r, precum în disorrare în loc de disonorare; nasorre în loc de nasone; porre în loc de ponere etc. Uneori este intercalat, precum în strambo, [lat.] strabo, varus, valgus, deși n este pronunțat m când este urmat de b. Același lucru se întâmplă și la spanioli, precum în bonança, în italiană: bonaccia; mancha, în italiană: macchia; hincare, în italiană: ficare, [lat.] figere; langosta pentru locusta, iar în franceză langouste pentru locusta. La greci este intercalat din motive eufonice, precum în ἀμβροσία, [lat.] immortalitas, din a privativ și βροτός, [lat.] mortalis. Uneori la italieni cade, precum în misura, [lat.] mensuca. Același lucru se întâmplă și la spanioli, precum în mesa, [lat.] mensa.

La români, n se transformă în g, precum în rumegu, [lat.] rumino; în m, precum în mảgar, [lat.] asinus, din latinescul onager prin afereză; uneori în m, doar pentru eufonie, precum în scumpu în loc de scunpu, strảmbu în loc de strảnbu, [lat.] curvus, din latinescul strabo; sẻmțiu în loc de sẻntiu, [lat.] sentio. La românii din Dacia veche se transformă în i consonantic, precum în cuiu, [lat.] clavus, din latinescul cuneus, la cei din Dacia aureliană, ba chiar și la cei din Țara Hațegului, în Transilvania, este păstrat ca n, chiar dacă înmuiat, precum cuñu etc. Uneori aceștia îl păstrează fără să-l înmoaie, așa că unii spun: puiu, [lat.] pono; remảiu, [lat.] remaneo; în timp ce alții spun punu, remảnu etc.

Deseori românii intercalează un n în cuvintele pe care le au în comun cu latina și italiană, precum în bảntuescu, [lat.] molesto, din latinescul batuo; dẻnsu, [lat.] ipse, italiană: desso; lançu, [lat.] catena, din latinescul lax, lacis; mỉrunte, [lat.] minutae; poroncescu, [lat.] praecipio, din latina arhaică porceo în loc de prohibeo; pecingine, [lat.] petigo petigine; pẻtrundu, [lat.] penetro, din latinescul pertrudo, italiană: pertuggiare; petrỏnšelu, [lat.] petroselinum; tẻndzesce, [lat.] deficit, din latinescul taedet, taedescit; trảndavu, [lat.] piger, din latinescul tardivus, prin metateză. Uneori n latinesc este înlăturat, precum în atảtu în loc de atảntu, [lat.] tantum, tam; desu, [lat.] densus; indesu, [lat.] addenso; mésa; [lat.] mensa; mẻsura, [lat.] mensura. Uneori se schimbă în r, precum în ferésta sau feréstra, [lat.] fenestra; mare, [lat.] magnus; nure? [lat.] nonne? tare, [lat.] fortis, din latinescul tenax; se transformă și în s, precum în salamảsdra, [lat.] salamandra; ovẻsu, [lat.] avena. Se schimbă în t, precum în bảlţatu, [lat.] qui maculam albam habet, italiană: balzano, astfel: calu bảlţatu, [lat.] equus maculis albis, italiană: cavallo balzano; balţuri, [lat.] ornatus in veste muliebri; la italieni: balzana, [lat.] ornatus in extremitate vestis, sau lacinia.

Din cele de mai sus rezultă că obiceiul românilor de a intercala litera n este una dintre caracteristicile limbii latine.

La greci, atunci când n este urmat de p, acesta din urmă se pronunță ca b latinesc, în timp ce n se pronunță ca m, e. g. τόν πίθον (tom bithon :) [lat.] dolium.

§. 13.

Despre litera O.

Sună ca la latini, precum în bolta, [lat.] fornix, italiană: volta; coquu, [lat.] coquo sau pinso; dormu, [lat.] dormio; focu, [lat.] ignis; lotru, [lat.] latro; modu sau modru, [lat.] modus, modulus; nostru, [lat.] noster, italiană: nostro, spaniolă: nuestro; poporu, [lat.] populus; rodu, [lat.] rodo; socru, [lat.] socer, italiană: suocero, spaniolă: suegro; torquu, [lat.] neo, din latinescul torqueo,

si post n, sequatur b, m, vel p; n mutatur in m, ut imbiancare, dealbare; immortale; impossibile; combattere, commovere, comparire, imporre etc. Nomina tamen propria non subjacent huic regulae: sic enim scribendum, San Bartolomeo, San Pietro, etiamsi ex duabus vocibus una fiat. Mutant etiam in r, ut disorrare, pro disonorare; nasorre, pro nasone; porre, pro ponere etc. subinde interjiciunt, ut strambo, strabo, varus, valgus, etsi n propter sequens b pronuncietur uti m. Id etiam Hispani praestant, ut bonança, pro Italico bonaccia; mancha, pro Ital. macchia; hincare, pro Ital. ficare, figere; langosta, pro locusta: et Galli langouste pro locusta. Apud Graecos quoque interponitur euphoniae causa, ut ἀμβροσία, immortalitas, ab a privativa, et βροτός, mortalis. Interdum subtrahitur apud Italos; ut misura, mensuca. Idem fit apud Hispanos, ut mesa, mensa.

Valachi mutant n in g, ut rumegu, rumino; in m, ut mảgar, asinus, a Lat. onager per aphaeresin; interdum in m, solum euphoniae gratia, ut scumpu, pro scunpu, strảmbu pro strảnbu, curvus, a Lat. strabo; sẻmțiu, pro sẻntiu, sentio. Valachi veteris Daciae mutant in i consonantem, ut cuiu, clavus, a Lat. cuneus, Aurelianae Daciae autem, imo et Hatzegienses in Transsilvania retinent quidem n, emolliunt tamen, sic, cuñu etc. Interdum sic retinent, ut ne emolliant quidem, sic, quae alii dicunt: puiu, pono; remảiu, remaneo; illi dicunt punu, remảnu etc.

Saepe apud Valachos vocibus, quae communes sunt cum Latinis et Italis, interponitur n, ut bảntuescu, molesto, â Lat. batuo; dẻnsu, ipse, Ital. desso; lançu, catena, â Lat. lax, lacis; mỉrunte, minutae; poroncescu, praecipio, â Lat antiqu. porceo pro prohibeo; pecingine, petigo petigine; pẻtrundu, penetro, â Lat. pertrudo, Ital. pertuggiare; petrỏnšelu, petroselinum; tẻndzesce, deficit, â Lat. taedet, taedescit; trảndavu, piger, â Lat. tardivus per metathesin. Interdum Latinorum n eximunt, ut atảtu, pro atảntu, tantum, tam; desu, densus; indesu, addenso; mésa; mensa; mẻsura, mensura. Interdum mutant in r, ut ferésta, vel feréstra, fenestra; mare, magnus; nure? nonne­? tare, fortis; â Lat. tenax; mutant etiam in s, ut salamảsdra, salamandra; ovẻsu, avena. Mutant etiam in t, ut bảlţatu, qui maculam albam habet, Ital. balzano, sic: calu bảlţatu, equus maculis albis, Ital. cavallo balzano; balţuri, ornatus in veste muliebri; Italis balzana, ornatus in extremitate vestis, sive lacinia.

Ex supra dictis consequitur, morem Valachorum interjiciendi literam n, unam esse ex Latinae linguae proprietatibus.

Apud Graecos, dum post n sequitur p, hoc quidem pronunciatur sicut b Latinum, illud vero sicut m, e. g. τόν πίθον (tom bithon :) dolium.

§. 13.

De litera O.

Sonat sicut apud Latinos, ut bolta, fornix, Ital. volta; coquu, coquo vel pinso; dormu, dormio; focu, ignis; lotru, latro; modu vel modru, modus, modulus; nostru, noster, Ital. nostro, Hisp. nuestro; poporu, populus; rodu, rodo; socru, socer, Ital. suocero, Hisp. suegro; torquu, neo, â Lat. torqueo,

dacă n este urmat de b, m sau p, n se schimbă în m, precum în imbiancare, [lat.] dealbere; immortale; impossibile; combattere, commovere, comparire, imporre etc. Numele proprii nu se supun acestei reguli și trebuie să se scrie: San Bartolomeo, San Pietro, chiar dacă din două cuvinte se face unul singur. Se schimbă în r, precum în disorrare în loc de disonorare; nasorre în loc de nasone; porre în loc de ponere etc. Uneori este intercalat, precum în strambo, [lat.] strabo, varus, valgus, deși n este pronunțat m când este urmat de b. Același lucru se întâmplă și la spanioli, precum în bonança, în italiană: bonaccia; mancha, în italiană: macchia; hincare, în italiană: ficare, [lat.] figere; langosta pentru locusta, iar în franceză langouste pentru locusta. La greci este intercalat din motive eufonice, precum în ἀμβροσία, [lat.] immortalitas, din a privativ și βροτός, [lat.] mortalis. Uneori la italieni cade, precum în misura, [lat.] mensuca. Același lucru se întâmplă și la spanioli, precum în mesa, [lat.] mensa.

La români, n se transformă în g, precum în rumegu, [lat.] rumino; în m, precum în mảgar, [lat.] asinus, din latinescul onager prin afereză; uneori în m, doar pentru eufonie, precum în scumpu în loc de scunpu, strảmbu în loc de strảnbu, [lat.] curvus, din latinescul strabo; sẻmțiu în loc de sẻntiu, [lat.] sentio. La românii din Dacia veche se transformă în i consonantic, precum în cuiu, [lat.] clavus, din latinescul cuneus, la cei din Dacia aureliană, ba chiar și la cei din Țara Hațegului, în Transilvania, este păstrat ca n, chiar dacă înmuiat, precum cuñu etc. Uneori aceștia îl păstrează fără să-l înmoaie, așa că unii spun: puiu, [lat.] pono; remảiu, [lat.] remaneo; în timp ce alții spun punu, remảnu etc.

Deseori românii intercalează un n în cuvintele pe care le au în comun cu latina și italiană, precum în bảntuescu, [lat.] molesto, din latinescul batuo; dẻnsu, [lat.] ipse, italiană: desso; lançu, [lat.] catena, din latinescul lax, lacis; mỉrunte, [lat.] minutae; poroncescu, [lat.] praecipio, din latina arhaică porceo în loc de prohibeo; pecingine, [lat.] petigo petigine; pẻtrundu, [lat.] penetro, din latinescul pertrudo, italiană: pertuggiare; petrỏnšelu, [lat.] petroselinum; tẻndzesce, [lat.] deficit, din latinescul taedet, taedescit; trảndavu, [lat.] piger, din latinescul tardivus, prin metateză. Uneori n latinesc este înlăturat, precum în atảtu în loc de atảntu, [lat.] tantum, tam; desu, [lat.] densus; indesu, [lat.] addenso; mésa; [lat.] mensa; mẻsura, [lat.] mensura. Uneori se schimbă în r, precum în ferésta sau feréstra, [lat.] fenestra; mare, [lat.] magnus; nure? [lat.] nonne? tare, [lat.] fortis, din latinescul tenax; se transformă și în s, precum în salamảsdra, [lat.] salamandra; ovẻsu, [lat.] avena. Se schimbă în t, precum în bảlţatu, [lat.] qui maculam albam habet, italiană: balzano, astfel: calu bảlţatu, [lat.] equus maculis albis, italiană: cavallo balzano; balţuri, [lat.] ornatus in veste muliebri; la italieni: balzana, [lat.] ornatus in extremitate vestis, sau lacinia.

Din cele de mai sus rezultă că obiceiul românilor de a intercala litera n este una dintre caracteristicile limbii latine.

La greci, atunci când n este urmat de p, acesta din urmă se pronunță ca b latinesc, în timp ce n se pronunță ca m, e. g. τόν πίθον (tom bithon :) [lat.] dolium.

§. 13.

Despre litera O.

Sună ca la latini, precum în bolta, [lat.] fornix, italiană: volta; coquu, [lat.] coquo sau pinso; dormu, [lat.] dormio; focu, [lat.] ignis; lotru, [lat.] latro; modu sau modru, [lat.] modus, modulus; nostru, [lat.] noster, italiană: nostro, spaniolă: nuestro; poporu, [lat.] populus; rodu, [lat.] rodo; socru, [lat.] socer, italiană: suocero, spaniolă: suegro; torquu, [lat.] neo, din latinescul torqueo,

vostru, vester, Ital. vostro, Hisp. vuestro. Pỏharu, poculum, c mutatum in h juxta pronunciationem Toscanam, et l in r more solito.

Quintilianum Instit. Orat. lib. 1. cap. 4. de litera O, sic habet: „Quid O atque U permutatae invicem? ut Hecoba, et notrix, Culchides, Pulyxena scriberentur: ac ne in Graecis id tantum notetur, dederont, ac probaveront. Sic ὀδυσσευς, quem ὀδυσσέα fecerunt Aeoles, ad Ulyxem deductus est.“ Et cap. 7. ait: „Nostri praeceptores cervom, seruomque, u et o literis scripserunt, quia subjecta sibi vocalis in unum sonum coalescere, et confundi nequirent: nunc u gemina scribuntur.“ Item „Quid dicam vortices et vorsus, caeteraque ad eundem modum, quae primo Scipio Africanus in e literam secundam vertisse dicitur?“

Omnino animadvertendum est, quod Priscianus lib.1. refert, inquiens: „O aliquot Italiae civitates (teste Plinio) non habebant, sed loco ejus ponebant u, et maxime Umbri et Thusci, “ Rursum, ibidem: „U quoque, ait, multis Italiae populis in usu non erat, sed e contrario utebantur O; unde Romanorum quoque vetustissimi in multis dictionibus loco ejus o posuisse inveniuntur, poblicum pro puplicum, quod testatur Papyrianus de Orthographia, polchrum pro pulchrum, colpa pro culpa dicentes.“ Ex his intelligitur origo moris apud Valachos adhuc vigentis non modo o in u facile convertendi, sed etiam plerasque dictiones, quae apud Latinos desinunt in o, terminandi in u: unde prono alveo fluit consuetudinem Valachorum mutandi o Latinorum in u, inter antique linguae Latinae proprietates jure numerandam esse; ideoque non in Dacia natum fuisse Romanis seu Valachis hunc morem, sed ex Italia per suos majores inlatum.

Priscianus lib. cit. de mutatione o sic loquitor: „O brevis sive longa, est affinis cum u, ut bos pro βοῦς, ebur, robur, pro ebor, robor, et platanus pro πλάτανος. -- -- -- O transit in a, ut creo creavi, in e, ut tutor tutela, bonus bene, γόνυ genu, ποῦς pes, antiqui compes pro compos in quo Aeoles sequimur. O in i, virgo virginis, in u, tremo tremui, huc illuc pro hoc illoc -- -- fur pro φὼρ, sicut e contrario pro βοῦς bos; modo pro υ longa, ut pro μυς mus: modo pro correpta, πόρφυρα, purpura. In plerisque tamen Aeoles secuti hoc fecimus. Illi enim θουγάτηρ, pro θυγάτηρ, ου corripientes, vel magis υ sono u soliti sunt pronunciare, ideoque ascribunt o non ut diphthongum faciant ibi, sed ut sonum υ aeolicum ostendant.

Apud Italos O duos habet sonos; unum apertum sive largum, ut porta, rosa; alterum obtusum sive strictum, ut Roma, solo etc. Utrumque sonum habet etiam apud Valachos. Porro o apertum, apud Valachos, si in sequente syllaba sit brevis a, vel e, vel vocalis soni obscuri sive strictissimi, effertur sicut diphthongus oa: in qua quidem o valde breviter enunciatur, hocve in casu propter exteros discentes o notamus accentu acuto ad indigitandum, quod uti diphthongus oa sit pronunciandum, ut móra, mola, sóre, sol, sole etc. Inter Latinos etiam invenitur apud Catullum oarion, pro orion.

O praeter sonum hodiernum latinae linguae alium quoque sonum diphthongalem habuisse apud veteres Latinos, indubium reddit usus Valachorum tam veteris quam Aurelianae Daciae, ac Italorum et

vostru, [lat.] vester, italiană: vostro, spaniolă: vuestro. Pỏharu, [lat.] poculum, c schimbându-se în h, după pronunțarea toscană, iar l în r, în mod obișnuit.

Quintilianus, Instit[utio] Orat[oria], cartea 1, capitolul 4, [16], spune despre litera o: „De ce O și U se schimbă una cu alta? Se scrie Hecoba și notrix, Culchides și Pulyxena și, ca să nu dau doar cuvinte grecești, dederont și probaveront. Astfel ὀδυσσευς, pe care eolienii îl scriu οὐδυσσέα, a ajuns Ulyxe.“ Iar în capitolul 7. [26], spune: „Învățătorii noștri scriau cervom și seruom, cu literele u și o, fiindcă cele două vocale nu pot să se unească într-un singur sunet și să se confunde: acum se scriu cu dublu u.“ De asemenea: „Ce aș putea spune despre vortices și vorsus și despre celelalte cuvinte de același fel, în care, cel dintâi, Scipio Africanus a schimbat a doua literă în e“.

Trebuie să luăm aminte la ceea ce afirma Priscianus, cartea 1, [26]: „O nu exista în unele orașe ale Italiei, potrivit lui Plinius, în locul lui foloseau u, mai cu seamă umbrienii și etruscii“ Iarăși, în același loc spune: „Multe popoare ale Italiei nu aveau u, ci, dimpotrivă, foloseau o, de aceea, și cei mai vechi romani aveau obiceiul de a pune o în locul acestuia, precum: poblicum în loc de puplicum, după cum arată Papyrianus, De Orthographia, polchrum în loc de pulchrum, colpa în loc de culpa.“ De aici se deduce originea obiceiului la români, la care există și astăzi, nu numai de a transforma cu ușurință o în u, ci și de a termina în u multe cuvinte care în latină se termină în o; de aici rezultă că obiceiul românilor de a schimba o latinesc în u trebuie numărat, pe bună dreptate, printre caracteristicile limbii latine vechi; și astfel, acest obicei nu a luat naștere în Dacia la români sau valahi, ci a fost adus din Italia de strămoșii lor.

Priscianus vorbește astfel despre transformea lui o în cartea citată [35]: „O scurt sau lung este înrudit cu u, precum bos pentru βοῦς, ebur, robur pentru ebor, robor, și platanus pentru πλάτανος. [...] O se transformă în a, precum în creo creavi, în e, precum în tutor tutela, bonus bene, γόνυ genu, ποῦς pescompes, forma veche, în loc de compos, după modelul eolic. O se schimbă în i, virgo virginis, în u, tremo tremui, huc illuc în loc de hoc illoc [...] fur în loc de φὼρ, și, dimpotrivă, bos pentru βοῦς ; fie în loc de υ lung, precum mus în loc de μυς, fie purpura pentru forma coruptă πόρφυρα. În cele mai multe cuvinte așa am făcut, urmându-i pe eolici. Căci ei spun θουγάτηρ în loc de θυγάτηρ, pronunțând împreună ου sau, mai degrabă, obișnuiesc să pronunțe υ ca pe u, și adaugă un o în scris, pentru a reprezenta sunetul eolic υ, nu pentru a marca un diftong.”

La italieni o are două sunete; unul deschis sau lung, precum în porta, rosa; celalalt închis sau strâns, precum în Roma, solo etc. Ambele există și la români. Apoi, la români, dacă în silaba următoare se găsește a sau e sau o vocală cu sunetul întunecat sau foarte închis, o deschis se pronunță ca diftongul oa, în care o se pronunță foarte scurt; în acest caz, pentru străinii care învață [limba română] vom marca o cu accent ascuțit, pentru a arăta că trebuie pronunțat diftongul oa, precum în móra, [lat.] mola, sóre, [lat.] sol, sole etc. Și la latini se găsește, la Catullus, oarion în loc de orion.

O, în afară de sunetul pe care îl are în limba latina de azi, a avut, la vechii latini, și sunetul unui diftong, care s-a păstrat, fără îndoială, atât la românii din Dacia veche, cât și la cei din Dacia aureliană, precum și italieni

vostru, vester, Ital. vostro, Hisp. vuestro. Pỏharu, poculum, c mutatum in h juxta pronunciationem Toscanam, et l in r more solito.

Quintilianum Instit. Orat. lib. 1. cap. 4. de litera O, sic habet: „Quid O atque U permutatae invicem? ut Hecoba, et notrix, Culchides, Pulyxena scriberentur: ac ne in Graecis id tantum notetur, dederont, ac probaveront. Sic ὀδυσσευς, quem ὀδυσσέα fecerunt Aeoles, ad Ulyxem deductus est.“ Et cap. 7. ait: „Nostri praeceptores cervom, seruomque, u et o literis scripserunt, quia subjecta sibi vocalis in unum sonum coalescere, et confundi nequirent: nunc u gemina scribuntur.“ Item „Quid dicam vortices et vorsus, caeteraque ad eundem modum, quae primo Scipio Africanus in e literam secundam vertisse dicitur?“

Omnino animadvertendum est, quod Priscianus lib.1. refert, inquiens: „O aliquot Italiae civitates (teste Plinio) non habebant, sed loco ejus ponebant u, et maxime Umbri et Thusci, “ Rursum, ibidem: „U quoque, ait, multis Italiae populis in usu non erat, sed e contrario utebantur O; unde Romanorum quoque vetustissimi in multis dictionibus loco ejus o posuisse inveniuntur, poblicum pro puplicum, quod testatur Papyrianus de Orthographia, polchrum pro pulchrum, colpa pro culpa dicentes.“ Ex his intelligitur origo moris apud Valachos adhuc vigentis non modo o in u facile convertendi, sed etiam plerasque dictiones, quae apud Latinos desinunt in o, terminandi in u: unde prono alveo fluit consuetudinem Valachorum mutandi o Latinorum in u, inter antique linguae Latinae proprietates jure numerandam esse; ideoque non in Dacia natum fuisse Romanis seu Valachis hunc morem, sed ex Italia per suos majores inlatum.

Priscianus lib. cit. de mutatione o sic loquitor: „O brevis sive longa, est affinis cum u, ut bos pro βοῦς, ebur, robur, pro ebor, robor, et platanus pro πλάτανος. -- -- -- O transit in a, ut creo creavi, in e, ut tutor tutela, bonus bene, γόνυ genu, ποῦς pes, antiqui compes pro compos in quo Aeoles sequimur. O in i, virgo virginis, in u, tremo tremui, huc illuc pro hoc illoc -- -- fur pro φὼρ, sicut e contrario pro βοῦς bos; modo pro υ longa, ut pro μυς mus: modo pro correpta, πόρφυρα, purpura. In plerisque tamen Aeoles secuti hoc fecimus. Illi enim θουγάτηρ, pro θυγάτηρ, ου corripientes, vel magis υ sono u soliti sunt pronunciare, ideoque ascribunt o non ut diphthongum faciant ibi, sed ut sonum υ aeolicum ostendant.

Apud Italos O duos habet sonos; unum apertum sive largum, ut porta, rosa; alterum obtusum sive strictum, ut Roma, solo etc. Utrumque sonum habet etiam apud Valachos. Porro o apertum, apud Valachos, si in sequente syllaba sit brevis a, vel e, vel vocalis soni obscuri sive strictissimi, effertur sicut diphthongus oa: in qua quidem o valde breviter enunciatur, hocve in casu propter exteros discentes o notamus accentu acuto ad indigitandum, quod uti diphthongus oa sit pronunciandum, ut móra, mola, sóre, sol, sole etc. Inter Latinos etiam invenitur apud Catullum oarion, pro orion.

O praeter sonum hodiernum latinae linguae alium quoque sonum diphthongalem habuisse apud veteres Latinos, indubium reddit usus Valachorum tam veteris quam Aurelianae Daciae, ac Italorum et

vostru, [lat.] vester, italiană: vostro, spaniolă: vuestro. Pỏharu, [lat.] poculum, c schimbându-se în h, după pronunțarea toscană, iar l în r, în mod obișnuit.

Quintilianus, Instit[utio] Orat[oria], cartea 1, capitolul 4, [16], spune despre litera o: „De ce O și U se schimbă una cu alta? Se scrie Hecoba și notrix, Culchides și Pulyxena și, ca să nu dau doar cuvinte grecești, dederont și probaveront. Astfel ὀδυσσευς, pe care eolienii îl scriu οὐδυσσέα, a ajuns Ulyxe.“ Iar în capitolul 7. [26], spune: „Învățătorii noștri scriau cervom și seruom, cu literele u și o, fiindcă cele două vocale nu pot să se unească într-un singur sunet și să se confunde: acum se scriu cu dublu u.“ De asemenea: „Ce aș putea spune despre vortices și vorsus și despre celelalte cuvinte de același fel, în care, cel dintâi, Scipio Africanus a schimbat a doua literă în e“.

Trebuie să luăm aminte la ceea ce afirma Priscianus, cartea 1, [26]: „O nu exista în unele orașe ale Italiei, potrivit lui Plinius, în locul lui foloseau u, mai cu seamă umbrienii și etruscii“ Iarăși, în același loc spune: „Multe popoare ale Italiei nu aveau u, ci, dimpotrivă, foloseau o, de aceea, și cei mai vechi romani aveau obiceiul de a pune o în locul acestuia, precum: poblicum în loc de puplicum, după cum arată Papyrianus, De Orthographia, polchrum în loc de pulchrum, colpa în loc de culpa.“ De aici se deduce originea obiceiului la români, la care există și astăzi, nu numai de a transforma cu ușurință o în u, ci și de a termina în u multe cuvinte care în latină se termină în o; de aici rezultă că obiceiul românilor de a schimba o latinesc în u trebuie numărat, pe bună dreptate, printre caracteristicile limbii latine vechi; și astfel, acest obicei nu a luat naștere în Dacia la români sau valahi, ci a fost adus din Italia de strămoșii lor.

Priscianus vorbește astfel despre transformea lui o în cartea citată [35]: „O scurt sau lung este înrudit cu u, precum bos pentru βοῦς, ebur, robur pentru ebor, robor, și platanus pentru πλάτανος. [...] O se transformă în a, precum în creo creavi, în e, precum în tutor tutela, bonus bene, γόνυ genu, ποῦς pescompes, forma veche, în loc de compos, după modelul eolic. O se schimbă în i, virgo virginis, în u, tremo tremui, huc illuc în loc de hoc illoc [...] fur în loc de φὼρ, și, dimpotrivă, bos pentru βοῦς ; fie în loc de υ lung, precum mus în loc de μυς, fie purpura pentru forma coruptă πόρφυρα. În cele mai multe cuvinte așa am făcut, urmându-i pe eolici. Căci ei spun θουγάτηρ în loc de θυγάτηρ, pronunțând împreună ου sau, mai degrabă, obișnuiesc să pronunțe υ ca pe u, și adaugă un o în scris, pentru a reprezenta sunetul eolic υ, nu pentru a marca un diftong.”

La italieni o are două sunete; unul deschis sau lung, precum în porta, rosa; celalalt închis sau strâns, precum în Roma, solo etc. Ambele există și la români. Apoi, la români, dacă în silaba următoare se găsește a sau e sau o vocală cu sunetul întunecat sau foarte închis, o deschis se pronunță ca diftongul oa, în care o se pronunță foarte scurt; în acest caz, pentru străinii care învață [limba română] vom marca o cu accent ascuțit, pentru a arăta că trebuie pronunțat diftongul oa, precum în móra, [lat.] mola, sóre, [lat.] sol, sole etc. Și la latini se găsește, la Catullus, oarion în loc de orion.

O, în afară de sunetul pe care îl are în limba latina de azi, a avut, la vechii latini, și sunetul unui diftong, care s-a păstrat, fără îndoială, atât la românii din Dacia veche, cât și la cei din Dacia aureliană, precum și italieni

Hispanorum, qui etsi aliquantulum differunt inter se quod qualitatem diphthongi, tamen in pronunciatione diphthongali pro vocali o Latina omnino conveniunt, e. g. cóquere; Itali dicunt, cuocere, coquere; scóla, Ital. scuola, schola; nóuâ, Ital. nuova, Hisp. nueva, nova; sócra, Ital. suocera, socrus. Sic Valachi dicunt, sórte, Hisp. suerte, sors, sorte; córda, Hisp. cuerda, corda; Dómna, Hisp. Dueña, Domina; mórte, Hisp. muerte, mors, morte; pórca, Hisp. puerca, porca, sive sus faemina; pórta, Hisp. puerta, porta etc. Dubitari ergo non potest, pronunciationem Latinae vocalis O apud Valachos instar diphthongi esse proprietatem antique linguae Latinae.

Apud Italos magnam affinitatem habet o cum u, ac in multis vocibus utrumque adhibetur, e. g. coltivare et cultivare; fosse et fusse, instromento et instrumento. Similiter Latini dicunt, robigo et rubigo; upilio et opilio, nomisma et numisma etc. Hinc mirum non est, Valachos in vocibus cum Latinis Italisve communibus o persaepe mutare in u. Interdum utrumque usurpant more Italorum et Latinorum, ut dormitu, et durmitu, dormito; Romảnu, et Rumảnu, Valachus etc.

O, si in inflexione abbreviandum veniat propter sequentem syllabam longam, transit in u, ut dormu, dormio, durmire, dormire; portu, porto, purtare, portare, purtatu, portatus: quo certo mitior redditur dictio, quam retento o. Id etiam apud Italos usuvenit, dum accentus transit ad sequentem syllabam, sic, odo, audio, udito, auditus. Caeterum, plura sunt apud Italos vocabula, in quibus o Latinorum mutatur in u, ut uccisore; ucciso; ubbidire; ubliare; ufficio; uliva etc.

O mutatur apud Valachos interdum etiam in a, ut açipescu, incipio dormire, â Lat. occipio; afarả, foras, pro afora: quod retinent Aurelianae Daciae Valachi. Latini mutant in i, ut illico, ab inloco. Hispani mutant in e, ut escuro, pro Italico, oscuro, obscurus.

§. 14.

De litera P.

Pronunciatur sicut apud Latinos, ut pace, pax, pace; pesce, piscis, pisce; inpingu, trudo, a Lat. impingo; porcu, porcus; pute, putet, seu foetet, pảrete, paries, pariete; pẻcatu, peccatum; póte, potest; péna, penna.

De mutatione literae P apud Latinos sic disserit Priscianus lib. 1. „Tanta autem est cognatio earum, quod (p et b) invicem inveniuntur pro se positae in quibusdam dictionibus, ut ambo pro ἄμφω (ampho), buxus pro πυξος, (pyxus), et publicus pro πουπλικος (puplicos), triumphus pro θριαμβος (thriamvos) -- -- punicus φοινίκιος (phinicios), purpureum πορφύρεον (prophyreon).“ Sic etiam rabies â rapio.

Itali mutant in b, ut bussaru, pulsare; in c, ut cigolo et cigulo, pro picciolo, parvus; coglio, spolium; poccia pro poppa, mamma et puppis; saccente, sapiente; schiuma spuma; partefice antiqu: pro partecipe, particeps. Idem apud Gallos escume, spuma, quod Valachi dicunt spuma. Itali mutant ph in f, ut

și spanioli, care diferă între ei în privința valorii diftongului, dar se aseamănă în faptul că pronunță vocala latină o ca un diftong: e.g. cóquere; italienii zic, cuocere, [lat.] coquere; scóla, italiană: scuola, [lat.] schola; nóuâ, italiană: nuova, spaniolă: nueva, [lat.] nova; sócra, italiană: suocera[lat.] socrus. Astfel românii zic sórte, spaniolă: suerte, [lat.] sors, sorte; córda, spaniolă: cuerda[lat.] corda; Dómna, spaniolă: Dueña, [lat.] Domina; mórte, spaniolă: muerte, [lat.] mors, morte; pórca, spaniolă: puerca, [lat.] porca sau sus faemina; pórta, spaniolă: puerta, [lat.] porta etc. Prin urmare, nu ne putem îndoi că pronunțarea vocalei latine O la români este una dintre caracteristicile limbii latine vechi.

La italieni o este foarte apropiat de u și, în multe cuvinte, se folosesc amândouă, e. g. coltivare și cultivare; fosse și fusse, instromento și instrumento. La fel, latinii spun robigo și rubigo; upilio și opilio, nomisma și numisma etc. De aceea nu e de mirare că românii, în cuvintele pe care le au în comun cu latinii și cu italienii, transformă deseori o în u. Uneori, le folosesc la fel ca latinii și italienii, precum în dormitu și durmitu, [lat.] dormito; Romảnu și Rumảnu, [lat.]Valachus etc.

O se transformă în u, dacă trebuie scurtat în flexiune, atunci când este urmat de o silabă lungă, precum în dormu, [lat.] dormio, durmire, [lat.] dormire; portu, [lat.] porto, purtare, [lat.] portare, purtatu, [lat.] portatus; cu siguranță este mai ușor de pronunțat decât o. Același lucru se întâmplă și la italieni, atunci când accentul trece pe silaba următoare, odo, [lat.] audio, udito, [lat.] auditus. De altfel, la italieni sunt cele mai multe cuvinte în care o latin se schimbă în u, precum în uccisore; ucciso; ubbidire; ubliare; ufficio; uliva etc.

O se schimbă uneori la români în a, precum în açipescu, [lat.] incipio dormire, din latinescul occipio; afarả, [lat.] foras în loc de afora: o se păstrează la românii din Dacia aureliană. La latini se schimbă în i, precum în illico, din inloco. La spanioli, se transformă în e, precum în escuro pentru italienescul oscuro, [lat.] obscurus.

§. 14.

Despre litera P

Se pronunță ca la latini, precum în pace, [lat.] pax, pace; pesce, [lat.] piscis, pisce; inpingu, [lat.] trudo, din latinescul impingo; porcu, [lat.] porcus; pute, [lat.] putet sau foetet, pảrete, [lat.] paries, pariete; pẻcatu, [lat.] peccatum; póte, [lat.] potest; péna, [lat.] penna.

Priscianus, cartea 1, [23], vorbeşte astfel despre tranformarea literei p: „Înrudirea lor (b şi p) este atît de strânsă, încât se găsesc aşezate una în locul alteia în unele cuvinte, precum în ambo în loc de ἄμφω (ampho), buxus în loc de πυξος, (pyxus) și publicus în loc de πουπλικος (puplicos), triumphus în loc de θριαμβος (thriamvos) [...] punicus, φοινίκιος (phinicios), purpureum, πορφύρεον (prophyreon).“ Așa este cuvântul rabies de la rapio.

La italieni se transformă în b, precum în bussaru, [lat.] pulsare; în c, precum în cigolo și cigulo în loc de picciolo, [lat.] parvus; coglio, [lat.] spolium, poccia în loc de poppa, mamma și puppis; saccente, sapiente; schiuma [lat.] spuma; partefice, forma veche pentru partecipe, [lat.] particeps. De asemenea în franceză: escume, [lat.] spuma, care, la români, se zice spuma. Italienii transformă ph în f, precum în

Hispanorum, qui etsi aliquantulum differunt inter se quod qualitatem diphthongi, tamen in pronunciatione diphthongali pro vocali o Latina omnino conveniunt, e. g. cóquere; Itali dicunt, cuocere, coquere; scóla, Ital. scuola, schola; nóuâ, Ital. nuova, Hisp. nueva, nova; sócra, Ital. suocera, socrus. Sic Valachi dicunt, sórte, Hisp. suerte, sors, sorte; córda, Hisp. cuerda, corda; Dómna, Hisp. Dueña, Domina; mórte, Hisp. muerte, mors, morte; pórca, Hisp. puerca, porca, sive sus faemina; pórta, Hisp. puerta, porta etc. Dubitari ergo non potest, pronunciationem Latinae vocalis O apud Valachos instar diphthongi esse proprietatem antique linguae Latinae.

Apud Italos magnam affinitatem habet o cum u, ac in multis vocibus utrumque adhibetur, e. g. coltivare et cultivare; fosse et fusse, instromento et instrumento. Similiter Latini dicunt, robigo et rubigo; upilio et opilio, nomisma et numisma etc. Hinc mirum non est, Valachos in vocibus cum Latinis Italisve communibus o persaepe mutare in u. Interdum utrumque usurpant more Italorum et Latinorum, ut dormitu, et durmitu, dormito; Romảnu, et Rumảnu, Valachus etc.

O, si in inflexione abbreviandum veniat propter sequentem syllabam longam, transit in u, ut dormu, dormio, durmire, dormire; portu, porto, purtare, portare, purtatu, portatus: quo certo mitior redditur dictio, quam retento o. Id etiam apud Italos usuvenit, dum accentus transit ad sequentem syllabam, sic, odo, audio, udito, auditus. Caeterum, plura sunt apud Italos vocabula, in quibus o Latinorum mutatur in u, ut uccisore; ucciso; ubbidire; ubliare; ufficio; uliva etc.

O mutatur apud Valachos interdum etiam in a, ut açipescu, incipio dormire, â Lat. occipio; afarả, foras, pro afora: quod retinent Aurelianae Daciae Valachi. Latini mutant in i, ut illico, ab inloco. Hispani mutant in e, ut escuro, pro Italico, oscuro, obscurus.

§. 14.

De litera P.

Pronunciatur sicut apud Latinos, ut pace, pax, pace; pesce, piscis, pisce; inpingu, trudo, a Lat. impingo; porcu, porcus; pute, putet, seu foetet, pảrete, paries, pariete; pẻcatu, peccatum; póte, potest; péna, penna.

De mutatione literae P apud Latinos sic disserit Priscianus lib. 1. „Tanta autem est cognatio earum, quod (p et b) invicem inveniuntur pro se positae in quibusdam dictionibus, ut ambo pro ἄμφω (ampho), buxus pro πυξος, (pyxus), et publicus pro πουπλικος (puplicos), triumphus pro θριαμβος (thriamvos) -- -- punicus φοινίκιος (phinicios), purpureum πορφύρεον (prophyreon).“ Sic etiam rabies â rapio.

Itali mutant in b, ut bussaru, pulsare; in c, ut cigolo et cigulo, pro picciolo, parvus; coglio, spolium; poccia pro poppa, mamma et puppis; saccente, sapiente; schiuma spuma; partefice antiqu: pro partecipe, particeps. Idem apud Gallos escume, spuma, quod Valachi dicunt spuma. Itali mutant ph in f, ut

și spanioli, care diferă între ei în privința valorii diftongului, dar se aseamănă în faptul că pronunță vocala latină o ca un diftong: e.g. cóquere; italienii zic, cuocere, [lat.] coquere; scóla, italiană: scuola, [lat.] schola; nóuâ, italiană: nuova, spaniolă: nueva, [lat.] nova; sócra, italiană: suocera[lat.] socrus. Astfel românii zic sórte, spaniolă: suerte, [lat.] sors, sorte; córda, spaniolă: cuerda[lat.] corda; Dómna, spaniolă: Dueña, [lat.] Domina; mórte, spaniolă: muerte, [lat.] mors, morte; pórca, spaniolă: puerca, [lat.] porca sau sus faemina; pórta, spaniolă: puerta, [lat.] porta etc. Prin urmare, nu ne putem îndoi că pronunțarea vocalei latine O la români este una dintre caracteristicile limbii latine vechi.

La italieni o este foarte apropiat de u și, în multe cuvinte, se folosesc amândouă, e. g. coltivare și cultivare; fosse și fusse, instromento și instrumento. La fel, latinii spun robigo și rubigo; upilio și opilio, nomisma și numisma etc. De aceea nu e de mirare că românii, în cuvintele pe care le au în comun cu latinii și cu italienii, transformă deseori o în u. Uneori, le folosesc la fel ca latinii și italienii, precum în dormitu și durmitu, [lat.] dormito; Romảnu și Rumảnu, [lat.]Valachus etc.

O se transformă în u, dacă trebuie scurtat în flexiune, atunci când este urmat de o silabă lungă, precum în dormu, [lat.] dormio, durmire, [lat.] dormire; portu, [lat.] porto, purtare, [lat.] portare, purtatu, [lat.] portatus; cu siguranță este mai ușor de pronunțat decât o. Același lucru se întâmplă și la italieni, atunci când accentul trece pe silaba următoare, odo, [lat.] audio, udito, [lat.] auditus. De altfel, la italieni sunt cele mai multe cuvinte în care o latin se schimbă în u, precum în uccisore; ucciso; ubbidire; ubliare; ufficio; uliva etc.

O se schimbă uneori la români în a, precum în açipescu, [lat.] incipio dormire, din latinescul occipio; afarả, [lat.] foras în loc de afora: o se păstrează la românii din Dacia aureliană. La latini se schimbă în i, precum în illico, din inloco. La spanioli, se transformă în e, precum în escuro pentru italienescul oscuro, [lat.] obscurus.

§. 14.

Despre litera P

Se pronunță ca la latini, precum în pace, [lat.] pax, pace; pesce, [lat.] piscis, pisce; inpingu, [lat.] trudo, din latinescul impingo; porcu, [lat.] porcus; pute, [lat.] putet sau foetet, pảrete, [lat.] paries, pariete; pẻcatu, [lat.] peccatum; póte, [lat.] potest; péna, [lat.] penna.

Priscianus, cartea 1, [23], vorbeşte astfel despre tranformarea literei p: „Înrudirea lor (b şi p) este atît de strânsă, încât se găsesc aşezate una în locul alteia în unele cuvinte, precum în ambo în loc de ἄμφω (ampho), buxus în loc de πυξος, (pyxus) și publicus în loc de πουπλικος (puplicos), triumphus în loc de θριαμβος (thriamvos) [...] punicus, φοινίκιος (phinicios), purpureum, πορφύρεον (prophyreon).“ Așa este cuvântul rabies de la rapio.

La italieni se transformă în b, precum în bussaru, [lat.] pulsare; în c, precum în cigolo și cigulo în loc de picciolo, [lat.] parvus; coglio, [lat.] spolium, poccia în loc de poppa, mamma și puppis; saccente, sapiente; schiuma [lat.] spuma; partefice, forma veche pentru partecipe, [lat.] particeps. De asemenea în franceză: escume, [lat.] spuma, care, la români, se zice spuma. Italienii transformă ph în f, precum în

filosofo, philosophus; in n, ut nuziale, et nunziale nuptiale; in t ut battesimo, baptismus, bestemia, et blastemia, blasphemia; atto, aptus; scrittura, scriptura. In v, ut capretto cavretto; coperta coverta; capriulo cavriulo; sapere savere; soprano sovrano; pevere, piper; povero, pauper; nauone, napus; ovra, opera; riva, ripa.

Apud Valachos mutatur in b, ut bẻnuescu, poeniteo; balta, palus paludis; bénu vel banu, nummus â Lat. pecunia per syncopen; belescu, decorio â Lat. pellis, quasi depelesco, extrita prima syllaba; berbėntia, pelvis, quasi perluentia; blidu, patina, a Lat. patella, Ital. padella, per metathesin; buléndra, vestis vilis, apud Italos, palandra, causape; bufnescu, graviter tundo, â Lat. pugnus. In c, ut cicioru apud Valachos Aurelianae Daciae pro picioru, pes, quod est â Lat. petiolus, id est, parvus pes; ficatu, hepar, hepatis, Ital. fegato, mutato h in f, vide literam H; rủscỏescu, ruspor; mảrunchiu, manipulus; et in Aureliana Dacia: chieptine pro pieptine, pecten; chieptu, pectus; schicu, pro spicu, spica; schini, pro spini, spinae. Id etiam Hispani habent, ut chinela pro Ital. pianella; escarmentar, Ital. sperimentare. Haec pronunciatio etiam apud veteris Daciae Valachorum, nonnullis in regionibus, vulgus viget. Nec dubito, quin ex Italia adduxerint eam majores Valachorum, eandemque â Graecis, signanter ab Ionibus, quibus mos est π convertendi in κ, ut κως pro πως, veteres Romanorum adoptasse. Valachi utuntur imprimis hac pronunciatione, dum post p immediate sequitur i vocalis admodum foecunda ad causandas mutationes in Orthographia Valachica. Mutant item Valachi in f, ut céfa, occiput Ital. coppa; oftu, oftare, suspiro, suspirium, â Lat. opto; duflả, dupla. In m, ut marghiolia, calliditas, â Gr, panurgia, astutia; rumtu pro ruptu, ruptus; in n, ut nunta, nuptiae; in t, ut blastemu, blasphemo; quandoque ph in tenuem, ut sipotu, siphon, i. e. tubus, sive fistula in fonte, qua aqua emittitur; in vocalem u, ut cautu, quaero, â Lat. capto. Interjicitur subinde, ut despicu, findo, apud veteris Daciae Valachos; in Aureliana Dacia, disicu, Ital. spaccare, â Lat. disseco.

§. 15.

De litera Q.

Semper habet sibi adjunctam literam u, cujus sonus apud Valachos prorsus non auditur; solummodo ad imitationem Latinorum adjicitur, proinde in pronunciandi q sic considerari debet, ac si non esset. Pronunciatur autem qu sicut c ante a, o u, ut quam, quasi, aliquantulum, sic: quam greu, subgravis; quảndu, quando; quare, qualis, quis; quảtu, quantum; aquum, nunc; órequảtu, aliquantum. Quodsi post qu sequatur e vel i, effertur sicut c ante e vel i. Nam q. quoad vim non differt â c, sic quel, ille; que, qui, quae, vel quid; queru, peto, a Lat. quaero; conquinescu, contero; â Lat. conquinio; quinquė, quinque; nėque, neque; toquila, lapis rotundus, cujus medio in gyrum acti exacuuntur cultri, secures etc. â Lat. torqueo, quasi torquilla etc. efferuntur, cel, ce, ceru, concinescu, cinci, nice, tocila. Notandum venit, apud Aurelianae Daciae Valachos, quum hi c ante e

filosofo, [lat.] philosophus; în n, precum în nuziale și nunziale, [lat.] nuptiale; în t precum în battesimo, [lat.] baptismus, bestemia și blastemia, [lat.] blasphemia; atto[lat.] aptus; scrittura, [lat.] scriptura. Se transformă în v, precum în caprettocavretto; copertacoverta; capriulo, cavriulo; saperesavere; soprano, sovrano; pevere, piper; povero, pauper; nauone, napus; ovra, opera; riva, ripa.

La români se transformă în b, precum în bẻnuescu, [lat.] poeniteo; balta, [lat.] palus paludis; bénu sau banu, [lat.] nummus, din latinescul pecunis prin sincopă; belescu, [lat.] decorio, din latinescul pellis, ca și depelesco, căzând prima silabă; berbėntia, [lat.] pelvis, ca și perluentia; blidu, [lat.] patina, din latinescul patella, italiană: padella, prin metateză; buléndra, [lat.] vestis vilis, în italiană: palandra, [lat.] causape; bufnescu, [lat.] graviter tundo, din latinescul pugnus. În c, precum în cicioru la românii din Dacia aureliană în loc de picioru, [lat.] pes, care vine din latinescul petiolus[lat.] parvus pes; ficatu, [lat.] hepar, hepatis, italiană: fegatoh fiind schimbat în f, vezi Litera H; rủscỏescu, [lat.] ruspor; mảrunchiu, [lat.] manipulus; iar la românii din Dacia aureliană: chieptine în loc de pieptine, [lat.] pecten; chieptu, [lat.] pectus; schicu, pri spicu, [lat.] spica; schini în loc de spini, [lat.] spinae. Același lucru se întâmplă şi la spanioli, precum în chinela pentru italienescul pianella; escrementar, italiană: sperimentare. Această pronunțare există și la românii din unele regiuni din Dacia veche, în popor. Nu mă îndoiesc de faptul că strămoșii românilor au adus-o cu ei de la Roma şi că vechii romani au preluat-o de la greci, mai ales de la ionieni, care au obiceiul de a schimba pe π în κ, precum în κως în loc de πως. Românii folosesc această pronunțare mai ales atunci când p este urmat imediat de vocala i  care cauzează multe trasnformări în ortografia română. Românii îl transformă şi în f, precum în céfa, [lat.] occiput, italiană: coppa; oftu, oftare, [lat.] suspiro, suspirium, din latinescul opto; duflả, [lat.] dupla. În m, precum în marghiolia, [lat.] calliditas, din grecescul panurgia, [lat.] astutia; rumtu în loc de ruptu, [lat.] ruptus; în n, precum în nunta, [lat.] nuptiae; în t, precum în blastemu, [lat.] blasphemo; umeori ph se reduce, precum în sipotu, [lat.] siphon, i. e. adică tub sau conductă în fântână prin care iese apa; în vocala u, precum în cautu, [lat.] quaero, din latinecul capto. Uneori este intercalat, precum în despicu, [lat.] findo, la românii din Dacia veche; în Dacia aureliană se zice disicu, italiană: spaccare, din latinescul disseco.

§. 15.

Despre litera Q.

Întotdeauna are alături litera al cărui sunet nu se aude la români, ci se adaugă doar pentru imitarea latinilor, prin urmare, trebuie socotit ca şi cum nu ar fi atunci când se pronunţă q. Qu se pronunţă c înainte de a, o u, precum în quam, [lat.] quasi, aliquantulum, astfel: quam greu, [lat.] subgravis; quảndu, [lat.] quando; quare, [lat.] qualis, quis; quảtu, [lat.] quantum; aquum, [lat.] nunc; órequảtu, [lat.] aliquantum. Dacă după qu urmează e sau i,  se pronunță ca și c înainte de e sau i. Căci q nu se deosebește de c în privința valorii, astfel: quel, [lat.] ille; que, [lat.] qui, quae, sau quid; queru, [lat.] peto, din latinescul quaero; conquinescu, [lat.] contero; din latinescul conquinio; quinquė, [lat.] quinque; nėque, [lat.] neque; toquila, [lat.] lapis rotundus, cuius medio in gyrum acti exacuuntur cultri, secures etc. din latinescul torqueo, ca și torquilla etc. se pronunță cel, ce, ceru, concinescu, cinci, nice, tocila. Trebuie să luăm aminte că, la românii din Dacia aureliană, când au c înainte de e

filosofo, philosophus; in n, ut nuziale, et nunziale nuptiale; in t ut battesimo, baptismus, bestemia, et blastemia, blasphemia; atto, aptus; scrittura, scriptura. In v, ut capretto cavretto; coperta coverta; capriulo cavriulo; sapere savere; soprano sovrano; pevere, piper; povero, pauper; nauone, napus; ovra, opera; riva, ripa.

Apud Valachos mutatur in b, ut bẻnuescu, poeniteo; balta, palus paludis; bénu vel banu, nummus â Lat. pecunia per syncopen; belescu, decorio â Lat. pellis, quasi depelesco, extrita prima syllaba; berbėntia, pelvis, quasi perluentia; blidu, patina, a Lat. patella, Ital. padella, per metathesin; buléndra, vestis vilis, apud Italos, palandra, causape; bufnescu, graviter tundo, â Lat. pugnus. In c, ut cicioru apud Valachos Aurelianae Daciae pro picioru, pes, quod est â Lat. petiolus, id est, parvus pes; ficatu, hepar, hepatis, Ital. fegato, mutato h in f, vide literam H; rủscỏescu, ruspor; mảrunchiu, manipulus; et in Aureliana Dacia: chieptine pro pieptine, pecten; chieptu, pectus; schicu, pro spicu, spica; schini, pro spini, spinae. Id etiam Hispani habent, ut chinela pro Ital. pianella; escarmentar, Ital. sperimentare. Haec pronunciatio etiam apud veteris Daciae Valachorum, nonnullis in regionibus, vulgus viget. Nec dubito, quin ex Italia adduxerint eam majores Valachorum, eandemque â Graecis, signanter ab Ionibus, quibus mos est π convertendi in κ, ut κως pro πως, veteres Romanorum adoptasse. Valachi utuntur imprimis hac pronunciatione, dum post p immediate sequitur i vocalis admodum foecunda ad causandas mutationes in Orthographia Valachica. Mutant item Valachi in f, ut céfa, occiput Ital. coppa; oftu, oftare, suspiro, suspirium, â Lat. opto; duflả, dupla. In m, ut marghiolia, calliditas, â Gr, panurgia, astutia; rumtu pro ruptu, ruptus; in n, ut nunta, nuptiae; in t, ut blastemu, blasphemo; quandoque ph in tenuem, ut sipotu, siphon, i. e. tubus, sive fistula in fonte, qua aqua emittitur; in vocalem u, ut cautu, quaero, â Lat. capto. Interjicitur subinde, ut despicu, findo, apud veteris Daciae Valachos; in Aureliana Dacia, disicu, Ital. spaccare, â Lat. disseco.

§. 15.

De litera Q.

Semper habet sibi adjunctam literam u, cujus sonus apud Valachos prorsus non auditur; solummodo ad imitationem Latinorum adjicitur, proinde in pronunciandi q sic considerari debet, ac si non esset. Pronunciatur autem qu sicut c ante a, o u, ut quam, quasi, aliquantulum, sic: quam greu, subgravis; quảndu, quando; quare, qualis, quis; quảtu, quantum; aquum, nunc; órequảtu, aliquantum. Quodsi post qu sequatur e vel i, effertur sicut c ante e vel i. Nam q. quoad vim non differt â c, sic quel, ille; que, qui, quae, vel quid; queru, peto, a Lat. quaero; conquinescu, contero; â Lat. conquinio; quinquė, quinque; nėque, neque; toquila, lapis rotundus, cujus medio in gyrum acti exacuuntur cultri, secures etc. â Lat. torqueo, quasi torquilla etc. efferuntur, cel, ce, ceru, concinescu, cinci, nice, tocila. Notandum venit, apud Aurelianae Daciae Valachos, quum hi c ante e

filosofo, [lat.] philosophus; în n, precum în nuziale și nunziale, [lat.] nuptiale; în t precum în battesimo, [lat.] baptismus, bestemia și blastemia, [lat.] blasphemia; atto[lat.] aptus; scrittura, [lat.] scriptura. Se transformă în v, precum în caprettocavretto; copertacoverta; capriulo, cavriulo; saperesavere; soprano, sovrano; pevere, piper; povero, pauper; nauone, napus; ovra, opera; riva, ripa.

La români se transformă în b, precum în bẻnuescu, [lat.] poeniteo; balta, [lat.] palus paludis; bénu sau banu, [lat.] nummus, din latinescul pecunis prin sincopă; belescu, [lat.] decorio, din latinescul pellis, ca și depelesco, căzând prima silabă; berbėntia, [lat.] pelvis, ca și perluentia; blidu, [lat.] patina, din latinescul patella, italiană: padella, prin metateză; buléndra, [lat.] vestis vilis, în italiană: palandra, [lat.] causape; bufnescu, [lat.] graviter tundo, din latinescul pugnus. În c, precum în cicioru la românii din Dacia aureliană în loc de picioru, [lat.] pes, care vine din latinescul petiolus[lat.] parvus pes; ficatu, [lat.] hepar, hepatis, italiană: fegatoh fiind schimbat în f, vezi Litera H; rủscỏescu, [lat.] ruspor; mảrunchiu, [lat.] manipulus; iar la românii din Dacia aureliană: chieptine în loc de pieptine, [lat.] pecten; chieptu, [lat.] pectus; schicu, pri spicu, [lat.] spica; schini în loc de spini, [lat.] spinae. Același lucru se întâmplă şi la spanioli, precum în chinela pentru italienescul pianella; escrementar, italiană: sperimentare. Această pronunțare există și la românii din unele regiuni din Dacia veche, în popor. Nu mă îndoiesc de faptul că strămoșii românilor au adus-o cu ei de la Roma şi că vechii romani au preluat-o de la greci, mai ales de la ionieni, care au obiceiul de a schimba pe π în κ, precum în κως în loc de πως. Românii folosesc această pronunțare mai ales atunci când p este urmat imediat de vocala i  care cauzează multe trasnformări în ortografia română. Românii îl transformă şi în f, precum în céfa, [lat.] occiput, italiană: coppa; oftu, oftare, [lat.] suspiro, suspirium, din latinescul opto; duflả, [lat.] dupla. În m, precum în marghiolia, [lat.] calliditas, din grecescul panurgia, [lat.] astutia; rumtu în loc de ruptu, [lat.] ruptus; în n, precum în nunta, [lat.] nuptiae; în t, precum în blastemu, [lat.] blasphemo; umeori ph se reduce, precum în sipotu, [lat.] siphon, i. e. adică tub sau conductă în fântână prin care iese apa; în vocala u, precum în cautu, [lat.] quaero, din latinecul capto. Uneori este intercalat, precum în despicu, [lat.] findo, la românii din Dacia veche; în Dacia aureliană se zice disicu, italiană: spaccare, din latinescul disseco.

§. 15.

Despre litera Q.

Întotdeauna are alături litera al cărui sunet nu se aude la români, ci se adaugă doar pentru imitarea latinilor, prin urmare, trebuie socotit ca şi cum nu ar fi atunci când se pronunţă q. Qu se pronunţă c înainte de a, o u, precum în quam, [lat.] quasi, aliquantulum, astfel: quam greu, [lat.] subgravis; quảndu, [lat.] quando; quare, [lat.] qualis, quis; quảtu, [lat.] quantum; aquum, [lat.] nunc; órequảtu, [lat.] aliquantum. Dacă după qu urmează e sau i,  se pronunță ca și c înainte de e sau i. Căci q nu se deosebește de c în privința valorii, astfel: quel, [lat.] ille; que, [lat.] qui, quae, sau quid; queru, [lat.] peto, din latinescul quaero; conquinescu, [lat.] contero; din latinescul conquinio; quinquė, [lat.] quinque; nėque, [lat.] neque; toquila, [lat.] lapis rotundus, cuius medio in gyrum acti exacuuntur cultri, secures etc. din latinescul torqueo, ca și torquilla etc. se pronunță cel, ce, ceru, concinescu, cinci, nice, tocila. Trebuie să luăm aminte că, la românii din Dacia aureliană, când au c înainte de e

vel i pronuncient uti germanicum z, quod vide sub litera C; etiam q ante e, vel i, uti germanicum z proferri, cum in nulla re q differat â c, uti supra quoque innuimus.

Quod si dicas pro qu, ante e vel i Latinarum, aut Italicarum dictionum Latino-Valachice scribendum esse ce, ci, propter similem sonum; mea pace, fac quod lubet. Ceterum eodem jure arguam ego: pro qu etiam ante a, o, u, scribendum esse ca, co, cu, cum similis sit sonus, proinde eliminandum esse q ex orthographia Latino-Valachica. Quod quidem si committas; maximum impedimentum oppones plurium dictionum Valachicarum origini detegendae. Ut tamen id jure aggredi valeas, primo exterminandum foret q ex orthographia Latina, et Italica, nec non Hispanica, eadem militante ratione. Siquis, inquam, malit facilitatis gratia ce, ci potius scribere, quam que, qui; impune faciet dummodo eos, qui inveniendae originationi vocum student, non condemnet.

De litera q sic disserit Priscianus lib. 1. „De q quoque sufficienter supra tractatum est, quae nisi eandem vim haberet quam c, nunquam in principiis infinitorum vel interrogativorum quorundam nominum posita per obliquos casus in illam transiret, ut quis, cujus, cui. Similiter â verbis q habentibus in quibusdam participiis in c transfertur, ut sequor secutus, loquor locutus. Transit in s, ut torqueo torsi, sicut et parco, parsi. Singulariter abjicit n in praeterito sicut et c linquo liqui, vinco vici. Transit etiam in x, ut coquo coxi, duco duxi, apud antiquos frequentissime loco cu syllaba, quu ponebatur, et e contrario: ut arquus, coquus, oquulus, pro arcus, cocus, oculus, quum pro cum, quur pro cur.“

Itali mutant q in g ut siegue, sequitur; eguale, aequalis. Similiter apud Hispanos, ut ygual, aequale; seguir, sequi; yegua, equa; in s, ut nissumo, nullus, â Lat. neque unus.

Apud Valachos ante a in dictionibus communibus cum Latinis et Italis mutatur in p, ut apa, aqua; épa, equa; pảresimi, quadragesima, sive jejunium quadragesimale, Ital. quarésima; patru, quatuor, Ital. quattro. Consuetudinem pronunciandi qu Latinarum vocum uti p non credas apud Valachos ē commercio cum barbaris gentibus in Dacia exortam fuisse. Nam p pro q dudum in Italia inter oscos, ponebatur; sic enim Festus: Pitpit Osce quid quid. Item; Alii Osce quod ii quoque petor quatuor vocent. Et apud Horatium petoritum vehiculi genus, â quatuor, sive petor rotis sic dictum. Hanc ergo consuetudinem mutandi q in p ex ipsa Italis majores Valachorum secum in Daciam attulere: estque una ex proprietatibus Dialectorum vetustissinae lingue Romanae.

Notandum Valachos in quibusdam regionibus qu ante e solere pronunciare per aspirationem, i. e. non sicut c, sed sicut h, ut hẻsta, iste, pro questa; hẻla, ille; pro quela; quae aspiratio etiam in ore Toscanorum viget; dicunt enim hesto pro questo, iste. Aliquando mutant Valachi q Latinarum vocum in h, ut lihodu, liquidus; hodina, quies, quasi quietina, mutato i in o, ac t in d. Mutant item in f, ut fảrtalu, alias pảtrariu, quadrans.

sau de i, îl pronunță ca z nemțesc, aşa cum se vede la Litera C; chiar și q înaintea lui e sau i se pronunță ca z nemțesc, de vreme ce q nu diferă în nici o privinţă de c, după cum am arătat şi mai sus.

Dacă ai spune că, în loc de qu înainte de e sau i din cuvintele latinești sau italieneşti, ar trebui să se scrie ce, ci în ortografia română dat fiind sunetul asemănător, din partea mea fă cum vrei. Eu însă voi afirma folosind acelaşi argument: dacă qu înainte de a, o, u trebuie să se scrie ca, co, cu, de vreme ce au acelaşi sunet, atunci ar trebui să eliminăm pe q din ortografia latino-română. Dacă ai face acest lucru, ai pune o mare piedică în calea arătării originii multor cuvinte românești. Iar ca să poți face acest lucru, atunci, din același motiv, ar trebui să scoți litera q și din ortografia latină și din cea italiană și din cea spaniolă. Dacă, într‑adevăr, cineva preferă să scrie ce, ci în loc de que, qui, considerând că este mai simplu, să facă așa cum dorește, cu condiția să nu-i oropsească pe cei care se ocupă cu studierea originii cuvintelor.

Priscianus, cartea 1, [8, 48], vorbeşte astfel despre litera q: „Despre q am discutat îndeajuns mai sus: dacă nu are aceeaşi valoare ca şi c, nu se transformă niciodată în c la începutul unor pronume nedefinite şi interogative la cazurile oblice, precum în quis, cujus, cui. De asemenea, se transformă în c în unele participii ale verbelor care au q, precum în sequor secutus, loquor locutus. Se transformă în s, precum in torqueo torsi, ca și în parco, parsi. În mod deosebit, pierde n la trecut, la fel ca şi c, precum linquo liqui, vinco vici. Se transformă şi în x, precum în coquo coxi, duco duxi; cei vechi foloseau foarte frecvent quu în locul silabei cu şi invers, precum în arquus, coquus, oquulus, în loc de arcus, cocus, oculus, quum în loc de cum, quur în loc de cur.“

La italieni q se transformă în g precum în siegue, [lat.] sequitur; eguale, [lat.] aequalis. Acelaşi lucru se întâmplă şi la spanioli, precum în ygual, [lat.] aequale; seguir, [lat.] sequi; yegua, [lat.] equa; în s, precum în nissumo, [lat.] nullus, din latinescul neque unus.

La români se schimbă în p când se află în faţa lui în cuvintele pe care le au în comun cu latinii și italienii, precum în apa, [lat.] aqua; épa, [lat.] equa; pảresimi, [lat.] quadragesima sau jejunium quadragesimale, italiană quarésima; patru, [lat.] quatuor, italiană: quattro. Să nu crezi că obiceiul românilor de a pronunța qu din cuvintele latinești ca p ar proveni din legăturile lor cu neamurile barbare din Dacia, deoarece p în loc de q se găsea odinioară în Italia la osci, căci Festus zice: „Pitpit este forma oscă pentru quid quid.”  De asemenea: „Unii spun în oscă petor în loc de quatuor.”  Și la Horațiu, petoritum este un fel de vehicul, numit astfel de la quatuor sau petor, căci are patru roți. De aceea, [cred] că obiceiul de a schimba pe q în p l-au adus strămoșii românilor chiar din Italia şi că este una din caracteristicile vechii limbi romane.

Trebuie să remarcăm că românii din unele regiuni obișnuiesc să pronunțe pe qu înainte de e prin aspirație, i. e. nu ca un c, ci ca un h, precum în hẻsta, [lat.] iste, în loc de questa; hẻla, [lat.] ille, în loc de quela. Această aspirație există și în dialectul toscan, în care se spune hesto în loc de questo, [lat.] iste. Uneori românii transformă q latinesc în h, precum în lihodu, [lat.] liquidus; hodina, [lat.] quies, ca și quietina, transformând i în o și t în d. Se transformă şi în f, precum în fảrtalu, adică pảtrariu, [lat.] quadrans.

vel i pronuncient uti germanicum z, quod vide sub litera C; etiam q ante e, vel i, uti germanicum z proferri, cum in nulla re q differat â c, uti supra quoque innuimus.

Quod si dicas pro qu, ante e vel i Latinarum, aut Italicarum dictionum Latino-Valachice scribendum esse ce, ci, propter similem sonum; mea pace, fac quod lubet. Ceterum eodem jure arguam ego: pro qu etiam ante a, o, u, scribendum esse ca, co, cu, cum similis sit sonus, proinde eliminandum esse q ex orthographia Latino-Valachica. Quod quidem si committas; maximum impedimentum oppones plurium dictionum Valachicarum origini detegendae. Ut tamen id jure aggredi valeas, primo exterminandum foret q ex orthographia Latina, et Italica, nec non Hispanica, eadem militante ratione. Siquis, inquam, malit facilitatis gratia ce, ci potius scribere, quam que, qui; impune faciet dummodo eos, qui inveniendae originationi vocum student, non condemnet.

De litera q sic disserit Priscianus lib. 1. „De q quoque sufficienter supra tractatum est, quae nisi eandem vim haberet quam c, nunquam in principiis infinitorum vel interrogativorum quorundam nominum posita per obliquos casus in illam transiret, ut quis, cujus, cui. Similiter â verbis q habentibus in quibusdam participiis in c transfertur, ut sequor secutus, loquor locutus. Transit in s, ut torqueo torsi, sicut et parco, parsi. Singulariter abjicit n in praeterito sicut et c linquo liqui, vinco vici. Transit etiam in x, ut coquo coxi, duco duxi, apud antiquos frequentissime loco cu syllaba, quu ponebatur, et e contrario: ut arquus, coquus, oquulus, pro arcus, cocus, oculus, quum pro cum, quur pro cur.“

Itali mutant q in g ut siegue, sequitur; eguale, aequalis. Similiter apud Hispanos, ut ygual, aequale; seguir, sequi; yegua, equa; in s, ut nissumo, nullus, â Lat. neque unus.

Apud Valachos ante a in dictionibus communibus cum Latinis et Italis mutatur in p, ut apa, aqua; épa, equa; pảresimi, quadragesima, sive jejunium quadragesimale, Ital. quarésima; patru, quatuor, Ital. quattro. Consuetudinem pronunciandi qu Latinarum vocum uti p non credas apud Valachos ē commercio cum barbaris gentibus in Dacia exortam fuisse. Nam p pro q dudum in Italia inter oscos, ponebatur; sic enim Festus: Pitpit Osce quid quid. Item; Alii Osce quod ii quoque petor quatuor vocent. Et apud Horatium petoritum vehiculi genus, â quatuor, sive petor rotis sic dictum. Hanc ergo consuetudinem mutandi q in p ex ipsa Italis majores Valachorum secum in Daciam attulere: estque una ex proprietatibus Dialectorum vetustissinae lingue Romanae.

Notandum Valachos in quibusdam regionibus qu ante e solere pronunciare per aspirationem, i. e. non sicut c, sed sicut h, ut hẻsta, iste, pro questa; hẻla, ille; pro quela; quae aspiratio etiam in ore Toscanorum viget; dicunt enim hesto pro questo, iste. Aliquando mutant Valachi q Latinarum vocum in h, ut lihodu, liquidus; hodina, quies, quasi quietina, mutato i in o, ac t in d. Mutant item in f, ut fảrtalu, alias pảtrariu, quadrans.

sau de i, îl pronunță ca z nemțesc, aşa cum se vede la Litera C; chiar și q înaintea lui e sau i se pronunță ca z nemțesc, de vreme ce q nu diferă în nici o privinţă de c, după cum am arătat şi mai sus.

Dacă ai spune că, în loc de qu înainte de e sau i din cuvintele latinești sau italieneşti, ar trebui să se scrie ce, ci în ortografia română dat fiind sunetul asemănător, din partea mea fă cum vrei. Eu însă voi afirma folosind acelaşi argument: dacă qu înainte de a, o, u trebuie să se scrie ca, co, cu, de vreme ce au acelaşi sunet, atunci ar trebui să eliminăm pe q din ortografia latino-română. Dacă ai face acest lucru, ai pune o mare piedică în calea arătării originii multor cuvinte românești. Iar ca să poți face acest lucru, atunci, din același motiv, ar trebui să scoți litera q și din ortografia latină și din cea italiană și din cea spaniolă. Dacă, într‑adevăr, cineva preferă să scrie ce, ci în loc de que, qui, considerând că este mai simplu, să facă așa cum dorește, cu condiția să nu-i oropsească pe cei care se ocupă cu studierea originii cuvintelor.

Priscianus, cartea 1, [8, 48], vorbeşte astfel despre litera q: „Despre q am discutat îndeajuns mai sus: dacă nu are aceeaşi valoare ca şi c, nu se transformă niciodată în c la începutul unor pronume nedefinite şi interogative la cazurile oblice, precum în quis, cujus, cui. De asemenea, se transformă în c în unele participii ale verbelor care au q, precum în sequor secutus, loquor locutus. Se transformă în s, precum in torqueo torsi, ca și în parco, parsi. În mod deosebit, pierde n la trecut, la fel ca şi c, precum linquo liqui, vinco vici. Se transformă şi în x, precum în coquo coxi, duco duxi; cei vechi foloseau foarte frecvent quu în locul silabei cu şi invers, precum în arquus, coquus, oquulus, în loc de arcus, cocus, oculus, quum în loc de cum, quur în loc de cur.“

La italieni q se transformă în g precum în siegue, [lat.] sequitur; eguale, [lat.] aequalis. Acelaşi lucru se întâmplă şi la spanioli, precum în ygual, [lat.] aequale; seguir, [lat.] sequi; yegua, [lat.] equa; în s, precum în nissumo, [lat.] nullus, din latinescul neque unus.

La români se schimbă în p când se află în faţa lui în cuvintele pe care le au în comun cu latinii și italienii, precum în apa, [lat.] aqua; épa, [lat.] equa; pảresimi, [lat.] quadragesima sau jejunium quadragesimale, italiană quarésima; patru, [lat.] quatuor, italiană: quattro. Să nu crezi că obiceiul românilor de a pronunța qu din cuvintele latinești ca p ar proveni din legăturile lor cu neamurile barbare din Dacia, deoarece p în loc de q se găsea odinioară în Italia la osci, căci Festus zice: „Pitpit este forma oscă pentru quid quid.”  De asemenea: „Unii spun în oscă petor în loc de quatuor.”  Și la Horațiu, petoritum este un fel de vehicul, numit astfel de la quatuor sau petor, căci are patru roți. De aceea, [cred] că obiceiul de a schimba pe q în p l-au adus strămoșii românilor chiar din Italia şi că este una din caracteristicile vechii limbi romane.

Trebuie să remarcăm că românii din unele regiuni obișnuiesc să pronunțe pe qu înainte de e prin aspirație, i. e. nu ca un c, ci ca un h, precum în hẻsta, [lat.] iste, în loc de questa; hẻla, [lat.] ille, în loc de quela. Această aspirație există și în dialectul toscan, în care se spune hesto în loc de questo, [lat.] iste. Uneori românii transformă q latinesc în h, precum în lihodu, [lat.] liquidus; hodina, [lat.] quies, ca și quietina, transformând i în o și t în d. Se transformă şi în f, precum în fảrtalu, adică pảtrariu, [lat.] quadrans.

§. 16.

De litera R

Pronunciatur sicut apud Latinos, ut ramu, ramus; repede, rapide; ridu, rideo; rodu, rodo; rugu, rubus; rảdea vel rảdeua, radebat; rẻsina, resina, pix; rỉpa, ripa; rỏtundu, rotundus; Ital. tondo, detrita syllaba ro; rủgire, rugire; rógả roga.

De litera R sic loquitor Priscianus lib.1. „R sine aspiratione ponitur in Latinis, in Graecis vero principalis vel geminata, in media dictione aspiratur, ut rhetor, rhenu, rhodus, pyrrhus, tyrrhenus, orrhena, pro quo nunc osrena dicentes, aspirationem post r antiquae servant scriptureae. Transit in l, niger nigellus, umbra umbella, in s, ut arbos pro arbor, odos pro odor. -- -- -- In duas ss, uro ussi, gero gessi; in u consonantem, tero triui, sero seui; in n, aeneus pro aereus.“ In his quoquoe mutatur in l: intelligo pro interlego, Valachice ințelegu; pelluceo pro perluceo. Interdum subtrahitur, ut sursum, et susum, mulus dossuarius, pro dorsuarius; increbesco, pro increbresco.

Apud Italos mutatur in b, ut buscare, aucupari, comparare, anxie quaeritando obtinere, â Lat. aeruscare, detrita diphtongo ae, quod veteres dixerunt pro; pecunias undique fallaciis colligere; in i consonantem, ut calamajo, calamarium; danajo pro danaro, pecunia, denarius; librajo pro libraro, bibliopola; muojo, morior; notajo, pro notaro, notarius etc. In l, ut albero, arbor; Catalina pro Catarina; diaflagma, diaphragma; elementale, elementarius; palvese, vel pavese scutum, parma, â parma; valachice, pavesa, Hisp. paves; sciloppo pro sciroppo, syrupus; prevalicare, praevaricari; voltare, vertere. In n, ut volganamente, pro volgarmente, vulgariter; Zingano pro Zingaro in s, ut dosso, dorsum; Subinde interjicitur, ut celestro pro celeste; scientre pro sciente; valentre pro valente, Interdum subtrahitur, ut chirugico, vel cirugico, chirurgus; pe pro per, pe monti, pro per i monti, per montes, Valachice, pe munti; propio pro proprio; propiamente pro propriamente, proprie; propietà, pro proprietà, proprietas; pepe, piper; esprobare, exprobrare; hinc Valachorum probosescu, exprobro, per metathesin; prua, pro prora.

Apud Hispanos mutatur in l, ut platicar, pro praticar, exequi, factitare; destemplar, pro Ital. stemperare, dissolvere, diluere; in s, ut chusma, pro Ital. ciurma, turma. Subinde interjicitur, ut bretonica, betonica; comite vel comitre, remigum moderator; estrella, stella; dia de fiestra, dies festa; trueno, pro Ital. tuono, tonitru. Interdum subtrahitur, ut canasta, pro Ital. canestra, canistrum.

Apud Valachos mutatur in i consonantem: ut queiu, pro quetu, peto; sỉ ţi paiả (pro parả) rẻu, ut te poeniteat; sỉ peiả (pro pérả) ut pereat etc. In l, ut lidzescu, subrideo, quasi ridesco; intẻlnescu, pro intẻrnescu, convenio, constitutor cum aliquo; adulmecu pro adurmecu, ab urma, vestigium; tủlmaciu pro Ital. turcimanno, interpres; molfỉescu, diu mando, pro Ital. morfire, helluari; sảtul, satur; in n, ut cununa, corona. In s, ut cušba, quoddam instrumentum e ligno curvo, â Lat. curva; Gallice

§. 16.

Despre litera R

Se pronunță ca la latini, precum în ramu, [lat.] ramus; repede, [lat.] rapide; ridu, [lat.] rideo; rodu, [lat.] rodo; rugu, [lat.] rubus; rảdea sau rảdeua, [lat.] radebat; rẻsina, resina, [lat.] pix; rỉpa, [lat.] ripa; rỏtundu, [lat.] rotundus; italiană: tondo, după căderea silabei ro; rủgire, [lat.] rugire; rógả, [lat.] roga.

Priscianus, cartea 1, [7, 40], vorbeşte astfel despre litera r: „R fără aspirație se foloseşte în cuvintele latinești, iar în cele grecești, simplă sau geminată în interiorul cuvântului, este aspirată, precum în rhetor, rhenu, rhodus, pyrrhus, tyrrhenus, orrhena pentru care cei care pronunţă astăzi osrena folosesc aspirația după r din scrierea veche. Se transformă în l, precum niger nigellus, umbra umbella; în s, precum în arbos în loc de arbor, odos în loc de odor. [...] Se transformă în dublu ss, uro ussi, gero gessi; în u consonantic, tero triui, sero seui; în n, aeneus în loc de aereus.“ La latini se transformă şi în l: intelligo în loc de interlego, română: ințelegu; pelluceo în loc de perluceo. Uneori este eliminat, precum în sursum și susum, mulus, dossuarius în loc de dorsuarius; increbesco în loc de increbresco.

La italieni se schimbă în b, precum în buscare, [lat.] aucupare, comparare, anxie quaeritando obtinere, din latinescul aeruscare, fiind înlăturat diftongul ae, cuvânt pe care cei vechi îl foloseau pentru a aduna bani prin minciuni; în i consonantic, precum în calamajo, [lat.] calamarium; danajo în loc de danaro, [lat.] pecunia, denarius; librajo în loc de libraro, [lat.] bibliopola; muojo, [lat.] morior; notajo în loc de notaro, [lat.] notarius etc. În l, precum în albero, [lat.] arbor; Catalina în loc de Catarina; diaflagma, [lat.] diaphragma; elementale, [lat.] elementarius; palvese sau pavese, [lat.] scutum, parma din parma; română: pavesa, spaniolă: paves; sciloppo în loc de sciroppo, [lat.] syrupus; prevalicare, [lat.] praevaricari; voltare, [lat.] vertere. În n, precum în volganamente în loc de volgarmente, [lat.] vulgariter; Zingano în loc de Zingaro; în s, precum în dosso, [lat.] dorsum. Uneori este intercalat, precum în celestro în loc de celeste; scientre în loc de sciente; valentre în loc de valente. Uneori dispare, precum în chirugico sau cirugico, [lat.] chirurgus; pe în loc de per, pe monti în loc de per i monti, [lat.] per montes, română: pe munti; propio în loc de proprio; propiamente în loc de propriamente, [lat.] proprie; propietà în loc de proprietà, [lat.] proprietas; pepe, [lat.] piper; esprobare, [lat.] exprobrare; de aici cuvântul românesc probosescu, [lat.] exprobro, prin metateză; prua în loc de prora.

La spanioli se transformă în l, precum în platicar în loc de praticar, [lat.] exequi, factitare; destemplar, în loc de italienescul stemperare, [lat.] dissolvere, diluere; în s, precum în chusma pentru italienescul ciurma, [lat.] turma. Uneori este intercalat, precum în bretonica, [lat.] betonica; comite sau comitre, [lat.] remigum moderator; estrella[lat.] stella; dia de fiestra, [lat.] dies festa; trueno, pentru italienescul tuono, [lat.] tonitru. Uneori dispare, precum în canasta, pentru italienescul canestra, [lat.] canistrum.

La români se transformă în i consonantic, precum în queiu în loc de quetu, [lat.] peto; sỉ ţi paiả (în loc de parả) rẻu, [lat.] ut te poeniteat; sỉ peiả (în loc de pérả), [lat.] ut pereat etc. În l, precum în lidzescu, [lat.] subrideo, ca și ridesco; intẻlnescu în loc de intẻrnescu, [lat.] convenio, constitutor cum aliquo; adulmecu în loc de adurmecu, de la urma, [lat.] vestigium; tủlmaciu în loc de italienescul turcimanno, [lat.] interpres; molfỉescu, [lat.] diu mando pentru italienescul morfire, [lat.] helluari; sảtul, [lat.] satur; în n, precum în cununa, [lat.] corona. În s, precum în cušba, [lat.] quoddam instrumentum e ligno curvo, din latinescul curva; în franceză

§. 16.

De litera R

Pronunciatur sicut apud Latinos, ut ramu, ramus; repede, rapide; ridu, rideo; rodu, rodo; rugu, rubus; rảdea vel rảdeua, radebat; rẻsina, resina, pix; rỉpa, ripa; rỏtundu, rotundus; Ital. tondo, detrita syllaba ro; rủgire, rugire; rógả roga.

De litera R sic loquitor Priscianus lib.1. „R sine aspiratione ponitur in Latinis, in Graecis vero principalis vel geminata, in media dictione aspiratur, ut rhetor, rhenu, rhodus, pyrrhus, tyrrhenus, orrhena, pro quo nunc osrena dicentes, aspirationem post r antiquae servant scriptureae. Transit in l, niger nigellus, umbra umbella, in s, ut arbos pro arbor, odos pro odor. -- -- -- In duas ss, uro ussi, gero gessi; in u consonantem, tero triui, sero seui; in n, aeneus pro aereus.“ In his quoquoe mutatur in l: intelligo pro interlego, Valachice ințelegu; pelluceo pro perluceo. Interdum subtrahitur, ut sursum, et susum, mulus dossuarius, pro dorsuarius; increbesco, pro increbresco.

Apud Italos mutatur in b, ut buscare, aucupari, comparare, anxie quaeritando obtinere, â Lat. aeruscare, detrita diphtongo ae, quod veteres dixerunt pro; pecunias undique fallaciis colligere; in i consonantem, ut calamajo, calamarium; danajo pro danaro, pecunia, denarius; librajo pro libraro, bibliopola; muojo, morior; notajo, pro notaro, notarius etc. In l, ut albero, arbor; Catalina pro Catarina; diaflagma, diaphragma; elementale, elementarius; palvese, vel pavese scutum, parma, â parma; valachice, pavesa, Hisp. paves; sciloppo pro sciroppo, syrupus; prevalicare, praevaricari; voltare, vertere. In n, ut volganamente, pro volgarmente, vulgariter; Zingano pro Zingaro in s, ut dosso, dorsum; Subinde interjicitur, ut celestro pro celeste; scientre pro sciente; valentre pro valente, Interdum subtrahitur, ut chirugico, vel cirugico, chirurgus; pe pro per, pe monti, pro per i monti, per montes, Valachice, pe munti; propio pro proprio; propiamente pro propriamente, proprie; propietà, pro proprietà, proprietas; pepe, piper; esprobare, exprobrare; hinc Valachorum probosescu, exprobro, per metathesin; prua, pro prora.

Apud Hispanos mutatur in l, ut platicar, pro praticar, exequi, factitare; destemplar, pro Ital. stemperare, dissolvere, diluere; in s, ut chusma, pro Ital. ciurma, turma. Subinde interjicitur, ut bretonica, betonica; comite vel comitre, remigum moderator; estrella, stella; dia de fiestra, dies festa; trueno, pro Ital. tuono, tonitru. Interdum subtrahitur, ut canasta, pro Ital. canestra, canistrum.

Apud Valachos mutatur in i consonantem: ut queiu, pro quetu, peto; sỉ ţi paiả (pro parả) rẻu, ut te poeniteat; sỉ peiả (pro pérả) ut pereat etc. In l, ut lidzescu, subrideo, quasi ridesco; intẻlnescu, pro intẻrnescu, convenio, constitutor cum aliquo; adulmecu pro adurmecu, ab urma, vestigium; tủlmaciu pro Ital. turcimanno, interpres; molfỉescu, diu mando, pro Ital. morfire, helluari; sảtul, satur; in n, ut cununa, corona. In s, ut cušba, quoddam instrumentum e ligno curvo, â Lat. curva; Gallice

§. 16.

Despre litera R

Se pronunță ca la latini, precum în ramu, [lat.] ramus; repede, [lat.] rapide; ridu, [lat.] rideo; rodu, [lat.] rodo; rugu, [lat.] rubus; rảdea sau rảdeua, [lat.] radebat; rẻsina, resina, [lat.] pix; rỉpa, [lat.] ripa; rỏtundu, [lat.] rotundus; italiană: tondo, după căderea silabei ro; rủgire, [lat.] rugire; rógả, [lat.] roga.

Priscianus, cartea 1, [7, 40], vorbeşte astfel despre litera r: „R fără aspirație se foloseşte în cuvintele latinești, iar în cele grecești, simplă sau geminată în interiorul cuvântului, este aspirată, precum în rhetor, rhenu, rhodus, pyrrhus, tyrrhenus, orrhena pentru care cei care pronunţă astăzi osrena folosesc aspirația după r din scrierea veche. Se transformă în l, precum niger nigellus, umbra umbella; în s, precum în arbos în loc de arbor, odos în loc de odor. [...] Se transformă în dublu ss, uro ussi, gero gessi; în u consonantic, tero triui, sero seui; în n, aeneus în loc de aereus.“ La latini se transformă şi în l: intelligo în loc de interlego, română: ințelegu; pelluceo în loc de perluceo. Uneori este eliminat, precum în sursum și susum, mulus, dossuarius în loc de dorsuarius; increbesco în loc de increbresco.

La italieni se schimbă în b, precum în buscare, [lat.] aucupare, comparare, anxie quaeritando obtinere, din latinescul aeruscare, fiind înlăturat diftongul ae, cuvânt pe care cei vechi îl foloseau pentru a aduna bani prin minciuni; în i consonantic, precum în calamajo, [lat.] calamarium; danajo în loc de danaro, [lat.] pecunia, denarius; librajo în loc de libraro, [lat.] bibliopola; muojo, [lat.] morior; notajo în loc de notaro, [lat.] notarius etc. În l, precum în albero, [lat.] arbor; Catalina în loc de Catarina; diaflagma, [lat.] diaphragma; elementale, [lat.] elementarius; palvese sau pavese, [lat.] scutum, parma din parma; română: pavesa, spaniolă: paves; sciloppo în loc de sciroppo, [lat.] syrupus; prevalicare, [lat.] praevaricari; voltare, [lat.] vertere. În n, precum în volganamente în loc de volgarmente, [lat.] vulgariter; Zingano în loc de Zingaro; în s, precum în dosso, [lat.] dorsum. Uneori este intercalat, precum în celestro în loc de celeste; scientre în loc de sciente; valentre în loc de valente. Uneori dispare, precum în chirugico sau cirugico, [lat.] chirurgus; pe în loc de per, pe monti în loc de per i monti, [lat.] per montes, română: pe munti; propio în loc de proprio; propiamente în loc de propriamente, [lat.] proprie; propietà în loc de proprietà, [lat.] proprietas; pepe, [lat.] piper; esprobare, [lat.] exprobrare; de aici cuvântul românesc probosescu, [lat.] exprobro, prin metateză; prua în loc de prora.

La spanioli se transformă în l, precum în platicar în loc de praticar, [lat.] exequi, factitare; destemplar, în loc de italienescul stemperare, [lat.] dissolvere, diluere; în s, precum în chusma pentru italienescul ciurma, [lat.] turma. Uneori este intercalat, precum în bretonica, [lat.] betonica; comite sau comitre, [lat.] remigum moderator; estrella[lat.] stella; dia de fiestra, [lat.] dies festa; trueno, pentru italienescul tuono, [lat.] tonitru. Uneori dispare, precum în canasta, pentru italienescul canestra, [lat.] canistrum.

La români se transformă în i consonantic, precum în queiu în loc de quetu, [lat.] peto; sỉ ţi paiả (în loc de parả) rẻu, [lat.] ut te poeniteat; sỉ peiả (în loc de pérả), [lat.] ut pereat etc. În l, precum în lidzescu, [lat.] subrideo, ca și ridesco; intẻlnescu în loc de intẻrnescu, [lat.] convenio, constitutor cum aliquo; adulmecu în loc de adurmecu, de la urma, [lat.] vestigium; tủlmaciu în loc de italienescul turcimanno, [lat.] interpres; molfỉescu, [lat.] diu mando pentru italienescul morfire, [lat.] helluari; sảtul, [lat.] satur; în n, precum în cununa, [lat.] corona. În s, precum în cušba, [lat.] quoddam instrumentum e ligno curvo, din latinescul curva; în franceză

cuorbè, quod ad formam falcis; téscu, torcular, Ital. torchio. Interdum subtrahitur, ut dosu, dorsum; toquila, pro torquila; stoquescu, pro storquescu, extorqueo, exprimo; tunetu, tonitru; et dum infinitivus accipitur pro substantivo, eleganter expungitur, ut Domnie, pro Domnire, curảtie, pro curảtire etc. Quandoque interjicitur, ut pregetare, pigere; pregetu a ảmblare, piget me ambulare; ciorsoiu, homo vilis, Ital. cioso; hinc verbum, ciorsoescu, malescindo ob defectum instrumenti, aut quia artem non calleo.

Porro, sicut apud Latinos et Italos, sic etiam apud Valachos r est Characteristica infinitivi modi, ut purtare, portare; avere, habere; stringere, stringere; dormire, dormire. Saepe tamen Valachi exterunt re infinitivi, ut purtà; avè; stringe; dormì, sic: nu póte purtà, non potest portare; nu póte stringe, non potest stringere; nu pote dormì, non potest dormire.

§. 17.

De litera S.

Initio vocum ante vocales a, e, o, u, communiter pronunciatur sicut Latinum s, et hungaricum sz, ac Cyrillicum s, ut sacu, saccus; serėnu, serenum; somnu, somnus; sugu, sugo. Pariter ante i obscuri soni, ut sỉnu, sinus; sỉlbaticu, silvaticus. Ante i vero clari, sive ordinarii soni, profertur sicut hungaricum s, Cyrillicum š, ac germanicum sch, ut sie, sibi; siede, sedet, Ital. siede. Quamvis autem interdum sic enuncietur, quin sequatur vocalis i, tamen haec semper subauditur, e. g. sedere, pro siedere; inselare, ephipiare, et translate, decipere, imponere, â Lat. sella; crucisu, pro crucisiu, transversim; sóarece, pro siórece, sorex sorice. Caeterum in nonnullis Italiae regionibus creberrime usurpatur haec pronunciatio ante omnes vocales. Itali, dum s crasse pronunciandum venit, sic scribunt: sce, sci, ut scelto, selectus; sciorre, solvere. Nos, dum s pronunciandum est crasse uti ș Cyrillicum, ad reddendam exteris expeditiorem lectionem saepe s subnotamus signo mediae lunulae: quod tolerabilius est, quam interponere c inter s et i more Italorum, e. g. Itali scribunt, uscire. Valachi ešire, exire; Ital. lisciva, Val. lišia, lixivium etc.

Excipe s ante i in II. participio si prima persona verbi, modi indicat. temp. praes. num. sing. desinat in sescu, ut dosescu, subduco, dositu, subductus etc. sosescu, appello, is, sositu, appulsus etc. Ceterum i hic efffertur vulgo sono obscuro sive strictissimo, qui obsistit crassae pronunciationi s.

Similiter pronunciatur uti sz hungaricum ante consonantes c, f, l, p, q, t, ut scapu, evado, Ital. scappare; sfỏrticatu, laceratus, Ital. scorticato; slova, litera, â Gr. συλλαβη, syllaba; spunere, exponere, ital. sponere; squama, fibra; stare, stare;

Ante syllabas ce, ci profertur crasse, ut esci, es, pesce, piscis, Ital. pesce. Iuxta orthographiam Cyrillico – Valachicam hoc in casu sc scribitur una litera ś ut ĕ̇śí; pe%śe. Etsi vero litera ś tam apud Russos, â quibus mutuati sunt Valachi literas Cyrillicas, quam apud Serbos, qui eisdem literis utuntur, efferatur duabus literis š, c, ut šca, šce, etc. idest, uti hungaricum stsa; tamen Valachi consueverunt vulgo pronunciare uti št. Cyrillicum, et

cuorbè, ceea ce are forma coasei; téscu, [lat.] torcular, italiană: torchio. Uneori cade, precum în dosu, [lat.] dorsum; toquila în loc de torquila; stoquescu în loc de storquescu, [lat.] extorqueo, exprimo; tunetu, [lat.] tonitru; iar când infinitivul este folosit ca substantiv, este eliminat în mod elegant, precum în Domnie în loc de Domnire, curảtie în loc de curảtire etc. Câteodată este intercalat, precum în pregetare, [lat.] pigere; pregetu a ảmblare, [lat.] piget me ambulare; ciorsoiu, [lat.] homo vilis, italiană: cioso; de unde provine verbul ciorsoescu, tai rău din cauza unui defect al uneltei sau pentru că nu cunosc meșteșugul.

Apoi, la fel ca la latini şi italieni, și la români r este marca modului infinitiv, precum în purtare, [lat.] portare; avere, [lat.] habere; stringere, [lat.] stringere; dormire, [lat.] dormire. Adesea, însă, românii înlătură re de la infinitiv, precum în purtà, avè, stringe, dormì, astfel: nu póte purtà, [lat.] non potest portare; nu póte stringe, [lat.] non potest stringere; nu pote dormì, [lat.] non potest dormire.

§. 17.

Despre litera S

La începutul cuvintelor și înaintea vocalelor a, e, o, u se pronunță ca s latinesc și sunguresc şi s chirilic, precum în sacu, [lat.] saccus; serėnu, [lat.]  serenum; somnu, [lat.] somnus; sugu, [lat.] sugo. De asemenea, înaintea lui i cu sunetul întunecat, precum în sỉnu, [lat.] sinus; sỉlbaticu, [lat.] silvaticus. Înaintea unui i deschis sau cu sunet obișnuit, se pronunță ca s unguresc, ș chirilic și sch nemțesc, precum în sie, [lat.] sibi; siede, [lat.] sedet, italiană: siede; deşi uneori se pronunță în așa fel, încât nu poate fi urmat de vocala i, aceasta se aude, totuși, întotdeauna puţin, e.g. sedere în loc de siedere; inselare, [lat.] ephipiare, și în sens figurat decipere, imponere, din latinescul sella; crucisu în loc de crucisiu, [lat.] transversim; sóarece în loc de siórece, [lat.] sorex sorice. De altfel, în unele regiuni ale Italiei se folosește foarte frecvent această pronunțare înaintea tuturor vocalelor. Italienii, atunci când trebuie să pronunțe s apăsat, scriu astfel: sce, sci, precum în scelto, [lat.] selectus; sciorre, [lat.] solvere. Noi, atunci când îl pronunțăm pe s apăsat ca pe ș chirilic, scriem deseori sub literă o semilună pentru a face această pronunție mai uşoară pentru străin, ceea ce este mai acceptabil decât să intercalăm un c între s și i cum fac italienii, e.g. italienii scriu uscire, românii, eşire, [lat.] exire; italiană: lisciva, română: lišia, [lat.] lixivium etc.

Înlătură s înainte de i la participiu II, dacă prima persoană a verbului la modul indicativ prezent, numărul singular, se termină în sescu, precum în dosescu, [lat.] subduco, dositu, [lat.] subductus etc. sosescu, [lat.] appello, -is, sositu, [lat.] appulsus etc. De altfel, acest i se pronunță în popor cu un sunet întunecat sau foarte închis, care împiedică pronunțarea apăsată a lui s.

De asemenea, se pronunță ca sz unguresc înaintea consoanelor c, f, l, p, q, t, precum în scapu, [lat.] evado, italiană: scappare; sfỏrticatu, [lat.] laceratus, italiană: scorticato; slova, litera, din grecescul συλλαβη, [lat.] syllaba; spunere, [lat.] exponere, italiană: sponere; squama, [lat.] fibra; stare, [lat.] stare.

Înainte silabelor ce, ci se pronunță apăsat, precum în esci, es, pesce, [lat.] piscis, italiană: pesce. În acest caz, în ortografia română chirilică, sc se scrie cu o singură literă ś precum în ĕ̇śí, pe%śe. Deși litera ś atât la ruși, de la care au luat românii literele chirilice, cât şi la sârbi, care se folosesc de aceleași litere, se redă prin două litere ș, c, precum în șca, șce, etc. adică, la fel cu stsa unguresc, totuși, românii din popor obișnuiesc să‑l pronunțe ca pe șt chirilic, și pe

cuorbè, quod ad formam falcis; téscu, torcular, Ital. torchio. Interdum subtrahitur, ut dosu, dorsum; toquila, pro torquila; stoquescu, pro storquescu, extorqueo, exprimo; tunetu, tonitru; et dum infinitivus accipitur pro substantivo, eleganter expungitur, ut Domnie, pro Domnire, curảtie, pro curảtire etc. Quandoque interjicitur, ut pregetare, pigere; pregetu a ảmblare, piget me ambulare; ciorsoiu, homo vilis, Ital. cioso; hinc verbum, ciorsoescu, malescindo ob defectum instrumenti, aut quia artem non calleo.

Porro, sicut apud Latinos et Italos, sic etiam apud Valachos r est Characteristica infinitivi modi, ut purtare, portare; avere, habere; stringere, stringere; dormire, dormire. Saepe tamen Valachi exterunt re infinitivi, ut purtà; avè; stringe; dormì, sic: nu póte purtà, non potest portare; nu póte stringe, non potest stringere; nu pote dormì, non potest dormire.

§. 17.

De litera S.

Initio vocum ante vocales a, e, o, u, communiter pronunciatur sicut Latinum s, et hungaricum sz, ac Cyrillicum s, ut sacu, saccus; serėnu, serenum; somnu, somnus; sugu, sugo. Pariter ante i obscuri soni, ut sỉnu, sinus; sỉlbaticu, silvaticus. Ante i vero clari, sive ordinarii soni, profertur sicut hungaricum s, Cyrillicum š, ac germanicum sch, ut sie, sibi; siede, sedet, Ital. siede. Quamvis autem interdum sic enuncietur, quin sequatur vocalis i, tamen haec semper subauditur, e. g. sedere, pro siedere; inselare, ephipiare, et translate, decipere, imponere, â Lat. sella; crucisu, pro crucisiu, transversim; sóarece, pro siórece, sorex sorice. Caeterum in nonnullis Italiae regionibus creberrime usurpatur haec pronunciatio ante omnes vocales. Itali, dum s crasse pronunciandum venit, sic scribunt: sce, sci, ut scelto, selectus; sciorre, solvere. Nos, dum s pronunciandum est crasse uti ș Cyrillicum, ad reddendam exteris expeditiorem lectionem saepe s subnotamus signo mediae lunulae: quod tolerabilius est, quam interponere c inter s et i more Italorum, e. g. Itali scribunt, uscire. Valachi ešire, exire; Ital. lisciva, Val. lišia, lixivium etc.

Excipe s ante i in II. participio si prima persona verbi, modi indicat. temp. praes. num. sing. desinat in sescu, ut dosescu, subduco, dositu, subductus etc. sosescu, appello, is, sositu, appulsus etc. Ceterum i hic efffertur vulgo sono obscuro sive strictissimo, qui obsistit crassae pronunciationi s.

Similiter pronunciatur uti sz hungaricum ante consonantes c, f, l, p, q, t, ut scapu, evado, Ital. scappare; sfỏrticatu, laceratus, Ital. scorticato; slova, litera, â Gr. συλλαβη, syllaba; spunere, exponere, ital. sponere; squama, fibra; stare, stare;

Ante syllabas ce, ci profertur crasse, ut esci, es, pesce, piscis, Ital. pesce. Iuxta orthographiam Cyrillico – Valachicam hoc in casu sc scribitur una litera ś ut ĕ̇śí; pe%śe. Etsi vero litera ś tam apud Russos, â quibus mutuati sunt Valachi literas Cyrillicas, quam apud Serbos, qui eisdem literis utuntur, efferatur duabus literis š, c, ut šca, šce, etc. idest, uti hungaricum stsa; tamen Valachi consueverunt vulgo pronunciare uti št. Cyrillicum, et

cuorbè, ceea ce are forma coasei; téscu, [lat.] torcular, italiană: torchio. Uneori cade, precum în dosu, [lat.] dorsum; toquila în loc de torquila; stoquescu în loc de storquescu, [lat.] extorqueo, exprimo; tunetu, [lat.] tonitru; iar când infinitivul este folosit ca substantiv, este eliminat în mod elegant, precum în Domnie în loc de Domnire, curảtie în loc de curảtire etc. Câteodată este intercalat, precum în pregetare, [lat.] pigere; pregetu a ảmblare, [lat.] piget me ambulare; ciorsoiu, [lat.] homo vilis, italiană: cioso; de unde provine verbul ciorsoescu, tai rău din cauza unui defect al uneltei sau pentru că nu cunosc meșteșugul.

Apoi, la fel ca la latini şi italieni, și la români r este marca modului infinitiv, precum în purtare, [lat.] portare; avere, [lat.] habere; stringere, [lat.] stringere; dormire, [lat.] dormire. Adesea, însă, românii înlătură re de la infinitiv, precum în purtà, avè, stringe, dormì, astfel: nu póte purtà, [lat.] non potest portare; nu póte stringe, [lat.] non potest stringere; nu pote dormì, [lat.] non potest dormire.

§. 17.

Despre litera S

La începutul cuvintelor și înaintea vocalelor a, e, o, u se pronunță ca s latinesc și sunguresc şi s chirilic, precum în sacu, [lat.] saccus; serėnu, [lat.]  serenum; somnu, [lat.] somnus; sugu, [lat.] sugo. De asemenea, înaintea lui i cu sunetul întunecat, precum în sỉnu, [lat.] sinus; sỉlbaticu, [lat.] silvaticus. Înaintea unui i deschis sau cu sunet obișnuit, se pronunță ca s unguresc, ș chirilic și sch nemțesc, precum în sie, [lat.] sibi; siede, [lat.] sedet, italiană: siede; deşi uneori se pronunță în așa fel, încât nu poate fi urmat de vocala i, aceasta se aude, totuși, întotdeauna puţin, e.g. sedere în loc de siedere; inselare, [lat.] ephipiare, și în sens figurat decipere, imponere, din latinescul sella; crucisu în loc de crucisiu, [lat.] transversim; sóarece în loc de siórece, [lat.] sorex sorice. De altfel, în unele regiuni ale Italiei se folosește foarte frecvent această pronunțare înaintea tuturor vocalelor. Italienii, atunci când trebuie să pronunțe s apăsat, scriu astfel: sce, sci, precum în scelto, [lat.] selectus; sciorre, [lat.] solvere. Noi, atunci când îl pronunțăm pe s apăsat ca pe ș chirilic, scriem deseori sub literă o semilună pentru a face această pronunție mai uşoară pentru străin, ceea ce este mai acceptabil decât să intercalăm un c între s și i cum fac italienii, e.g. italienii scriu uscire, românii, eşire, [lat.] exire; italiană: lisciva, română: lišia, [lat.] lixivium etc.

Înlătură s înainte de i la participiu II, dacă prima persoană a verbului la modul indicativ prezent, numărul singular, se termină în sescu, precum în dosescu, [lat.] subduco, dositu, [lat.] subductus etc. sosescu, [lat.] appello, -is, sositu, [lat.] appulsus etc. De altfel, acest i se pronunță în popor cu un sunet întunecat sau foarte închis, care împiedică pronunțarea apăsată a lui s.

De asemenea, se pronunță ca sz unguresc înaintea consoanelor c, f, l, p, q, t, precum în scapu, [lat.] evado, italiană: scappare; sfỏrticatu, [lat.] laceratus, italiană: scorticato; slova, litera, din grecescul συλλαβη, [lat.] syllaba; spunere, [lat.] exponere, italiană: sponere; squama, [lat.] fibra; stare, [lat.] stare.

Înainte silabelor ce, ci se pronunță apăsat, precum în esci, es, pesce, [lat.] piscis, italiană: pesce. În acest caz, în ortografia română chirilică, sc se scrie cu o singură literă ś precum în ĕ̇śí, pe%śe. Deși litera ś atât la ruși, de la care au luat românii literele chirilice, cât şi la sârbi, care se folosesc de aceleași litere, se redă prin două litere ș, c, precum în șca, șce, etc. adică, la fel cu stsa unguresc, totuși, românii din popor obișnuiesc să‑l pronunțe ca pe șt chirilic, și pe

Hungaricum st; sic in allatis exemplis enunciant ĕ̇śí, uti ĕ̇ští, et juxta hungaricam Orthographiam, uti esti; pešte, peste. Non obstante tamen hac pronunciatione, scribi debet Latino – Valachice prouti apud Russos sonat ś, et Latini semper scripserunt, hoc est, sce, sci. Opinor, hanc pronunciationem per ipsos Valachorum atavos ex Italis isthuc advectam fuisse, eamque unam esse ex proprietatibus antique linguae Romanae in varias Dialectos divisae. Suffragatur huic opinioni Gallorum orthographia, qui c Latinorum post s mutant in t, ut naistre, Ital. nascere, nasci; paistre, Ital. et Lat. pascere. Sed et Latini â pasco dicunt pastum etc.

Etiam ante syllabas te et ti solent Valachi s crasse pronunciare, ut ašternu, sterno, ab externo; ašternutu, stratum; Bucurešti, Bucurestinum, scilicet propter affinitatem cum ce et ci.

Tam Latini, quam Itali interdum pronunciant s uti z, e. g. dispensatio, census, sensus, intensus, extensus etc. Italice, dispensa, censo, senso, intenso, estenso etc. effertur: dispenzatio, cenzus, senzus etc. dispenza, cenzo, senzo etc. Idem usuvenit apud Valachos non raro, ut infrẻnesu, pro infrẻnu, refraeno; lucresu pro lucru, laboro, nẻcasu, angor, tribulatio; idque contingit etiam initio dictionis, ut séru, serra; sẻru, serum etc. Sicut vero Latini, et Itali propter hanc pronunciationem, neutiquam censuerunt, loco s adhibendum esse in scribendo z, ac propter mutatum sonum s in z mutandum esse ipsum corpus literae s; ita apud Valachos sonus z semper referendus venit vel ad s, vel ad dz subnotatum, cum hic sonus Valachicarum dictionum apud Latinos semper sit vel d, vel s, sic sẻru, pronunciatione zẻru, Latini dicunt serum; dzicere, pronunciatione zicere, Latini dicunt, dicere etc. Quo statuto, quisque videt, ex orthographia Latino-Valachica posse exulare, et cum tempore eliminandam esse literam z cum nullam vocem habeat lingua Valachica, quae Latine exprimatur per z, idque eo â fortiori, quod vel ipsi Latini antiqui caruerint litera z; ac loco ejus in graecis dictionibus soliti fuerint vel s, vel d adhibere, uti sub litera z edocebimus: Unica dictio est apud Valachos â Graecis adoptata, quae in Graeco fert literam z, et apud Valachos retinet sonum z: zama, jus, jus esculentum, â Gr. ζωμος (zomos), sed, una hirundo non facit ver; proinde illa dictio etiam scribi debet litera s, non z, nimirum sama, non zama. Ut autem, sama, jusculum, non confundatur cum simili dictione, sama, que venit â Lat. summa, et denotat: ratio, calculus, ut dả sama, redde rationem; tragem samả, ponimus calculum, ipse contextus monebit.

Non possum non indignari illis Valachis, qui nescio quo cacoëthe verbis primae conjug. in prima pers. modi indicat. temp. praes, amant interponere literam z, ubi pleraque dici possunt absque augmento, e. g. lucrezu, pro lucru, laboro; spảimentezu, pro spảimẻntu, territo, Ital. spaventare etc. Hic abusus eo minus ferendus est, quod isthoc z non possit habere locum, nisi in numeri sing. temp. praes. prima, secunda et tertia persona, scilicet modi indic. et etiam conjunctivi, qui similis est priori in temp. praes. ut io lucrezu, pro io lucru, ego laboro; tu lucrezi, pro tu lucri, tu laboras; el lucrézả pro lucrả, ille laborat. In num. pl. jam non potest dici: noi lucrezảmu, sed: noi lucrảmu, voi lucraţi, ei lucrả, a verbo lucru, non â lucrezu.

st unguresc; astfel, în exemplele date, ĕ̇śí se pronunță ca ĕ̇ștí, iar în ortografia maghiară, ca esti; pește, peste. În ciuda acestei pronunțări, în ortografia latino-română trebuie să se scrie aşa cum sună la ruşi ś și cum au scris dintotdeauna latinii, adică sce, sci. Cred că această pronunțare a fost adusă de către strămoșii românilor din Italia și că aceasta este una dintre caracteristicile limbii latine care era împărţită în diverse dialecte. În sprijinul acestei opinii vine ortografia franceză, care schimbă c latinesc aflat după s în t, precum în naistre, italiană: nascere, [lat.] nasci; paistre, italiană și latină: pascere. Dar şi latinii spun pastum de la pasco etc.

Înaintea silabelor te și ti românii obișnuiesc să pronunțe s apăsat, precum în ašternu, [lat.] sterno din externo; ašternutu, [lat.] stratum; Bucurešti, [lat.] Bucurestinum, din cauza apropierii cu ce și ci.

Atât latinii, cât și italienii pronunţă uneori s ca z, e.g. dispensatio, census, sensus, intensus, extensus etc. La italieni, dispensa, censo, senso, intenso, estenso etc. se pronunță: dispenzatio, cenzus, senzus etc. dispenza, cenzo, senzo etc. Acelaşi lucru se găseşte nu rareori şi la români, precum în infrẻnesu în loc de infrẻnu, [lat.] refraeno; lucresu în loc de lucru, [lat.] laboro, nẻcasu, [lat.] angor, tribulatio; acest lucru se întâmplă la începutul cuvântului, precum în séru, [lat.] serra; sẻru, [lat.] serum etc. Dar, aşa cum nici latinii, nici italienii nu au socotit niciodată că ar trebui adoptată în scris litera z în loc de s şi că ar trebui schimbat corpul literei s în din cauza transformării sunetului lui s, tot astfel la români, sunetul z trebuie întotdeauna notat sau dz subscris, de vreme ce acest sunet din cuvintele românești a fost întotdeauna la latini un d sau s, precum sẻru, pronunțat zẻru, care în latină se rostește serum; dzicere, pronunțat zicere, latinii rostesc dicere etc. Aceat lucru fiind stabilit, oricine va vedea că litera z poate fi îndepărtată şi, cu timpul, eliminată din ortografia latino-română pentru că limba română nu are nici un cuvânt care în latină se scrie cu z, cu atât mai mult cu cât vechii latini nu aveau litera z, iar în locul ei foloseau, în cuvintele grecești, fie s, fie d, după cum vom arăta la Litera Z. Un singur cuvânt au împrumutat românii de la greci, care conţine în greacă litera z și care păstrează sunetul z în românește: zama, [lat.] jus, jus esculentum, din grecescul ζωμος (zomos), dar cu o rândunică nu se face primăvară. Prin urmare, și acel cuvânt ar trebui să se scrie cu litera s, nu cu z, adică sama și nu zama, iar contextul ne va ajuta să nu confundăm acest cuvânt, sama, [lat.] jusculum, cu un cuvânt asemănător, sama, care vine din latinescul summa și înseamnă socoteală, calcul, precum în dả sama, [lat.] redde rationem; tragem samả, [lat.] ponimmus calculum.

Nu pot să nu fiu cuprins de indignare împotriva acelor români cărora, din nu știu ce prost obicei, le place să introducă litera z, la verbele de conjugarea întâi, la persoana întâi a indicativului prezent, unde multe [verbe] pot fi folosite fără augment, e.g. lucrezu în loc de lucru, [lat.] laboro; spảimentezu în loc de spảimẻntu, [lat.] territo, italiană: spaventare etc. Acest exces trebuie cu atât mai puţin tolerat, cu cât z nu îşi poate găsi locul decât la numărul singular, timpul prezent, persoanele întâi, a doua și a treia, modul indicativ și chiar conjunctiv, care se aseamănă la prezent cu indicativul; e.g. io lucrezu în loc de io lucru, [lat.] ego laboro; tu lucrezi în loc de tu lucri, [lat.] tu laboras; el lucrézả în loc de lucrả, [lat.] ille laborat. La plural nu se mai poate zice: noi lucrezảmu, ci: noi lucrảmu, voi lucraţi, ei lucrả, de la verbul lucru și nu de la lucrezu.

 

Hungaricum st; sic in allatis exemplis enunciant ĕ̇śí, uti ĕ̇ští, et juxta hungaricam Orthographiam, uti esti; pešte, peste. Non obstante tamen hac pronunciatione, scribi debet Latino – Valachice prouti apud Russos sonat ś, et Latini semper scripserunt, hoc est, sce, sci. Opinor, hanc pronunciationem per ipsos Valachorum atavos ex Italis isthuc advectam fuisse, eamque unam esse ex proprietatibus antique linguae Romanae in varias Dialectos divisae. Suffragatur huic opinioni Gallorum orthographia, qui c Latinorum post s mutant in t, ut naistre, Ital. nascere, nasci; paistre, Ital. et Lat. pascere. Sed et Latini â pasco dicunt pastum etc.

Etiam ante syllabas te et ti solent Valachi s crasse pronunciare, ut ašternu, sterno, ab externo; ašternutu, stratum; Bucurešti, Bucurestinum, scilicet propter affinitatem cum ce et ci.

Tam Latini, quam Itali interdum pronunciant s uti z, e. g. dispensatio, census, sensus, intensus, extensus etc. Italice, dispensa, censo, senso, intenso, estenso etc. effertur: dispenzatio, cenzus, senzus etc. dispenza, cenzo, senzo etc. Idem usuvenit apud Valachos non raro, ut infrẻnesu, pro infrẻnu, refraeno; lucresu pro lucru, laboro, nẻcasu, angor, tribulatio; idque contingit etiam initio dictionis, ut séru, serra; sẻru, serum etc. Sicut vero Latini, et Itali propter hanc pronunciationem, neutiquam censuerunt, loco s adhibendum esse in scribendo z, ac propter mutatum sonum s in z mutandum esse ipsum corpus literae s; ita apud Valachos sonus z semper referendus venit vel ad s, vel ad dz subnotatum, cum hic sonus Valachicarum dictionum apud Latinos semper sit vel d, vel s, sic sẻru, pronunciatione zẻru, Latini dicunt serum; dzicere, pronunciatione zicere, Latini dicunt, dicere etc. Quo statuto, quisque videt, ex orthographia Latino-Valachica posse exulare, et cum tempore eliminandam esse literam z cum nullam vocem habeat lingua Valachica, quae Latine exprimatur per z, idque eo â fortiori, quod vel ipsi Latini antiqui caruerint litera z; ac loco ejus in graecis dictionibus soliti fuerint vel s, vel d adhibere, uti sub litera z edocebimus: Unica dictio est apud Valachos â Graecis adoptata, quae in Graeco fert literam z, et apud Valachos retinet sonum z: zama, jus, jus esculentum, â Gr. ζωμος (zomos), sed, una hirundo non facit ver; proinde illa dictio etiam scribi debet litera s, non z, nimirum sama, non zama. Ut autem, sama, jusculum, non confundatur cum simili dictione, sama, que venit â Lat. summa, et denotat: ratio, calculus, ut dả sama, redde rationem; tragem samả, ponimus calculum, ipse contextus monebit.

Non possum non indignari illis Valachis, qui nescio quo cacoëthe verbis primae conjug. in prima pers. modi indicat. temp. praes, amant interponere literam z, ubi pleraque dici possunt absque augmento, e. g. lucrezu, pro lucru, laboro; spảimentezu, pro spảimẻntu, territo, Ital. spaventare etc. Hic abusus eo minus ferendus est, quod isthoc z non possit habere locum, nisi in numeri sing. temp. praes. prima, secunda et tertia persona, scilicet modi indic. et etiam conjunctivi, qui similis est priori in temp. praes. ut io lucrezu, pro io lucru, ego laboro; tu lucrezi, pro tu lucri, tu laboras; el lucrézả pro lucrả, ille laborat. In num. pl. jam non potest dici: noi lucrezảmu, sed: noi lucrảmu, voi lucraţi, ei lucrả, a verbo lucru, non â lucrezu.

st unguresc; astfel, în exemplele date, ĕ̇śí se pronunță ca ĕ̇ștí, iar în ortografia maghiară, ca esti; pește, peste. În ciuda acestei pronunțări, în ortografia latino-română trebuie să se scrie aşa cum sună la ruşi ś și cum au scris dintotdeauna latinii, adică sce, sci. Cred că această pronunțare a fost adusă de către strămoșii românilor din Italia și că aceasta este una dintre caracteristicile limbii latine care era împărţită în diverse dialecte. În sprijinul acestei opinii vine ortografia franceză, care schimbă c latinesc aflat după s în t, precum în naistre, italiană: nascere, [lat.] nasci; paistre, italiană și latină: pascere. Dar şi latinii spun pastum de la pasco etc.

Înaintea silabelor te și ti românii obișnuiesc să pronunțe s apăsat, precum în ašternu, [lat.] sterno din externo; ašternutu, [lat.] stratum; Bucurešti, [lat.] Bucurestinum, din cauza apropierii cu ce și ci.

Atât latinii, cât și italienii pronunţă uneori s ca z, e.g. dispensatio, census, sensus, intensus, extensus etc. La italieni, dispensa, censo, senso, intenso, estenso etc. se pronunță: dispenzatio, cenzus, senzus etc. dispenza, cenzo, senzo etc. Acelaşi lucru se găseşte nu rareori şi la români, precum în infrẻnesu în loc de infrẻnu, [lat.] refraeno; lucresu în loc de lucru, [lat.] laboro, nẻcasu, [lat.] angor, tribulatio; acest lucru se întâmplă la începutul cuvântului, precum în séru, [lat.] serra; sẻru, [lat.] serum etc. Dar, aşa cum nici latinii, nici italienii nu au socotit niciodată că ar trebui adoptată în scris litera z în loc de s şi că ar trebui schimbat corpul literei s în din cauza transformării sunetului lui s, tot astfel la români, sunetul z trebuie întotdeauna notat sau dz subscris, de vreme ce acest sunet din cuvintele românești a fost întotdeauna la latini un d sau s, precum sẻru, pronunțat zẻru, care în latină se rostește serum; dzicere, pronunțat zicere, latinii rostesc dicere etc. Aceat lucru fiind stabilit, oricine va vedea că litera z poate fi îndepărtată şi, cu timpul, eliminată din ortografia latino-română pentru că limba română nu are nici un cuvânt care în latină se scrie cu z, cu atât mai mult cu cât vechii latini nu aveau litera z, iar în locul ei foloseau, în cuvintele grecești, fie s, fie d, după cum vom arăta la Litera Z. Un singur cuvânt au împrumutat românii de la greci, care conţine în greacă litera z și care păstrează sunetul z în românește: zama, [lat.] jus, jus esculentum, din grecescul ζωμος (zomos), dar cu o rândunică nu se face primăvară. Prin urmare, și acel cuvânt ar trebui să se scrie cu litera s, nu cu z, adică sama și nu zama, iar contextul ne va ajuta să nu confundăm acest cuvânt, sama, [lat.] jusculum, cu un cuvânt asemănător, sama, care vine din latinescul summa și înseamnă socoteală, calcul, precum în dả sama, [lat.] redde rationem; tragem samả, [lat.] ponimmus calculum.

Nu pot să nu fiu cuprins de indignare împotriva acelor români cărora, din nu știu ce prost obicei, le place să introducă litera z, la verbele de conjugarea întâi, la persoana întâi a indicativului prezent, unde multe [verbe] pot fi folosite fără augment, e.g. lucrezu în loc de lucru, [lat.] laboro; spảimentezu în loc de spảimẻntu, [lat.] territo, italiană: spaventare etc. Acest exces trebuie cu atât mai puţin tolerat, cu cât z nu îşi poate găsi locul decât la numărul singular, timpul prezent, persoanele întâi, a doua și a treia, modul indicativ și chiar conjunctiv, care se aseamănă la prezent cu indicativul; e.g. io lucrezu în loc de io lucru, [lat.] ego laboro; tu lucrezi în loc de tu lucri, [lat.] tu laboras; el lucrézả în loc de lucrả, [lat.] ille laborat. La plural nu se mai poate zice: noi lucrezảmu, ci: noi lucrảmu, voi lucraţi, ei lucrả, de la verbul lucru și nu de la lucrezu.

 

Demum Itali, etsi habent literam z, ea nequaquam denotat sonum z, sed hungarici tz, germanici z, Cyrillici ț; sonumque z ii quoque exprimunt litera s, ut supra vidimus.

Dum s apud Valachos pronunciandum venit sicut z, si in inflexione, aut derivatione, aut etiam alias post z sequatur i; sonus s mutatur in š more solito, ac tunc effertur sicut j Gallicum, sive i protractum, ut nẻcasu, angor, tribulatio; nẻcảšitu, tribulatus: šimbescu, subrideo, a Lat. semi et labium, quia subridens semi labio ridet; detrita syllaba la.

Priscianus de litera s lib. 1. sic disserit: „S in metro apud vetustissimos vim suam frequenter amittit. Virgil. in 11. Aeneid. Ponite spes sibi quisque. Ne autem conjunctione sequente apostropho penitus tollitur, ut viden’, satin’, vin’ pro videsne, satisne, visne, nec non etiam in Graecis nominibus as vel es terminantibus plerumque tollitur, cum sint primae declinationis, ut Geta, Birrhia, Phaedria, Cherea, poeta quoque Sophista, Scytha, citharista: in quibus etiam ους, producta in a correptam convertitur. Transit haec eadem in m, ut rursum pro rursus, dimminuo, pro disminuo -- -- -- in n mutatur s, sanguis sanguinis; in r, flos floris, jus juris, cursus curriculus vel curriculum; in x aiax pro aias, pistrix pro pistris, in quo sequimur Dores: illi enim ορνιξ pro ὄρνις; in d, custos custodis, pes pedis, praeses praesidis, palus paludis; in t, nepos nepotis, virtus virtutis, samnis samnitis; in u consonantem, bos bouis. Saepe pro aspiratione ponitur in his dictionibus, quas à Graecis sumsimus, -- -- -- sex, septem, se, sal, ἕξ, ἑπτὰ, ἕ, ἇλς apud illos aspirationem habent in principio; adeo autem cognatio est huic literae, idest s cum aspiratione, quod pro ea in quibusdam dictionibus solebant Boeoti pro s, h scribere, muha pro musa dicentes; huic s praeponitur p, et loco ψ Graece fungitur -- -- --. Nam multo molliorem et volubiliorem sonitum habet ψ quam ps vel bs; hac tamen idest bs non alias debent poni pro ψ, hoc est in eadem syllaba conjunctae, nisi in fine nominativi, cujus genitivus in bis desinit, ut urbs urbis, coelebs coelibis, arabs arabis. Sicut ergo ψ melius sonat quam ps vel bs, sic x etiam quam gs vel cs; et x quidem assumsimus, ψ autem non: sed quanto expeditior est ψ quam ps, tantum ps quam bs, ideoque non irrationabiliter plerisque loco videtur ψ, ps debere scribi.“ Et Quintilianus Instit. Orat. lib. 1. cap. 4. ait: „Nam et Vallesii et Fusii in Valerios Furiosque venerunt: ita arbos, labos, vapos etiam et clamos, ac lases aetatis fuerunt. Et haec ipsa S litera ab his nominibus exclusa, in quibusdam ipsa alteri successit: nam mertare, atque pultare dicebant.“

Apud Italos convertitur in c: ut cucire, suo, â Lat. consuo, Val. cosu; baciare, basiare; procciàno pro prossimo, proximus: concistorio, consistorium; vicitare pro visitare; vicitatore pro visitatore. In g, ut roggio pro rosso, ruber; vagello pro vasello, vasculum. In l, ut filosomia pro fisonomia, simul n mutatur in s. Interdum subtrahitur, ut resucitazione pro resuscitatione. Saepe interseritur, ut riscaldere, calefacere, â Lat. re et caldum sive calidum; rischiarare, illustrare, â Lat. re et clarum; valsente pro valente; valsuta pro valuta, pretium. Etiam apud Latinos

În fine, italienii, chiar dacă au litera z, nu o folosesc niciodată pentru a indica sunetul z, ci pentru [sunetul] tz unguresc, z nemțesc, ț chirilic, iar sunetul z îl notează cu litera s, aşa cum am văzut mai sus.

Atunci când s este pronunțat la români ca z, dacă este în flexiune sau în derivate sau și în alte situații în care după z urmează i, sunetul s se schimbă în ş în modul obişnuit, iar atunci se pronunță ca j francez sau i anterior, precum în nẻcasu, [lat.] angor, tribulatio; nẻcảšitu, [lat.] tribulatus: šimbescu, [lat.] subrideo, din latinescul semi și labium, căci cel ce surâde râde cu jumătate de gură; fiind eliminată silaba la.

Priscianus, cartea 1, [7, 40 și 42], vorbeşte astfel de litera s: „S îşi pierde în mod frecvent valoarea la cei vechi în versuri. Vergilius, Aeneis, 11, [309]: Ponite spes sibi quisque. Atunci când este urmat de conjuncția ne, este înlăturat cu totul și înlocuit cu apostrof, precum în ut viden’, satin’, vin’ în loc de videsne, satisne, visne; este înlăturat și la sfârșitul substantivelor grecești care se termină în as sau es, care urmează prima declinare, precum în Geta, Birrhia, Phaedria, Cherea, dar și în poeta, Sophista, Scytha, citharista; chiar și la unele [substantive] care se termină în ους este transformat în a scurt. Se schimbă în m, precum în rursum în loc de rursus, dimminuo în loc de disminuo [...] S se transformă în n, sanguis sanguinis; în r, flos floris, jus juris, cursus curriculus sau curriculum; în x, aiax în loc de aias, pistrix în loc de pistris; în această privință îi urmăm pe dorieni, căci ei spun ορνιξ în loc de ὄρνις; în d, custos custodis, pes pedis, praeses praesidis, palus paludis; în t, nepos nepotis, virtus virtutis, samnis samnitis; în u consonantic, bos bouis. Deseori se pune în locul aspirației în cuvintele pe care le‑am luat de la greci, [...] sex, septem, se, sal, ἕξ, ἑπτὰ, ἕ, ἇλς; înrudirea lui s cu aspirația este atât de strânsă încât beoțienii obișnuiau să scrie, în unele cuvinte, h în loc de s, rostind muha în loc de musa; acestui s i se pune în față p și se folosește în locul lui ψ grecesc. [...] Căci ψ are un sunet cu mult mai moale și mai rotunjit decât ps sau bs; totuși, unii cred că literele bs nu trebuie puse în locul lui ψ, adică unite în aceeași silabă, decât la finalul nominativului care la genitiv se termină în bis, precum în urbs urbis, coelebs coelibis, arabs arabis. Așa cum ψ sună mai bine decât ps sau bs, tot astfel x sună mai bine decât gs sau cs, iar pe x l‑am împrumutat, pe ψ nu; cu cât este mai eficient ψ decât ps, cu atât ps este mai eficient decât bs, de aceea pare logic că, în multe locuri, trebuie să se scrie ps în loc de ψ.“ Iar Quintilianus, Instit[utio] Orat[oria], cartea 1, capitolul 4, [14], zice: „Căci și Vallesii și Fusii au devenit Valerii și Furii; tot astfel existau arbos, labos, vapos, ba chiar și clamos și lases. Litera s a fost eliminată din acele cuvinte în care era urmată de o altă [consoană], căci se spunea mertare și pultare.“

La italieni se transformă în c, precum în cucire, [lat.] suo, din latinescul consuo, română: cosu; baciare, [lat.] basiare; procciano în loc de prossimo, [lat.] proximus; concistorio, [lat.] consistorium; vicitare în loc de visitare; vicitatore în loc de visitatore. În g, precum în roggio în loc de rosso, [lat.] ruber; vagello în loc de vasello, [lat.] vasculum. În l, precum în filosomia în loc de fisonomia; totodată n se transformă în s. Uneori dispare, precum în resucitazione în loc de resuscitatione. Deseori este intercalat, precum în riscaldere, [lat.] calefacere, din latină: re și caldum sau calidum; rischiarare, [lat.] illustrare, din latină: re și clarum; valsente în loc de valente; valsuta în loc de valuta, [lat.] pretium. Și la latini

Demum Itali, etsi habent literam z, ea nequaquam denotat sonum z, sed hungarici tz, germanici z, Cyrillici ț; sonumque z ii quoque exprimunt litera s, ut supra vidimus.

Dum s apud Valachos pronunciandum venit sicut z, si in inflexione, aut derivatione, aut etiam alias post z sequatur i; sonus s mutatur in š more solito, ac tunc effertur sicut j Gallicum, sive i protractum, ut nẻcasu, angor, tribulatio; nẻcảšitu, tribulatus: šimbescu, subrideo, a Lat. semi et labium, quia subridens semi labio ridet; detrita syllaba la.

Priscianus de litera s lib. 1. sic disserit: „S in metro apud vetustissimos vim suam frequenter amittit. Virgil. in 11. Aeneid. Ponite spes sibi quisque. Ne autem conjunctione sequente apostropho penitus tollitur, ut viden’, satin’, vin’ pro videsne, satisne, visne, nec non etiam in Graecis nominibus as vel es terminantibus plerumque tollitur, cum sint primae declinationis, ut Geta, Birrhia, Phaedria, Cherea, poeta quoque Sophista, Scytha, citharista: in quibus etiam ους, producta in a correptam convertitur. Transit haec eadem in m, ut rursum pro rursus, dimminuo, pro disminuo -- -- -- in n mutatur s, sanguis sanguinis; in r, flos floris, jus juris, cursus curriculus vel curriculum; in x aiax pro aias, pistrix pro pistris, in quo sequimur Dores: illi enim ορνιξ pro ὄρνις; in d, custos custodis, pes pedis, praeses praesidis, palus paludis; in t, nepos nepotis, virtus virtutis, samnis samnitis; in u consonantem, bos bouis. Saepe pro aspiratione ponitur in his dictionibus, quas à Graecis sumsimus, -- -- -- sex, septem, se, sal, ἕξ, ἑπτὰ, ἕ, ἇλς apud illos aspirationem habent in principio; adeo autem cognatio est huic literae, idest s cum aspiratione, quod pro ea in quibusdam dictionibus solebant Boeoti pro s, h scribere, muha pro musa dicentes; huic s praeponitur p, et loco ψ Graece fungitur -- -- --. Nam multo molliorem et volubiliorem sonitum habet ψ quam ps vel bs; hac tamen idest bs non alias debent poni pro ψ, hoc est in eadem syllaba conjunctae, nisi in fine nominativi, cujus genitivus in bis desinit, ut urbs urbis, coelebs coelibis, arabs arabis. Sicut ergo ψ melius sonat quam ps vel bs, sic x etiam quam gs vel cs; et x quidem assumsimus, ψ autem non: sed quanto expeditior est ψ quam ps, tantum ps quam bs, ideoque non irrationabiliter plerisque loco videtur ψ, ps debere scribi.“ Et Quintilianus Instit. Orat. lib. 1. cap. 4. ait: „Nam et Vallesii et Fusii in Valerios Furiosque venerunt: ita arbos, labos, vapos etiam et clamos, ac lases aetatis fuerunt. Et haec ipsa S litera ab his nominibus exclusa, in quibusdam ipsa alteri successit: nam mertare, atque pultare dicebant.“

Apud Italos convertitur in c: ut cucire, suo, â Lat. consuo, Val. cosu; baciare, basiare; procciàno pro prossimo, proximus: concistorio, consistorium; vicitare pro visitare; vicitatore pro visitatore. In g, ut roggio pro rosso, ruber; vagello pro vasello, vasculum. In l, ut filosomia pro fisonomia, simul n mutatur in s. Interdum subtrahitur, ut resucitazione pro resuscitatione. Saepe interseritur, ut riscaldere, calefacere, â Lat. re et caldum sive calidum; rischiarare, illustrare, â Lat. re et clarum; valsente pro valente; valsuta pro valuta, pretium. Etiam apud Latinos

În fine, italienii, chiar dacă au litera z, nu o folosesc niciodată pentru a indica sunetul z, ci pentru [sunetul] tz unguresc, z nemțesc, ț chirilic, iar sunetul z îl notează cu litera s, aşa cum am văzut mai sus.

Atunci când s este pronunțat la români ca z, dacă este în flexiune sau în derivate sau și în alte situații în care după z urmează i, sunetul s se schimbă în ş în modul obişnuit, iar atunci se pronunță ca j francez sau i anterior, precum în nẻcasu, [lat.] angor, tribulatio; nẻcảšitu, [lat.] tribulatus: šimbescu, [lat.] subrideo, din latinescul semi și labium, căci cel ce surâde râde cu jumătate de gură; fiind eliminată silaba la.

Priscianus, cartea 1, [7, 40 și 42], vorbeşte astfel de litera s: „S îşi pierde în mod frecvent valoarea la cei vechi în versuri. Vergilius, Aeneis, 11, [309]: Ponite spes sibi quisque. Atunci când este urmat de conjuncția ne, este înlăturat cu totul și înlocuit cu apostrof, precum în ut viden’, satin’, vin’ în loc de videsne, satisne, visne; este înlăturat și la sfârșitul substantivelor grecești care se termină în as sau es, care urmează prima declinare, precum în Geta, Birrhia, Phaedria, Cherea, dar și în poeta, Sophista, Scytha, citharista; chiar și la unele [substantive] care se termină în ους este transformat în a scurt. Se schimbă în m, precum în rursum în loc de rursus, dimminuo în loc de disminuo [...] S se transformă în n, sanguis sanguinis; în r, flos floris, jus juris, cursus curriculus sau curriculum; în x, aiax în loc de aias, pistrix în loc de pistris; în această privință îi urmăm pe dorieni, căci ei spun ορνιξ în loc de ὄρνις; în d, custos custodis, pes pedis, praeses praesidis, palus paludis; în t, nepos nepotis, virtus virtutis, samnis samnitis; în u consonantic, bos bouis. Deseori se pune în locul aspirației în cuvintele pe care le‑am luat de la greci, [...] sex, septem, se, sal, ἕξ, ἑπτὰ, ἕ, ἇλς; înrudirea lui s cu aspirația este atât de strânsă încât beoțienii obișnuiau să scrie, în unele cuvinte, h în loc de s, rostind muha în loc de musa; acestui s i se pune în față p și se folosește în locul lui ψ grecesc. [...] Căci ψ are un sunet cu mult mai moale și mai rotunjit decât ps sau bs; totuși, unii cred că literele bs nu trebuie puse în locul lui ψ, adică unite în aceeași silabă, decât la finalul nominativului care la genitiv se termină în bis, precum în urbs urbis, coelebs coelibis, arabs arabis. Așa cum ψ sună mai bine decât ps sau bs, tot astfel x sună mai bine decât gs sau cs, iar pe x l‑am împrumutat, pe ψ nu; cu cât este mai eficient ψ decât ps, cu atât ps este mai eficient decât bs, de aceea pare logic că, în multe locuri, trebuie să se scrie ps în loc de ψ.“ Iar Quintilianus, Instit[utio] Orat[oria], cartea 1, capitolul 4, [14], zice: „Căci și Vallesii și Fusii au devenit Valerii și Furii; tot astfel existau arbos, labos, vapos, ba chiar și clamos și lases. Litera s a fost eliminată din acele cuvinte în care era urmată de o altă [consoană], căci se spunea mertare și pultare.“

La italieni se transformă în c, precum în cucire, [lat.] suo, din latinescul consuo, română: cosu; baciare, [lat.] basiare; procciano în loc de prossimo, [lat.] proximus; concistorio, [lat.] consistorium; vicitare în loc de visitare; vicitatore în loc de visitatore. În g, precum în roggio în loc de rosso, [lat.] ruber; vagello în loc de vasello, [lat.] vasculum. În l, precum în filosomia în loc de fisonomia; totodată n se transformă în s. Uneori dispare, precum în resucitazione în loc de resuscitatione. Deseori este intercalat, precum în riscaldere, [lat.] calefacere, din latină: re și caldum sau calidum; rischiarare, [lat.] illustrare, din latină: re și clarum; valsente în loc de valente; valsuta în loc de valuta, [lat.] pretium. Și la latini

interjicitur, ut obsolesco, ex ob et olesco; obstrudo, ex ob et trudo.

Apud Hispanos in c, ut cebo vel sebo, sevum; subtrahitur, ut ciencia, scientia; conciencia, conscientia; renacer, renasci. Interjicitur, ut refriar vel resfriar, refrigerare.

Apud Valachos mutatur in c, ut volgo pociu, possum; cimilitura aenigma vile â similitudine cujuspiam rei deductum, â Lat. similitudine, quasi similitura, e. g. Butea geme, boiarii beu, i. e. ad literam: dolium gemit, optimates bibunt, quod significat suem matrem, et nefrentes sugentes; dum enim hi sugunt, illa vocem edit gementis; çipu, projicio, â Lat. sipo, as, quod teste Festo, significat, jacio; in f, ut feria, urna, â Lat. seria, quod est vas vinarium; in l, ut milosẻrdu, misericors, misericorde, in qua dictione etiam c mutatur in s. Interdum subtrahitur, ut pita, panis, â Lat. pistus, pista; ē contrario subinde interjicitur, ut cacastóre, pro cacatóre, forica; mảscủrescu, maculo, commaculo; trỏsnescu, fragorem edo, ab Ital. tronito pro tuono, tonitru; rischiảratu, illustratus, â Lat. re et clarum; rẻscoquu recoquo; rẻsboiu, bellum, â Lat. rebellio; resmiriţia, bellum, revolutio, â Lat. re et miliția, mutato l in r, vel a minitor, mutato n in r; resfacu, dissolvo, â Lat. re et facio etc. etc.

Apud Graecos multarum vocum initio impune σ adest, vel abest; ut σμικρος, μικρος etc. Lacedaemones crebro mutabant r in s, Dorice et Aeolice in d mutatur.

§. 18.

De litera T.

Pronunciatur communiter sicut apud Latinos, ut tace, tacet; teme, timet, Ital. teme; tinge, tingit, Ital. tinge; totu, totum, Ital. tutto; turma, turma. T, magnam affinitatem habet cum litera D. Hinc veteres scriberant Alexanter, pro Alexander; Cassantra, pro Cassandra; intusium pro indusium. Hac de re sic Quintilianus Instit. Orat. lib. 1. cap. 4. „Quid T literae cum D quaedam cognatio? Quare minus mirum si in vetustis operibus urbis nostrae, et celebribus templis legantur Alexanter, et Cassantra.“ Et Graeci t post n efferunt uti d, e. g. τον τανταλον (ton Dandalon). Priscianus lib. 1. sic: „T transit in s, ut verto versus, concutio concussus, ὀξα graecum pro ossa; c vero antecedente, transit in x, ut pecto pexui, flecto flexi.“ Mutatur apud Latinos etiam in l, ut Thetin apud antiquos Thelin; in n, ut antestor pro attestor; in s, quod enim hodie dicimus mersare, pulsare, olim, mertare, pultare.

Itali mutant t in d, ut potere, et podere, posse, potentia, potestas, auctoritas, vires; in c, ut poscia, postea; vomicare, pro vomitare; vechio, vetus. In l, ut seta, sericum, nonnulli dicunt, sela; in s, ut arismetica, arithmetica.

Apud Latinos sequente i, et post i alia vocali, t pronunciatur sicut tz hungaricum, z germanicum, ac ț Cyrillicum, e. g. conceptio, partitio etc, Idem fit apud Valachos, ut tie, tibi; tiéra, terra, regio. Imo apud Valachos etiamsi post i non sequatur alia vocalis, t pronunciatur modo praedicto, e. g. ascutitu, acutus, ab

este intercalat, precum în obsolesco, din ob și olesco; obstrudo, din ob și trudo.

La spanioli se transformă în c, precum în cebo sau sebo, [lat.] sevum; cade, precum în ciencia, [lat.] scientia; conciencia, [lat.] conscientia; renacer, [lat.] renasci. Este intercalat, precum în refriar sau resfriar, [lat.] refrigerare.

La români se transformă în c, precum în forma populară pociu, [lat.] possum; cimilitura, ghicitoare simplă în care se deduce un lucru prin similitudine, din latinescul similitudine, ca și similitura, e. g. Butea geme, boiarii beu, i. e. [lat.] ad literam: dolium gemit, optimates bibunt, ceea ce înseamnă scroafa cu purcei, căci în timp ce purceii sug, scroafa geme; çipu, [lat.] projicio, din latinescul sipo, -as, care, după mărturia lui Festus, înseamnă jacio; se transformă în f, precum în feria, [lat.] urna, din latinescul seria, care este un vas pentru vin; se schimbă în l, precum în milosẻrdu, [lat.] misericors, misericorde, unde c se transformă în s. Uneori este înlăturat, precum în pita, [lat.] panis, din latinescul pistus, pista; dimpotrivă, în unele cuvinte este intercalat, precum în cacastóre în loc cacatóre, [lat.] forica; mảscủrescu, [lat.] maculo, commaculo; trỏsnescu, [lat.] fragorem edo, din italienescul tronito în loc de tuono[lat.] tonitru; rischiảratu, [lat.] illustratus, din latină: re și clarum; rẻscoquu, [lat.] recoquo; rẻsboiu, [lat.] bellum, din latinescul rebellio; resmiriţia, [lat.] bellum, revolutio, din latină: re et miliția, schimbându-se l în r, sau din minitorn schimbându-se în r; resfacu, [lat.] dissolvo, din cuvintele latinești re și facio etc. 

La greci, la începutul multor cuvinte poate lipsi σ, precum în σμικρος, μικρος etc. Spartanii îl transformă adesea pe r în s, în dialectele dorian și eolian se schimbă în d.

§. 18.

Despre litera T.

Se pronunță în general ca la latini, precum în tace, [lat.] tacet; teme, [lat.] timet, italiană: teme; tinge, [lat.] tingit, italiană: tinge; totu, [lat.] totum, italiană: tutto; turma, [lat.] turma. T este strâns înrudit cu litera d. De aceea, cei vechi scriau Alexanter în loc de Alexander; Cassantra în loc de Cassandra; intusium în loc de indusium. Despre acest lucru vorbește Quintilianus, Instit[utio] Orat[oria], cartea 1, capitolul 4, [16]: „De ce există înrudire între literele t și d? Fiindcă nu ne mirăm dacă pe vechile monumente ale cetății noastre și pe faimoasele temple se poate citi Alexanter și Cassantra.“ Grecii pronunță t după n ca pe d, e. g. τον τανταλον (ton Dandalon). Priscianus, cartea 1, [39], spune: „T se transformă în s, precum în verto versus, concutio concussus, ὀξα grecesc pentru ossa; când este precedat de c, se schimbă în x, precum în pecto pexui, flecto flexi.“ La latini se schimbă în l, precum în Thetin care, la cei vechi era Thelin; în n, precum în antestor în loc de attestor; în s, căci astăzi zicem mersare, pulsare, iar pe vremuri se spunea mertare, pultare.

La italieni t se transformă în d, precum în potere et podere, [lat.] posse, potentia, potestas, auctoritas, vires; în c, precum în poscia, [lat.] postea; vomicare în loc de vomitare; vechio, [lat.] vetus. În l, precum în seta, [lat.] sericum, pe care unii îl rostesc sela; în s, precum în arismetica, [lat.] arithmetica.

La latini, când este urmat de i, iar după i, se află altă vocală, t se pronunță ca tz unguresc, z german sau ț chirilic, e.g. conceptio, partitio etc. Același lucru se întâmplă și la români, precum în tie, [lat.] tibi; tiéra, [lat.] terra, regio. Mai mult, și la români se pronunță în același mod, chiar dacă după i nu urmează  altă vocală, e.g. ascutitu, [lat.] acutus, din

interjicitur, ut obsolesco, ex ob et olesco; obstrudo, ex ob et trudo.

Apud Hispanos in c, ut cebo vel sebo, sevum; subtrahitur, ut ciencia, scientia; conciencia, conscientia; renacer, renasci. Interjicitur, ut refriar vel resfriar, refrigerare.

Apud Valachos mutatur in c, ut volgo pociu, possum; cimilitura aenigma vile â similitudine cujuspiam rei deductum, â Lat. similitudine, quasi similitura, e. g. Butea geme, boiarii beu, i. e. ad literam: dolium gemit, optimates bibunt, quod significat suem matrem, et nefrentes sugentes; dum enim hi sugunt, illa vocem edit gementis; çipu, projicio, â Lat. sipo, as, quod teste Festo, significat, jacio; in f, ut feria, urna, â Lat. seria, quod est vas vinarium; in l, ut milosẻrdu, misericors, misericorde, in qua dictione etiam c mutatur in s. Interdum subtrahitur, ut pita, panis, â Lat. pistus, pista; ē contrario subinde interjicitur, ut cacastóre, pro cacatóre, forica; mảscủrescu, maculo, commaculo; trỏsnescu, fragorem edo, ab Ital. tronito pro tuono, tonitru; rischiảratu, illustratus, â Lat. re et clarum; rẻscoquu recoquo; rẻsboiu, bellum, â Lat. rebellio; resmiriţia, bellum, revolutio, â Lat. re et miliția, mutato l in r, vel a minitor, mutato n in r; resfacu, dissolvo, â Lat. re et facio etc. etc.

Apud Graecos multarum vocum initio impune σ adest, vel abest; ut σμικρος, μικρος etc. Lacedaemones crebro mutabant r in s, Dorice et Aeolice in d mutatur.

§. 18.

De litera T.

Pronunciatur communiter sicut apud Latinos, ut tace, tacet; teme, timet, Ital. teme; tinge, tingit, Ital. tinge; totu, totum, Ital. tutto; turma, turma. T, magnam affinitatem habet cum litera D. Hinc veteres scriberant Alexanter, pro Alexander; Cassantra, pro Cassandra; intusium pro indusium. Hac de re sic Quintilianus Instit. Orat. lib. 1. cap. 4. „Quid T literae cum D quaedam cognatio? Quare minus mirum si in vetustis operibus urbis nostrae, et celebribus templis legantur Alexanter, et Cassantra.“ Et Graeci t post n efferunt uti d, e. g. τον τανταλον (ton Dandalon). Priscianus lib. 1. sic: „T transit in s, ut verto versus, concutio concussus, ὀξα graecum pro ossa; c vero antecedente, transit in x, ut pecto pexui, flecto flexi.“ Mutatur apud Latinos etiam in l, ut Thetin apud antiquos Thelin; in n, ut antestor pro attestor; in s, quod enim hodie dicimus mersare, pulsare, olim, mertare, pultare.

Itali mutant t in d, ut potere, et podere, posse, potentia, potestas, auctoritas, vires; in c, ut poscia, postea; vomicare, pro vomitare; vechio, vetus. In l, ut seta, sericum, nonnulli dicunt, sela; in s, ut arismetica, arithmetica.

Apud Latinos sequente i, et post i alia vocali, t pronunciatur sicut tz hungaricum, z germanicum, ac ț Cyrillicum, e. g. conceptio, partitio etc, Idem fit apud Valachos, ut tie, tibi; tiéra, terra, regio. Imo apud Valachos etiamsi post i non sequatur alia vocalis, t pronunciatur modo praedicto, e. g. ascutitu, acutus, ab

este intercalat, precum în obsolesco, din ob și olesco; obstrudo, din ob și trudo.

La spanioli se transformă în c, precum în cebo sau sebo, [lat.] sevum; cade, precum în ciencia, [lat.] scientia; conciencia, [lat.] conscientia; renacer, [lat.] renasci. Este intercalat, precum în refriar sau resfriar, [lat.] refrigerare.

La români se transformă în c, precum în forma populară pociu, [lat.] possum; cimilitura, ghicitoare simplă în care se deduce un lucru prin similitudine, din latinescul similitudine, ca și similitura, e. g. Butea geme, boiarii beu, i. e. [lat.] ad literam: dolium gemit, optimates bibunt, ceea ce înseamnă scroafa cu purcei, căci în timp ce purceii sug, scroafa geme; çipu, [lat.] projicio, din latinescul sipo, -as, care, după mărturia lui Festus, înseamnă jacio; se transformă în f, precum în feria, [lat.] urna, din latinescul seria, care este un vas pentru vin; se schimbă în l, precum în milosẻrdu, [lat.] misericors, misericorde, unde c se transformă în s. Uneori este înlăturat, precum în pita, [lat.] panis, din latinescul pistus, pista; dimpotrivă, în unele cuvinte este intercalat, precum în cacastóre în loc cacatóre, [lat.] forica; mảscủrescu, [lat.] maculo, commaculo; trỏsnescu, [lat.] fragorem edo, din italienescul tronito în loc de tuono[lat.] tonitru; rischiảratu, [lat.] illustratus, din latină: re și clarum; rẻscoquu, [lat.] recoquo; rẻsboiu, [lat.] bellum, din latinescul rebellio; resmiriţia, [lat.] bellum, revolutio, din latină: re et miliția, schimbându-se l în r, sau din minitorn schimbându-se în r; resfacu, [lat.] dissolvo, din cuvintele latinești re și facio etc. 

La greci, la începutul multor cuvinte poate lipsi σ, precum în σμικρος, μικρος etc. Spartanii îl transformă adesea pe r în s, în dialectele dorian și eolian se schimbă în d.

§. 18.

Despre litera T.

Se pronunță în general ca la latini, precum în tace, [lat.] tacet; teme, [lat.] timet, italiană: teme; tinge, [lat.] tingit, italiană: tinge; totu, [lat.] totum, italiană: tutto; turma, [lat.] turma. T este strâns înrudit cu litera d. De aceea, cei vechi scriau Alexanter în loc de Alexander; Cassantra în loc de Cassandra; intusium în loc de indusium. Despre acest lucru vorbește Quintilianus, Instit[utio] Orat[oria], cartea 1, capitolul 4, [16]: „De ce există înrudire între literele t și d? Fiindcă nu ne mirăm dacă pe vechile monumente ale cetății noastre și pe faimoasele temple se poate citi Alexanter și Cassantra.“ Grecii pronunță t după n ca pe d, e. g. τον τανταλον (ton Dandalon). Priscianus, cartea 1, [39], spune: „T se transformă în s, precum în verto versus, concutio concussus, ὀξα grecesc pentru ossa; când este precedat de c, se schimbă în x, precum în pecto pexui, flecto flexi.“ La latini se schimbă în l, precum în Thetin care, la cei vechi era Thelin; în n, precum în antestor în loc de attestor; în s, căci astăzi zicem mersare, pulsare, iar pe vremuri se spunea mertare, pultare.

La italieni t se transformă în d, precum în potere et podere, [lat.] posse, potentia, potestas, auctoritas, vires; în c, precum în poscia, [lat.] postea; vomicare în loc de vomitare; vechio, [lat.] vetus. În l, precum în seta, [lat.] sericum, pe care unii îl rostesc sela; în s, precum în arismetica, [lat.] arithmetica.

La latini, când este urmat de i, iar după i, se află altă vocală, t se pronunță ca tz unguresc, z german sau ț chirilic, e.g. conceptio, partitio etc. Același lucru se întâmplă și la români, precum în tie, [lat.] tibi; tiéra, [lat.] terra, regio. Mai mult, și la români se pronunță în același mod, chiar dacă după i nu urmează  altă vocală, e.g. ascutitu, [lat.] acutus, din

excutio; pảtitu, expertus, â Lat. patior; batuti, percussi, â Lat. batuo etc. Etsi vero aliquando subtrahatur i, nihilominus tamen t pronunciatur uti Cyrillicum ț, e. g. ţéra, terra, regio. Propter facilitatem autem legentium t hoc in casu saepe subnotatur, uti est in allato exemplo, ţera, videre.

Cave tamen decipiaris sono i; nam ė quoque punctatum praesefert sonum i, ut supra docuimus sub Litera E. Ex eo igitur quod sonus I conjugatur cum t, haud necessario sequitur, t pronunciandum esse uti tz hungaricum. Nam, si sonus i exprimatur per ė; t retinet ordinariam pronunciationem Latinam, e. g. tėnẻr, tener, tėne, te etc. similiter t ante i in praesenti infin. et II. participio ordinariam pronunciationem Latinam, non vero tz hungarorum retinet, si verbum in prima persona temp. praes. modi indic. num. sing. t non habuit sequentem vocalem i, i. e. verba in praedicto tempore desinentia in tescu, e. g. scutire, scutitu, â scutescu, immunem reddo, â Lat. scutum. Item ti praecedente consonante s, nunquam uti tzi hungaricam profertur, sed more ordinario Latino, ut stidéla, diffidentia, â Lat. ex et taedet etc.

Cave porro in scribendo sono tz hungarico deceptus confundas ţi sonum hungarici tz praeseferens cum ç caudato, e. g. çiépa, palus acutus, quod est â Lat. cippus, non ţiépa scribi oportet.

T Latinarum dictionum apud Valachos quandoque transit in c, ut ciungu, et ciungitu, truncatus, mutilatus, â Lat. truncatus, r mutato in i, ac c in g, Ital. dicitur truncato et zoncato; cruncenu, truculentus, Gal. cruel; invescu, investio; invescutu, investitus; picioru, pes, â Lat. petiolus, i. e. parvus pes; Itali piciulo, pediculus, i. e. pes, sive cauda fructus; rugảciune, rogatio, rogatione, scrisnescu, stridco, Ital. scricchiare; hẻbẻuccu, hebes, hebetis; scẻrna, stercus, c mutato in n; fliscủescu, fistulo; tỉciune, titio, titione. Mutant idem in d, ut posderi vel pusderi, acus canabis, â Lat. posterum, quod postremum sit canabis, nullius momenti, solummodo ad ignem destinatum; indopu, vel indupu, tuburcinor, i. e. raptim comedo; Mėnduescu (Aurelianae Daciae vocabulum) cogito, â Lat. mens, mente, quasi mentesco; slobodzescu, libero, dimitto, â Lat. solvo per metathesin. Videtur, majores nostros pro solutum dixisse, solvotum; mutato deinde v in b more solito, ac t in d, dixerunt, solbodum; inde slobodzescu, libero; et slobodu, liber; slobodzenia, libertas; slobodzitu dimissus. In g, ut pẻrghia, pertica; in p, ut grapu, cratio, sive occo, Ital. arpagare; price, tricae; apucare, apprehende, aggredi ab Ital. attacare, nisi â Lat. occupare; in r ut scirescu, scitor; in s, ut veselescu, laetor, â Lat. vitulari, quod veteres usurpabant pro voce laetari, propterea quod eam veram vitam putarunt, quae in summa laetitia ac tranquillitate degeretur. Festus â vitulis deducit, qui summa in pratis lascivia exultant. „Vitulans, inquit, laetans gaudio, ut in prato vitulus. Ennius: Habet is coronam, vitulans victoria.” Hispanis perfamiliare est t convertere in d, ut dado, propensus, â Lat. datum; dador, dator; dedo, Ital. dito, digitus; dolado, dolatus etc. etc.

[lat.] excutio; pảtitu, [lat.] expertus, din latinescul patior; batuti, [lat.] percussi, din latinescul batuo etc. Chiar dacă uneori i cade, totuși t se pronunță ca ț chirilic, e. g. ţéra, [lat.] terra, regio. Pentru a ușura citirea, în acest caz, t este deseori notat cu un semn dedesubt, precum se vede în exemplul dat: ţera.

Ai grijă să nu te înșeli în privința sunetului i, căci și ė cu punct reprezintă sunetul lui i, așa cum am arătat mai sus la Litera E. Prin urmare, chiar dacă sunetul i este însoțit de t, totuși nu rezultă în mod necesar că t trebuie pronunțat ca tz unguresc. Căci, dacă sunetul i este exprimat de ė, t păstrează pronunțarea obișnuită latină, e.g. tėnẻr, [lat.] tener, tėne, [lat.] te etc.; de asemenea, t înaintea lui i păstrează, la infinitivul prezent și la participiul II, pronunțarea obișnuită latină și nu pe cea a lui tz unguresc, dacă verbul, la persoana întâi singular, modul indicativ prezent, t nu este urmat de vocala i, adică verbele care se termină la timpul menționat în tescu, e.g. scutire, scutitu, din scutescu, [lat.] immunem reddo, din latinescul scutum. De asemenea, când ti urmează după consoana s, nu se pronunță niciodată ca tzi unguresc, ci în manieră obișnuită latinească, precum în stidéla, [lat.] diffidentia, din latină: ex și taedet etc.

Apoi, ai grijă ca, în scris, înșelat de sunetul tz unguresc, să nu confunzi sunetul ți al ungurescului tz cu ç cu sedilă, e.g. çiépa, [lat.] palus acutus, care provine din latinescul cippus, nu trebuie scris ţiépa.

La români, t din cuvintele latine se transformă uneori în c, precum în ciungu și ciungitu, [lat.] truncatus, mutilatus, din latinescul truncatus, r schimbându-se în i și c în g, în italiană se spune truncato și zoncato; cruncenu, [lat.] truculentus, franceză: cruel; invescu, [lat.] investio; invescutu, [lat.] investitus; picioru, [lat.] pes, din latinescul petiolus, i.e. parvus pes; italiană: piciulo, [lat.] pediculus, i. e. pes sau cauda fructus; rugảciune, [lat.] rogatio, rogatione, scrisnescu, [lat.] strideo, italiană: scricchiare; hẻbẻuccu, [lat.] hebes, [lat.] hebetis; scẻrna, [lat.] stercus, c devenind n; fliscủescu, [lat.] fistulo; tỉciune, [lat.] titio, titione. Se schimbă în d, precum în posderi sau pusderi, [lat.] acus canabis, din latinescul posterum, căci ce rămâne din cânepă nu are nici o valoare și ajunge pe foc: indopu sau indupu, [lat.] tuburcinor, i.e. mănânc pe rupte; mėnduescu (cuvânt din Dacia aureliană), [lat.] cogito, din latinescul mens, mente, ca și mentesco; slobodzescu, [lat.] libero, dimitto, din latinescul solvo prin metateză. Se pare că strămoșii noștri spuneau solvotum în loc de solutum, schimbând v în b în maniera obișnuită și t în d, mai spuneau slobodum; de unde slobodzescu, [lat.] libero și slobodu, [lat.] liber; slobodzenia, [lat.] libertas; slobodzitu, [lat.] dimissus. Se schimbă în g, precum în pẻrghia, [lat.] pertica; în p, precum în grapu, [lat.] cratio sau occo, italiană: arpagare; price, [lat.] tricae; apucare, [lat.] apprehende, aggredi, din italienescul attacare sau din latinescul occupare; în r precum în scirescu, [lat.] scitor; în s, precum în veselescu, [lat.] laetor, din latinescul vitulari, pe care cei vechi îl foloseau în locul cuvântului laetari, deoarece socoteau adevărata viața care se trăiește în cea mai deplină bucurie și liniște. Festus spune că vine de la vituli, care săltau de bucurie pe pășune: „Vitulans este cel ce saltă de bucurie, ca vițelul pe pășune. Ennius: Cel ce are coroana se bucură de victorie.” Spaniolii au obiceiul de a transforma t în d, precum în dado, [lat.] propensus, din latinescul datum; dador, [lat.] dator; dedo, italiană: dito, [lat.] digitus; dolado[lat.] dolatus etc. 

excutio; pảtitu, expertus, â Lat. patior; batuti, percussi, â Lat. batuo etc. Etsi vero aliquando subtrahatur i, nihilominus tamen t pronunciatur uti Cyrillicum ț, e. g. ţéra, terra, regio. Propter facilitatem autem legentium t hoc in casu saepe subnotatur, uti est in allato exemplo, ţera, videre.

Cave tamen decipiaris sono i; nam ė quoque punctatum praesefert sonum i, ut supra docuimus sub Litera E. Ex eo igitur quod sonus I conjugatur cum t, haud necessario sequitur, t pronunciandum esse uti tz hungaricum. Nam, si sonus i exprimatur per ė; t retinet ordinariam pronunciationem Latinam, e. g. tėnẻr, tener, tėne, te etc. similiter t ante i in praesenti infin. et II. participio ordinariam pronunciationem Latinam, non vero tz hungarorum retinet, si verbum in prima persona temp. praes. modi indic. num. sing. t non habuit sequentem vocalem i, i. e. verba in praedicto tempore desinentia in tescu, e. g. scutire, scutitu, â scutescu, immunem reddo, â Lat. scutum. Item ti praecedente consonante s, nunquam uti tzi hungaricam profertur, sed more ordinario Latino, ut stidéla, diffidentia, â Lat. ex et taedet etc.

Cave porro in scribendo sono tz hungarico deceptus confundas ţi sonum hungarici tz praeseferens cum ç caudato, e. g. çiépa, palus acutus, quod est â Lat. cippus, non ţiépa scribi oportet.

T Latinarum dictionum apud Valachos quandoque transit in c, ut ciungu, et ciungitu, truncatus, mutilatus, â Lat. truncatus, r mutato in i, ac c in g, Ital. dicitur truncato et zoncato; cruncenu, truculentus, Gal. cruel; invescu, investio; invescutu, investitus; picioru, pes, â Lat. petiolus, i. e. parvus pes; Itali piciulo, pediculus, i. e. pes, sive cauda fructus; rugảciune, rogatio, rogatione, scrisnescu, stridco, Ital. scricchiare; hẻbẻuccu, hebes, hebetis; scẻrna, stercus, c mutato in n; fliscủescu, fistulo; tỉciune, titio, titione. Mutant idem in d, ut posderi vel pusderi, acus canabis, â Lat. posterum, quod postremum sit canabis, nullius momenti, solummodo ad ignem destinatum; indopu, vel indupu, tuburcinor, i. e. raptim comedo; Mėnduescu (Aurelianae Daciae vocabulum) cogito, â Lat. mens, mente, quasi mentesco; slobodzescu, libero, dimitto, â Lat. solvo per metathesin. Videtur, majores nostros pro solutum dixisse, solvotum; mutato deinde v in b more solito, ac t in d, dixerunt, solbodum; inde slobodzescu, libero; et slobodu, liber; slobodzenia, libertas; slobodzitu dimissus. In g, ut pẻrghia, pertica; in p, ut grapu, cratio, sive occo, Ital. arpagare; price, tricae; apucare, apprehende, aggredi ab Ital. attacare, nisi â Lat. occupare; in r ut scirescu, scitor; in s, ut veselescu, laetor, â Lat. vitulari, quod veteres usurpabant pro voce laetari, propterea quod eam veram vitam putarunt, quae in summa laetitia ac tranquillitate degeretur. Festus â vitulis deducit, qui summa in pratis lascivia exultant. „Vitulans, inquit, laetans gaudio, ut in prato vitulus. Ennius: Habet is coronam, vitulans victoria.” Hispanis perfamiliare est t convertere in d, ut dado, propensus, â Lat. datum; dador, dator; dedo, Ital. dito, digitus; dolado, dolatus etc. etc.

[lat.] excutio; pảtitu, [lat.] expertus, din latinescul patior; batuti, [lat.] percussi, din latinescul batuo etc. Chiar dacă uneori i cade, totuși t se pronunță ca ț chirilic, e. g. ţéra, [lat.] terra, regio. Pentru a ușura citirea, în acest caz, t este deseori notat cu un semn dedesubt, precum se vede în exemplul dat: ţera.

Ai grijă să nu te înșeli în privința sunetului i, căci și ė cu punct reprezintă sunetul lui i, așa cum am arătat mai sus la Litera E. Prin urmare, chiar dacă sunetul i este însoțit de t, totuși nu rezultă în mod necesar că t trebuie pronunțat ca tz unguresc. Căci, dacă sunetul i este exprimat de ė, t păstrează pronunțarea obișnuită latină, e.g. tėnẻr, [lat.] tener, tėne, [lat.] te etc.; de asemenea, t înaintea lui i păstrează, la infinitivul prezent și la participiul II, pronunțarea obișnuită latină și nu pe cea a lui tz unguresc, dacă verbul, la persoana întâi singular, modul indicativ prezent, t nu este urmat de vocala i, adică verbele care se termină la timpul menționat în tescu, e.g. scutire, scutitu, din scutescu, [lat.] immunem reddo, din latinescul scutum. De asemenea, când ti urmează după consoana s, nu se pronunță niciodată ca tzi unguresc, ci în manieră obișnuită latinească, precum în stidéla, [lat.] diffidentia, din latină: ex și taedet etc.

Apoi, ai grijă ca, în scris, înșelat de sunetul tz unguresc, să nu confunzi sunetul ți al ungurescului tz cu ç cu sedilă, e.g. çiépa, [lat.] palus acutus, care provine din latinescul cippus, nu trebuie scris ţiépa.

La români, t din cuvintele latine se transformă uneori în c, precum în ciungu și ciungitu, [lat.] truncatus, mutilatus, din latinescul truncatus, r schimbându-se în i și c în g, în italiană se spune truncato și zoncato; cruncenu, [lat.] truculentus, franceză: cruel; invescu, [lat.] investio; invescutu, [lat.] investitus; picioru, [lat.] pes, din latinescul petiolus, i.e. parvus pes; italiană: piciulo, [lat.] pediculus, i. e. pes sau cauda fructus; rugảciune, [lat.] rogatio, rogatione, scrisnescu, [lat.] strideo, italiană: scricchiare; hẻbẻuccu, [lat.] hebes, [lat.] hebetis; scẻrna, [lat.] stercus, c devenind n; fliscủescu, [lat.] fistulo; tỉciune, [lat.] titio, titione. Se schimbă în d, precum în posderi sau pusderi, [lat.] acus canabis, din latinescul posterum, căci ce rămâne din cânepă nu are nici o valoare și ajunge pe foc: indopu sau indupu, [lat.] tuburcinor, i.e. mănânc pe rupte; mėnduescu (cuvânt din Dacia aureliană), [lat.] cogito, din latinescul mens, mente, ca și mentesco; slobodzescu, [lat.] libero, dimitto, din latinescul solvo prin metateză. Se pare că strămoșii noștri spuneau solvotum în loc de solutum, schimbând v în b în maniera obișnuită și t în d, mai spuneau slobodum; de unde slobodzescu, [lat.] libero și slobodu, [lat.] liber; slobodzenia, [lat.] libertas; slobodzitu, [lat.] dimissus. Se schimbă în g, precum în pẻrghia, [lat.] pertica; în p, precum în grapu, [lat.] cratio sau occo, italiană: arpagare; price, [lat.] tricae; apucare, [lat.] apprehende, aggredi, din italienescul attacare sau din latinescul occupare; în r precum în scirescu, [lat.] scitor; în s, precum în veselescu, [lat.] laetor, din latinescul vitulari, pe care cei vechi îl foloseau în locul cuvântului laetari, deoarece socoteau adevărata viața care se trăiește în cea mai deplină bucurie și liniște. Festus spune că vine de la vituli, care săltau de bucurie pe pășune: „Vitulans este cel ce saltă de bucurie, ca vițelul pe pășune. Ennius: Cel ce are coroana se bucură de victorie.” Spaniolii au obiceiul de a transforma t în d, precum în dado, [lat.] propensus, din latinescul datum; dador, [lat.] dator; dedo, italiană: dito, [lat.] digitus; dolado[lat.] dolatus etc. 

§. 19.

De litera U.

Haec litera vocalis est; saepe tamen ad similitudinem literae i in consonantem transit, hocve in casu tardius haud cum magno discrimine sic (V) formari cepit. Eandem mutationem patitur vocalis y apud Graecos, i.e. tametsi vocalis sit, saepe munere consonantis fungitur. Ideo tamen non existimarunt necessarium multiplicari numerum literae y, ac dici y esse duas literas. Eamobrem nos quoque in Orotgraphia Latino-Valahica pro una litera reputamus, tametsi interdum sit consonans, alias vocalis.

Quandoque apud Latinos ex vocali fit consonans, ut gaudeo, gavisus; interdum ex consonante fit vocalis, et crescit una syllaba: sed hoc tantum apud Poëtas est usitatum, ut syluae pro sylvae. Ut vero U sit consonans, uniri debet cum sequente vocali, quacum unam syllabam efficit.

Interdum u amittit vim literae apud Latinos et Italos, quum subditur post q, aut g, ut aqua, sanguis. Idem fit ancedente s, ut suavis, suetus. Apud Valachos dum post q sequitur, nullum edit sonum, e.g. qua, ut; quare, qualis vel qui, Ital. quale; quei que, illi qui, Ital. quei che; haec ita efferuntur, ac si litera c scriberentur: ca; care; cei ce.

Quandoque ponitur u inter duas vocales otiose, quin aliquem edat sonum, inseruit tamen ad producendam syllabam, ut nóuẻ, novem; nóuả; nova, nóuỉ; nobis, vóuỉ, vobis; óuả, ova; óue, ovis; oui oves; arauam, arabam; cảdeuam, cadebam; stringeuam, stringebam; dormeuam, dormiebam; araui, aravi. Diaeresi vero notata vocalis u pronunciatur, ut sciüi, scivi. V interdum excluditur, ut érỏ, particula discretiva vero; érnỏ, Ital. verno, hyems; ernu, ernare, hyberno, hybernare, Ital. vernare; oi pro voi face sum facturus; ei pro vei vel vi face, es facturus; a pro va face, est facturus; om pro vom, eți pro veți, or pro vor face, sumus, estis, sunt facturi; gingii, gingivae.

Dixi alibi, apud Valachos antiquae Daciae persaepe excludi ultimam vocalem u dictionis, atque ad indigitandam absentiam ejusdem vocalis adhiberi loco ejus Cyrillicum á nullum edens sonum. In Orthographia Latino-Valachica, in qua locus non est Cyrillico á, restituta est praefata vocalis u, quam Aurelianae Daciae Valachi semper retinuerunt; veteris Daciae autem solum quando voci adjugendus venit articulus definitus, aut pronomen, abjecto Cyrillico á, revocabant.

Apud Latinos in compositione saepe mutatur in i, ut arcus arcitenens. Veteres scribebant unum pro altero, ut lubens et libens, optumus et optimus; maxumus et maximus etc. Vide Quintilianum Instit. Orat. lib. I. cap. 4. Interdum mutabant in o, ut cervom, servom, pro cervum, servum: quae consuetudo adhuc viget apud Gallos. Interdum per derivationem mutatur in a, ut veredus, veredarius; in e, ut pondus ponderis; dejerat, pro dejurat. Contra antiqui Auger, pro Augur dicebant. Similiter in gerundiis, quae â tertia conjugatione nascuntur, loco e scriptitarunt u, ut faciundum, pro faciendum. Quandoque ponitur pro y, ut Sulla, pro Sylla; Sullanus, pro Syllanus. Interdum in t, tolu‑

§. 19.

Despre litera U

Această literă este vocală, totuși, adesea devine consoană, la fel ca și litera i, iar în acest caz mai târziu a început să fie scrisă astfel (v) fără deosebire. Aceeași transformare apare și la vocala y din greacă, i.e. deși este vocală, adesea îndeplinește rolul unei consoane. Astfel, deși cei vechi n‑au socotit necesar să se înmulțească numărul literei y, spun că y reprezintă două litere. Și noi o vom socoti o singură literă în ortgrafia latino-română, deși uneori este vocală, alteori, consoană.

Câteodată, la latini din vocală se transformă în consoană, precum în gaudeo, [lat.] gavisus; alteori din consoană devine vocală și devine o singură silabă; dar așa este folosită doar de poeți, precum în syluae în loc de sylvae. Pentru ca u să fie consoană, trebuie să se unească cu vocala următoare și să formeze astfel o singură silabă.

Uneori u își pierde valoarea la latini și italieni, atunci când urmează litera q sau g, precum în aqua, sanguis. Același lucru se întâmplă când este precedat de s, precum în suavis, suetus. La români, atunci când urmează după q, nu redă niciun sunet, e.g. qua, [lat.] ut; quare, [lat.] qualis sau qui, italiană quale; quei que, [lat.] illi qui, italiană quei che; aceste cuvinte se pronunță ca și când s‑ar scrie cu litera c: ca; care; cei ce.

Câteodată se pune u între două vocale fără să redea vreun sunet, dar ajută la crearea unei silabe, precum în nóuẻ, [lat.] novem; nóuả; [lat.]nova, nóuỉ; [lat.] nobis, vóuỉ; [lat.] vobis; óuả, [lat.] ova; óue, [lat.] ovis; oui, [lat.] oves; arauam, [lat.] arabam; cảdeuam, [lat.] cadebam; stringeuam, [lat.] stringebam; dormeuam, [lat.] dormiebam; araui, [lat.] aravi. Vocala u, notată cu diereză, se pronunță, precum  în sciüi, [lat.] scivi. V uneori este înlăturat, precum în érỏ, [lat.] particulă adversativă vero; érnỏ, italiană: verno, [lat.] hyems; ernu, ernare, [lat.] hyberno, hybernare, italiană vernare; oi în loc de voi face, [lat.] sum facturus; ei în loc de vei sau vi face, [lat.] es facturus; a în loc de va face, [lat.] est facturus; om în loc de vom, eți în loc de veți, or în loc de vor face, [lat.] sumus, estis, sunt facturi; gingii, [lat.] gingivae.

Am spus în altă parte că la românii din Dacia veche vocala finală u este eliminată și că, pentru a arăta absența acestei vocale, se folosește litera chirilică á care nu redă niciun sunet. În ortografia latino-română, în care á chirilic nu își are locul, a fost restituită vocala u pe care românii din Dacia aureliană au păstrat‑o tot timpul; pe când cei din Dacia veche au menținut-o doar acolo unde este prezent articolul hotărât sau pronumele, litera chirilică á fiind înlăturată.

La latini se transformă adesea în i în compunere, precum în arcus, [lat.] arcitenens. Cei vechi foloseau o literă în locul celeilalte, precum în lubens și libens, optumus și optimus; maxumus și maximus etc. Vezi Quintilianus, Instit[utio] Orat[oria], cartea 1, capitolul 4. Uneori se transformă în o, precum în cervom, servom în loc de cervum, servum; acest obicei există încă la francezi. Uneori se transformă în a prin derivare, precum în veredus, [lat.] veredarius; în e, precum în pondus, [lat.] ponderis; dejerat în loc de dejurat. Dimpotrivă, cei vechi spuneau Auger în loc de Augur. De asemenea, în cazul gerunziului verbelor de conjugarea a treia, în locul lui e scriau u, precum în faciundum în loc de faciendum. Câteodată se folosește în locul lui y, precum în Sulla în loc de Sylla; Sullanus în loc de Syllanus. Uneori trece la t, tolu‑

§. 19.

De litera U.

Haec litera vocalis est; saepe tamen ad similitudinem literae i in consonantem transit, hocve in casu tardius haud cum magno discrimine sic (V) formari cepit. Eandem mutationem patitur vocalis y apud Graecos, i.e. tametsi vocalis sit, saepe munere consonantis fungitur. Ideo tamen non existimarunt necessarium multiplicari numerum literae y, ac dici y esse duas literas. Eamobrem nos quoque in Orotgraphia Latino-Valahica pro una litera reputamus, tametsi interdum sit consonans, alias vocalis.

Quandoque apud Latinos ex vocali fit consonans, ut gaudeo, gavisus; interdum ex consonante fit vocalis, et crescit una syllaba: sed hoc tantum apud Poëtas est usitatum, ut syluae pro sylvae. Ut vero U sit consonans, uniri debet cum sequente vocali, quacum unam syllabam efficit.

Interdum u amittit vim literae apud Latinos et Italos, quum subditur post q, aut g, ut aqua, sanguis. Idem fit ancedente s, ut suavis, suetus. Apud Valachos dum post q sequitur, nullum edit sonum, e.g. qua, ut; quare, qualis vel qui, Ital. quale; quei que, illi qui, Ital. quei che; haec ita efferuntur, ac si litera c scriberentur: ca; care; cei ce.

Quandoque ponitur u inter duas vocales otiose, quin aliquem edat sonum, inseruit tamen ad producendam syllabam, ut nóuẻ, novem; nóuả; nova, nóuỉ; nobis, vóuỉ, vobis; óuả, ova; óue, ovis; oui oves; arauam, arabam; cảdeuam, cadebam; stringeuam, stringebam; dormeuam, dormiebam; araui, aravi. Diaeresi vero notata vocalis u pronunciatur, ut sciüi, scivi. V interdum excluditur, ut érỏ, particula discretiva vero; érnỏ, Ital. verno, hyems; ernu, ernare, hyberno, hybernare, Ital. vernare; oi pro voi face sum facturus; ei pro vei vel vi face, es facturus; a pro va face, est facturus; om pro vom, eți pro veți, or pro vor face, sumus, estis, sunt facturi; gingii, gingivae.

Dixi alibi, apud Valachos antiquae Daciae persaepe excludi ultimam vocalem u dictionis, atque ad indigitandam absentiam ejusdem vocalis adhiberi loco ejus Cyrillicum á nullum edens sonum. In Orthographia Latino-Valachica, in qua locus non est Cyrillico á, restituta est praefata vocalis u, quam Aurelianae Daciae Valachi semper retinuerunt; veteris Daciae autem solum quando voci adjugendus venit articulus definitus, aut pronomen, abjecto Cyrillico á, revocabant.

Apud Latinos in compositione saepe mutatur in i, ut arcus arcitenens. Veteres scribebant unum pro altero, ut lubens et libens, optumus et optimus; maxumus et maximus etc. Vide Quintilianum Instit. Orat. lib. I. cap. 4. Interdum mutabant in o, ut cervom, servom, pro cervum, servum: quae consuetudo adhuc viget apud Gallos. Interdum per derivationem mutatur in a, ut veredus, veredarius; in e, ut pondus ponderis; dejerat, pro dejurat. Contra antiqui Auger, pro Augur dicebant. Similiter in gerundiis, quae â tertia conjugatione nascuntur, loco e scriptitarunt u, ut faciundum, pro faciendum. Quandoque ponitur pro y, ut Sulla, pro Sylla; Sullanus, pro Syllanus. Interdum in t, tolu‑

§. 19.

Despre litera U

Această literă este vocală, totuși, adesea devine consoană, la fel ca și litera i, iar în acest caz mai târziu a început să fie scrisă astfel (v) fără deosebire. Aceeași transformare apare și la vocala y din greacă, i.e. deși este vocală, adesea îndeplinește rolul unei consoane. Astfel, deși cei vechi n‑au socotit necesar să se înmulțească numărul literei y, spun că y reprezintă două litere. Și noi o vom socoti o singură literă în ortgrafia latino-română, deși uneori este vocală, alteori, consoană.

Câteodată, la latini din vocală se transformă în consoană, precum în gaudeo, [lat.] gavisus; alteori din consoană devine vocală și devine o singură silabă; dar așa este folosită doar de poeți, precum în syluae în loc de sylvae. Pentru ca u să fie consoană, trebuie să se unească cu vocala următoare și să formeze astfel o singură silabă.

Uneori u își pierde valoarea la latini și italieni, atunci când urmează litera q sau g, precum în aqua, sanguis. Același lucru se întâmplă când este precedat de s, precum în suavis, suetus. La români, atunci când urmează după q, nu redă niciun sunet, e.g. qua, [lat.] ut; quare, [lat.] qualis sau qui, italiană quale; quei que, [lat.] illi qui, italiană quei che; aceste cuvinte se pronunță ca și când s‑ar scrie cu litera c: ca; care; cei ce.

Câteodată se pune u între două vocale fără să redea vreun sunet, dar ajută la crearea unei silabe, precum în nóuẻ, [lat.] novem; nóuả; [lat.]nova, nóuỉ; [lat.] nobis, vóuỉ; [lat.] vobis; óuả, [lat.] ova; óue, [lat.] ovis; oui, [lat.] oves; arauam, [lat.] arabam; cảdeuam, [lat.] cadebam; stringeuam, [lat.] stringebam; dormeuam, [lat.] dormiebam; araui, [lat.] aravi. Vocala u, notată cu diereză, se pronunță, precum  în sciüi, [lat.] scivi. V uneori este înlăturat, precum în érỏ, [lat.] particulă adversativă vero; érnỏ, italiană: verno, [lat.] hyems; ernu, ernare, [lat.] hyberno, hybernare, italiană vernare; oi în loc de voi face, [lat.] sum facturus; ei în loc de vei sau vi face, [lat.] es facturus; a în loc de va face, [lat.] est facturus; om în loc de vom, eți în loc de veți, or în loc de vor face, [lat.] sumus, estis, sunt facturi; gingii, [lat.] gingivae.

Am spus în altă parte că la românii din Dacia veche vocala finală u este eliminată și că, pentru a arăta absența acestei vocale, se folosește litera chirilică á care nu redă niciun sunet. În ortografia latino-română, în care á chirilic nu își are locul, a fost restituită vocala u pe care românii din Dacia aureliană au păstrat‑o tot timpul; pe când cei din Dacia veche au menținut-o doar acolo unde este prezent articolul hotărât sau pronumele, litera chirilică á fiind înlăturată.

La latini se transformă adesea în i în compunere, precum în arcus, [lat.] arcitenens. Cei vechi foloseau o literă în locul celeilalte, precum în lubens și libens, optumus și optimus; maxumus și maximus etc. Vezi Quintilianus, Instit[utio] Orat[oria], cartea 1, capitolul 4. Uneori se transformă în o, precum în cervom, servom în loc de cervum, servum; acest obicei există încă la francezi. Uneori se transformă în a prin derivare, precum în veredus, [lat.] veredarius; în e, precum în pondus, [lat.] ponderis; dejerat în loc de dejurat. Dimpotrivă, cei vechi spuneau Auger în loc de Augur. De asemenea, în cazul gerunziului verbelor de conjugarea a treia, în locul lui e scriau u, precum în faciundum în loc de faciendum. Câteodată se folosește în locul lui y, precum în Sulla în loc de Sylla; Sullanus în loc de Syllanus. Uneori trece la t, tolu‑

tim pro volutim, seu volubiliter. Saepe expungitur, ut periit, pro perivit; audiere, pro audivere etc.

Apud Italos mutatur in g, ut golpe pro volpe, vulpes; gomire, antiqu. pro vomitare, vomere; leggiero, levis; pargoletto, parvulus; pargolo, puerulus; nuvolo et nugolo, nubes, nubilum; ugola pro uvola, uva; ghiera pro vièra, circulus ferreus; vivore et vigore, vigor. In s, ut vivuto et vissuto, qui vixit. Apud Italos u vocalis magnam affinitatem cum o habet, ac indiscriminatim iisdem utuntur, ut agricoltura, et agricultura; sorge, et surge, surgit, sostanza, sustanza, substantia. Vide literam O.

Quando est consonans, apud Italos in pronunciatione valde similis est literae b, ut servare, et serbare. Hinc, Valachi v Latinorum et Italorum creberrime mutant in b ut berbece, vervex, vervece; betrảnu, veteranus; bieta, vieta; cerbice, cervix, cervice; cerbu, cervus; corbu, corvus; sburare, volare, â Lat. ex et volo, as, Ital. svolare; bỉrbatu, homo virilis aetatis, â Lat. vir vetus. Idem fit aliquando apud Latinos, ut sevum, et sebum, et sepum; albeolus, pro alveolus; ferbeo et ferveo. Convertitur interdum apud Valachos in g, ut fagur, favus. Mutatur item vocalis u apud Valachos in i, ut limbricu, lumbricus. In l, ut bale, saliva, per syncopen et metathesin, Ital. bava, bảlosu, saliva profluente inquinatus, Ital. bavoso. In n, ut lesne, facilis â Lat. levis per metathesin. Ital. snello est agilis, dexter, celer. In o, ut cobescu, ominor, â Lat. cubo, as; socotescu, considero, existimo, ineo rationem, â sub et contare; flósca, libidinosa, a Lat. fluxa; ori pro veri, sive, oras, urbs; Orảsan, urbanus. In a ut sama, calculatio, â Lat. summa; in e, ut secera, secula; fulger, fulgur; Vulgo in nonnullis regionibus v mutatur pronunciatione in h, ut holbatu pro volbatu, â Lat. volvo; horba pro vorba, verbum, sermo; hulpe pro vulpe, vulpes. In p, ut pustie, desertum, â Lat. vastitate: atảta pustie de locu, tanta vastitas loci, sive tam vastus locus; pusta, amplus locus campestris, â Lat. vasta. In m, ut spaimẻntatu, exterritus; Ital. spaventato.

Valachi Transalpini, Transsilvani circa Coronam, et in Terra Fogoras, ac omnes Aurelianae Daciae solent mutare sequente i in g, ac enunciare ut γ Graecum. Alii in quibusdam locis Transsilvanicis pronunciant crassius quam γ Graecum, sono, qui nulla ex mihi notis literis exprimi valeat, sono, inquam, inter gi Italicum et ji Gallicum, sic: vinu, vinum; viña vel via, vinea etc. At in verbo ghiftuescu, ingurgito, quod est â Lat. victus, ûs, retinetur sonus Latinae literae g.

Apud Graecos Dores et Aeoles v mutatur in i, ut μοισα pro μουσα etc.

§. 20.

De Litera X.

Quintilianus lib. 1. cap. 4 de X sic habet: „Et nostrarum ultima X, qua tamen carere potuimus, si nos quaesissemus”. Quibus confirmantur ea, quae de litera X apud Valachos minus necessaria diximus cap. 1. §. 4. Cum olim Latini litera x caruerint, atque Valachi vix ullam dictionem habeant, quae vel virtualiter

tim în loc de volutim sau volubiliter. Adesea dispare, precum în periit în loc de perivit; audiere în loc de audivere etc.

La italieni se schimbă în g, precum în golpe în loc de volpe, [lat.] vulpes; gomire, forma veche pentru vomitare, [lat.] vomere; leggiero, [lat.] levis; pargoletto, [lat.] parvulus; pargolo, [lat.] puerulus; nuvolo și nugolo, [lat.] nubes, nubilum; ugola în loc de uvola, [lat.] uva; ghiera în loc de vièra, [lat.] circulus ferreus; vivore și vigore, [lat.] vigor. Se transformă în s, precum în vivuto și vissuto, [lat.] qui vixit. La italieni, u vocalic este foarte apropiat de o și se folosesc fără deosebire unul în locul celuilalt, precum în agricoltura și agricultura; sorge și surge, [lat.] surgit, sostanza, sustanza, [lat.] substantia. Vezi litera O.

Când este consonantic, la italieni, este adesea asemănător în pronunțare cu litera b, precum în servare și serbare. De aici, românii schimbă frecvent v latinesc și italienesc în b, precum în berbece, [lat.] vervex, vervece; betrảnu, [lat.] veteranus; bieta, [lat.] vieta; cerbice, [lat.] cervix, cervice; cerbu, [lat.] cervus; corbu, [lat.] corvus; sburare,  [lat.] volare, din cuvintele latinești ex și volo, -as, italiană svolare; bỉrbatu, [lat.] homo virilis aetatis, din latină vir vetus. Același lucru se întâmplă uneori la latini, precum în sevum și sebum și sepum; albeolus în loc de alveolus; ferbeo și ferveo. Se transformă uneori la români în g, precum în fagur, favus. La români vocala u se schimbă și în i, precum în limbricu, [lat.] lumbricus. În l, precum în bale, [lat.] saliva, prin sincopă și metateză, italiană bava, bảlosu, [lat.] saliva profluente inquinatus, italiană bavoso. În n, precum în lesne, [lat.] facilis din latinescul levis prin metateză, italiană snello care înseamnă agil, rapid. Se schimbă în o, precum în cobescu, [lat.] ominor, din latinescul cubo, -as; socotescu, [lat.] considero, existimo, ineo rationem, din sub și contare; flósca, [lat.] libidinosa, din latinescul fluxa; ori în loc de veri, [lat.] sive, oras, [lat.] urbs; Orảsan, [lat.] urbanus. Se schimbă în a, precum în sama, [lat.] calculatio, din latinescul summa; în e, precum în secera, [lat.] secula; fulger, [lat.] fulgur. În limba populară din unele regiuni, v se schimbă în pronunțare în h, precum holbatu în loc de volbatu, din latinescul volvo; horba în loc de vorba, [lat.] verbum, sermo; hulpe în loc de vulpe, [lat.] vulpes. Se transfomră în p, precum în pustie, [lat.] desertum, din latinescul vastitate: atảta pustie de locu, [lat.] tanta vastitas loci sau tam vastus locus; pusta, [lat.] amplus locus campestris, din latinescul vasta. Se transformă în m, ca în spaimẻntatu, [lat.] exterritus; italiană spaventato.

Românii de peste munți, transilvănenii din jurul Brașovului și din Țara Făgărașului, precum și cei din Dacia aureliană obișnuiesc să‑l transforme în atunci când este urmat de i și să‑l pronunțe ca γ grecesc. Alții, în alte părți ale Transilvaniei, îl pronunță mai apăsat decât pe γ grecesc, printr‑un sunet pe care nu‑l pot reda cu niciuna dintre literele cunoscute, dar care se află între gli italienesc și ji franțuzesc, astfel: vinu, [lat.] vinum; viña sau via, [lat.] vinea etc. Dar în verbul ghiftuescu, [lat.] ingurgito, care provine din latinescul victus, -us, se păstrează sunetul literei g.

La greci, dorienii și eolienii transformă v în i, precum în μοισα în loc de μουσα etc.

§. 20.

Despre Litera X.

Quintilianus, cartea 1, capitolul 4, [9], spune despre X: „Ultima noastră literă este X, de care, dacă am vrea, ne‑am putea lipsi”. Cu aceste cuvinte Quintilian confirmă cele spuse despre litera X la capitolul 1, §. 4, anume că nu este necesară în ortografia românească. De vreme ce latinii nu aveau în vechime litera x, nici românii nu au vreun cuvânt în care

tim pro volutim, seu volubiliter. Saepe expungitur, ut periit, pro perivit; audiere, pro audivere etc.

Apud Italos mutatur in g, ut golpe pro volpe, vulpes; gomire, antiqu. pro vomitare, vomere; leggiero, levis; pargoletto, parvulus; pargolo, puerulus; nuvolo et nugolo, nubes, nubilum; ugola pro uvola, uva; ghiera pro vièra, circulus ferreus; vivore et vigore, vigor. In s, ut vivuto et vissuto, qui vixit. Apud Italos u vocalis magnam affinitatem cum o habet, ac indiscriminatim iisdem utuntur, ut agricoltura, et agricultura; sorge, et surge, surgit, sostanza, sustanza, substantia. Vide literam O.

Quando est consonans, apud Italos in pronunciatione valde similis est literae b, ut servare, et serbare. Hinc, Valachi v Latinorum et Italorum creberrime mutant in b ut berbece, vervex, vervece; betrảnu, veteranus; bieta, vieta; cerbice, cervix, cervice; cerbu, cervus; corbu, corvus; sburare, volare, â Lat. ex et volo, as, Ital. svolare; bỉrbatu, homo virilis aetatis, â Lat. vir vetus. Idem fit aliquando apud Latinos, ut sevum, et sebum, et sepum; albeolus, pro alveolus; ferbeo et ferveo. Convertitur interdum apud Valachos in g, ut fagur, favus. Mutatur item vocalis u apud Valachos in i, ut limbricu, lumbricus. In l, ut bale, saliva, per syncopen et metathesin, Ital. bava, bảlosu, saliva profluente inquinatus, Ital. bavoso. In n, ut lesne, facilis â Lat. levis per metathesin. Ital. snello est agilis, dexter, celer. In o, ut cobescu, ominor, â Lat. cubo, as; socotescu, considero, existimo, ineo rationem, â sub et contare; flósca, libidinosa, a Lat. fluxa; ori pro veri, sive, oras, urbs; Orảsan, urbanus. In a ut sama, calculatio, â Lat. summa; in e, ut secera, secula; fulger, fulgur; Vulgo in nonnullis regionibus v mutatur pronunciatione in h, ut holbatu pro volbatu, â Lat. volvo; horba pro vorba, verbum, sermo; hulpe pro vulpe, vulpes. In p, ut pustie, desertum, â Lat. vastitate: atảta pustie de locu, tanta vastitas loci, sive tam vastus locus; pusta, amplus locus campestris, â Lat. vasta. In m, ut spaimẻntatu, exterritus; Ital. spaventato.

Valachi Transalpini, Transsilvani circa Coronam, et in Terra Fogoras, ac omnes Aurelianae Daciae solent mutare sequente i in g, ac enunciare ut γ Graecum. Alii in quibusdam locis Transsilvanicis pronunciant crassius quam γ Graecum, sono, qui nulla ex mihi notis literis exprimi valeat, sono, inquam, inter gi Italicum et ji Gallicum, sic: vinu, vinum; viña vel via, vinea etc. At in verbo ghiftuescu, ingurgito, quod est â Lat. victus, ûs, retinetur sonus Latinae literae g.

Apud Graecos Dores et Aeoles v mutatur in i, ut μοισα pro μουσα etc.

§. 20.

De Litera X.

Quintilianus lib. 1. cap. 4 de X sic habet: „Et nostrarum ultima X, qua tamen carere potuimus, si nos quaesissemus”. Quibus confirmantur ea, quae de litera X apud Valachos minus necessaria diximus cap. 1. §. 4. Cum olim Latini litera x caruerint, atque Valachi vix ullam dictionem habeant, quae vel virtualiter

tim în loc de volutim sau volubiliter. Adesea dispare, precum în periit în loc de perivit; audiere în loc de audivere etc.

La italieni se schimbă în g, precum în golpe în loc de volpe, [lat.] vulpes; gomire, forma veche pentru vomitare, [lat.] vomere; leggiero, [lat.] levis; pargoletto, [lat.] parvulus; pargolo, [lat.] puerulus; nuvolo și nugolo, [lat.] nubes, nubilum; ugola în loc de uvola, [lat.] uva; ghiera în loc de vièra, [lat.] circulus ferreus; vivore și vigore, [lat.] vigor. Se transformă în s, precum în vivuto și vissuto, [lat.] qui vixit. La italieni, u vocalic este foarte apropiat de o și se folosesc fără deosebire unul în locul celuilalt, precum în agricoltura și agricultura; sorge și surge, [lat.] surgit, sostanza, sustanza, [lat.] substantia. Vezi litera O.

Când este consonantic, la italieni, este adesea asemănător în pronunțare cu litera b, precum în servare și serbare. De aici, românii schimbă frecvent v latinesc și italienesc în b, precum în berbece, [lat.] vervex, vervece; betrảnu, [lat.] veteranus; bieta, [lat.] vieta; cerbice, [lat.] cervix, cervice; cerbu, [lat.] cervus; corbu, [lat.] corvus; sburare,  [lat.] volare, din cuvintele latinești ex și volo, -as, italiană svolare; bỉrbatu, [lat.] homo virilis aetatis, din latină vir vetus. Același lucru se întâmplă uneori la latini, precum în sevum și sebum și sepum; albeolus în loc de alveolus; ferbeo și ferveo. Se transformă uneori la români în g, precum în fagur, favus. La români vocala u se schimbă și în i, precum în limbricu, [lat.] lumbricus. În l, precum în bale, [lat.] saliva, prin sincopă și metateză, italiană bava, bảlosu, [lat.] saliva profluente inquinatus, italiană bavoso. În n, precum în lesne, [lat.] facilis din latinescul levis prin metateză, italiană snello care înseamnă agil, rapid. Se schimbă în o, precum în cobescu, [lat.] ominor, din latinescul cubo, -as; socotescu, [lat.] considero, existimo, ineo rationem, din sub și contare; flósca, [lat.] libidinosa, din latinescul fluxa; ori în loc de veri, [lat.] sive, oras, [lat.] urbs; Orảsan, [lat.] urbanus. Se schimbă în a, precum în sama, [lat.] calculatio, din latinescul summa; în e, precum în secera, [lat.] secula; fulger, [lat.] fulgur. În limba populară din unele regiuni, v se schimbă în pronunțare în h, precum holbatu în loc de volbatu, din latinescul volvo; horba în loc de vorba, [lat.] verbum, sermo; hulpe în loc de vulpe, [lat.] vulpes. Se transfomră în p, precum în pustie, [lat.] desertum, din latinescul vastitate: atảta pustie de locu, [lat.] tanta vastitas loci sau tam vastus locus; pusta, [lat.] amplus locus campestris, din latinescul vasta. Se transformă în m, ca în spaimẻntatu, [lat.] exterritus; italiană spaventato.

Românii de peste munți, transilvănenii din jurul Brașovului și din Țara Făgărașului, precum și cei din Dacia aureliană obișnuiesc să‑l transforme în atunci când este urmat de i și să‑l pronunțe ca γ grecesc. Alții, în alte părți ale Transilvaniei, îl pronunță mai apăsat decât pe γ grecesc, printr‑un sunet pe care nu‑l pot reda cu niciuna dintre literele cunoscute, dar care se află între gli italienesc și ji franțuzesc, astfel: vinu, [lat.] vinum; viña sau via, [lat.] vinea etc. Dar în verbul ghiftuescu, [lat.] ingurgito, care provine din latinescul victus, -us, se păstrează sunetul literei g.

La greci, dorienii și eolienii transformă v în i, precum în μοισα în loc de μουσα etc.

§. 20.

Despre Litera X.

Quintilianus, cartea 1, capitolul 4, [9], spune despre X: „Ultima noastră literă este X, de care, dacă am vrea, ne‑am putea lipsi”. Cu aceste cuvinte Quintilian confirmă cele spuse despre litera X la capitolul 1, §. 4, anume că nu este necesară în ortografia românească. De vreme ce latinii nu aveau în vechime litera x, nici românii nu au vreun cuvânt în care

contineat sonum literae x; sequitur Valachicae linguae originem antiquiorem esse non modo ipso usu literae x apud Latinos, verum etiam ipso virtuali sono literae x in lingua Latina; proinde linguam Valachicam esse illam veterem linguam Latinam, quam populus Latinus, et Romanus loquebatur: ex qua lingua docta Latina exculta fuit, et Dialecti Gallica et Hispanica enatae.

Priscianus lib. 1. sic loquitur de litera x: „x duplex modo pro cs, modo pro gs accipitur, ut apex apicis, grex gregis: transit tamen etiam in u consonantem, ut nix nivis: nec non in ct, ut nox noctis, supellex supellectilis, sed haec contra regulam declinari videntur. Subit etiam x litera loco aspirationis, ut veho vexi, traho traxi; x vertitur in f. ut efficio, effero”.

Quibusdam dictionibus quod vastioris soni videretur, exemerunt Latini, ut velum, pro vexillum; ala pro axilla, teste Cicerone in Oratore; palus pro paxillus; mala pro maxilla.

Valachi pro x Latinorum et Graecorum usurpant s, quod et Itali faciunt, ut Sandu, Alexander; esire, exire, isquusitu, exquisitur; lisiả, lixivium; mảsele, dentes molares, â Lat. maxilla; osie, axis; țesitura, textura etc. Sed nec Latinis est prorsus insolitum convertere x in s, aut potius vetustatem servare, ut sestans vel sextans, mistus vel mixtus; sestilis vel sextilis. Ponunt item Valachi pro x Latinorum ps, ut copsa, coxa. Contra Hispani mutant ps in x, ut caxa, capsa. Apud Latinos etiam interdum mutatur x in ps, ut Crepsa vel Crexa, Liburniae urbs. Apud Suetonium in Augusto, ixi pro ipsi taxatus erroris per Augustum, quia scilicet ps non in omnibus dictionibus convertendum erat in x. Transit etiam in pt, ut infiptu, infixus. Saepe Valachi pro x utuntur sc, ut inpušcare, impellere; Hispan. embuxar; hinc etiam Valachorum pušca, sclopus; flóšca fluxa, sive libidinosa; vesca, est ille circulus, in quo componitur recens caseus consolidandus, item circulus cribri, â Lat. convexa, extrito con, et x mutato in sc; Vešcả corovešcả, â Lat. vexa convexa, Ital. vasca, concha; tašca, taxa; tảscatu, taxatus; scupire, expuere, Hisp. escupir; brósca, rana. Hisp. bruxa, striga; lašce, genus cibi pastacei, â Lat. laxae, propter figuram, quam habet. Apud Latinos quoque viscum â Gr. ιξος (ixos) viscosus â Gr. ιξιοεις. Id etiam apud Italos est in usu, us mascella, maxilla; ascella, axilla; esco, exeo. Usurpant Valachi etiam c pro x ut rỉca, rixa; Nu te prėnde in rỉcả cu elu, noli rixari cum illo, ad verbum: Non te prehende in rixam cum illo.

Pro Syllaba ex Valachi saepe usurpant as, ut aspumu, expumo; astupu, extipo. Ital. ristoppare; asternu, externo. Saepe is, ut ispėta, tentatio, ab expeto, quia quod tentatur expetitur; isprảvitu, confectum, perfectum, â Lat. ex et paravit. Et us, ut uscatu, exiccatus. Persaepe pro ex simplex s, ut spunere, exponere; scótere, excutere, smủrcảescu, emungo nares, â Lat. examurcare, quod proprie significat defaecare. Id etiam apud Italos admodum frequens est, ut sponimento, scuotimento â Lat. expono, excutio. Interdum apud Valachos omnino excluditur ex, ut primešdie, periculum, â Lat. experimentum, pluribus in hac dictione figuris.

să fie cuprins sunetul acestei litere; rezultă că originea limbii române este mai veche nu doar decât utilizarea literei x la latini, dar și decât sunetul x în limba latină; prin urmare, limba română este chiar acea veche limbă latină pe care o vorbea poporul latin și roman: limba din care s‑a creat limba latină cultă și din care s‑au născut dialectele spaniol și francez.

Priscianus, cartea 1, [8, 43], vorbește astfel despre litera x: „X stă și pentru cs, și pentru gs, precum în apex apicis, grex gregis: se transformă și în u consonantic, precum în nix nivis, precum și în ct, precum în nox noctis, supellex supellectilis, dar aceste cuvinte par să se decline neregulat. Mai stă litera x în locul aspirației, precum în veho vexi, traho traxi; x se schimbă în f, precum în efficio, effero”.

Latinii l-au eliminat din limbă în unele cuvinte care păreau mai lungi, precum în velum în loc de vexillum; ala în loc de axilla, după cum spune Cicero în De Oratore; palus în loc de paxillus; mala în loc de maxilla.

Românii folosesc în loc de x latinesc și grecesc, la fel fac și italienii, precum în Sandu, [lat.] Alexander; esire, [lat.] exire, isquusitu, [lat.] exquisitur; lisiả, [lat.] lixivium; mảsele, [lat.] dentes molares, din latinescul maxilla; osie, [lat.] axis; țesitura, [lat.] textura etc. Însă nici la latini nu era neobișnuit ca x să se schimbe în s, mai ales atunci când doreau să arate vechimea cuvântului, precum în sestans sau sextans, mistus sau mixtus; sestilis sau sextilis. Românii pun ps în loc de x latinesc, precum în copsa, [lat.] coxa. Dimpotrivă, spaniolii transformă ps în x, precum în caxa, [lat.] capsa. La latini, uneori x se schimbă în ps, precum în Crepsa sau Crexa, oraș din Liburnia. Suetonius, în cartea despre Augustus, spune că Augustus considera o greșeală folosirea lui ixi în loc de ipsi, căci ps nu trebuie să se schimbe în x în toate cuvintele. Se transformă și în pt, precum în infiptu, [lat.] infixus. Deseori românii folosesc sc în loc de x, precum în inpušcare, [lat.] impellere; spaniolă embuxar; de aici în română este pušca, [lat.] sclopus; flóšca, [lat.] fluxa sau libidinosa; vesca, este acel cerc în care se pune la întărit brânza proaspătă, precum și cercul ciurului, din latinescul convexa, fiind eliminat con și x transformat în sc; Vešcả corovešcả, din latinescul vexa convexa, italiană vasca, [lat.] concha; tašca, [lat.] taxa; tảšcatu, [lat.] taxatus; scupire, [lat.] expuere, spaniolă escupir; brósca, [lat.] rana. spaniolă bruxa, [lat.] striga; lašce, [lat.] genus cibi pastacei, din latinescul laxae, din cauza formei pe care o are. La latini apare viscum din grecescul ιξος (ixos), viscosus din grecescul ιξιοεις. Același lucru se întâmplă și la italieni, precum în mascella, [lat.] maxilla; ascella, [lat.] axilla; esco, [lat.] exeo. Românii folosesc c în loc de x, precum în rỉca, [lat.] rixa; Nu te prėnde in rỉcả cu elu, [lat.] noli rixari cum illo, cuvânt de cuvânt [lat.]: Non te prehende in rixam cum illo.

Românii folosesc adesea as în locul silabei ex, precum în aspumu, [lat.] expumo; astupu, [lat.] extipo. italiană ristoppare; asternu, [lat.] externo. Deseori is, precum în ispėta, [lat.] tentatio, din expeto, căci cele dorite sunt așteptate; isprảvitu, [lat.] confectum, perfectum, din cuvintele latinești ex și paravit. Se schimbă și în us, precum în uscatu, [lat.] exicatus. Deseori în loc de ex apare s simplu, precum în spunere, [lat.] exponere; scótere, [lat.] excutere, smủrcảescu, [lat.] emungo nares, din latinescul examurcare, care înseamnă propriu-zis defaecare. Acest lucru este frecvent și la italieni, precum în sponimento, scuotimento din latină expono, excutio. Uneori, la români, ex dispare cu totul, precum în primešdie, [lat.] periculum, din latinescul experimentum, în urma mai multor figuri gramaticale.

contineat sonum literae x; sequitur Valachicae linguae originem antiquiorem esse non modo ipso usu literae x apud Latinos, verum etiam ipso virtuali sono literae x in lingua Latina; proinde linguam Valachicam esse illam veterem linguam Latinam, quam populus Latinus, et Romanus loquebatur: ex qua lingua docta Latina exculta fuit, et Dialecti Gallica et Hispanica enatae.

Priscianus lib. 1. sic loquitur de litera x: „x duplex modo pro cs, modo pro gs accipitur, ut apex apicis, grex gregis: transit tamen etiam in u consonantem, ut nix nivis: nec non in ct, ut nox noctis, supellex supellectilis, sed haec contra regulam declinari videntur. Subit etiam x litera loco aspirationis, ut veho vexi, traho traxi; x vertitur in f. ut efficio, effero”.

Quibusdam dictionibus quod vastioris soni videretur, exemerunt Latini, ut velum, pro vexillum; ala pro axilla, teste Cicerone in Oratore; palus pro paxillus; mala pro maxilla.

Valachi pro x Latinorum et Graecorum usurpant s, quod et Itali faciunt, ut Sandu, Alexander; esire, exire, isquusitu, exquisitur; lisiả, lixivium; mảsele, dentes molares, â Lat. maxilla; osie, axis; țesitura, textura etc. Sed nec Latinis est prorsus insolitum convertere x in s, aut potius vetustatem servare, ut sestans vel sextans, mistus vel mixtus; sestilis vel sextilis. Ponunt item Valachi pro x Latinorum ps, ut copsa, coxa. Contra Hispani mutant ps in x, ut caxa, capsa. Apud Latinos etiam interdum mutatur x in ps, ut Crepsa vel Crexa, Liburniae urbs. Apud Suetonium in Augusto, ixi pro ipsi taxatus erroris per Augustum, quia scilicet ps non in omnibus dictionibus convertendum erat in x. Transit etiam in pt, ut infiptu, infixus. Saepe Valachi pro x utuntur sc, ut inpušcare, impellere; Hispan. embuxar; hinc etiam Valachorum pušca, sclopus; flóšca fluxa, sive libidinosa; vesca, est ille circulus, in quo componitur recens caseus consolidandus, item circulus cribri, â Lat. convexa, extrito con, et x mutato in sc; Vešcả corovešcả, â Lat. vexa convexa, Ital. vasca, concha; tašca, taxa; tảscatu, taxatus; scupire, expuere, Hisp. escupir; brósca, rana. Hisp. bruxa, striga; lašce, genus cibi pastacei, â Lat. laxae, propter figuram, quam habet. Apud Latinos quoque viscum â Gr. ιξος (ixos) viscosus â Gr. ιξιοεις. Id etiam apud Italos est in usu, us mascella, maxilla; ascella, axilla; esco, exeo. Usurpant Valachi etiam c pro x ut rỉca, rixa; Nu te prėnde in rỉcả cu elu, noli rixari cum illo, ad verbum: Non te prehende in rixam cum illo.

Pro Syllaba ex Valachi saepe usurpant as, ut aspumu, expumo; astupu, extipo. Ital. ristoppare; asternu, externo. Saepe is, ut ispėta, tentatio, ab expeto, quia quod tentatur expetitur; isprảvitu, confectum, perfectum, â Lat. ex et paravit. Et us, ut uscatu, exiccatus. Persaepe pro ex simplex s, ut spunere, exponere; scótere, excutere, smủrcảescu, emungo nares, â Lat. examurcare, quod proprie significat defaecare. Id etiam apud Italos admodum frequens est, ut sponimento, scuotimento â Lat. expono, excutio. Interdum apud Valachos omnino excluditur ex, ut primešdie, periculum, â Lat. experimentum, pluribus in hac dictione figuris.

să fie cuprins sunetul acestei litere; rezultă că originea limbii române este mai veche nu doar decât utilizarea literei x la latini, dar și decât sunetul x în limba latină; prin urmare, limba română este chiar acea veche limbă latină pe care o vorbea poporul latin și roman: limba din care s‑a creat limba latină cultă și din care s‑au născut dialectele spaniol și francez.

Priscianus, cartea 1, [8, 43], vorbește astfel despre litera x: „X stă și pentru cs, și pentru gs, precum în apex apicis, grex gregis: se transformă și în u consonantic, precum în nix nivis, precum și în ct, precum în nox noctis, supellex supellectilis, dar aceste cuvinte par să se decline neregulat. Mai stă litera x în locul aspirației, precum în veho vexi, traho traxi; x se schimbă în f, precum în efficio, effero”.

Latinii l-au eliminat din limbă în unele cuvinte care păreau mai lungi, precum în velum în loc de vexillum; ala în loc de axilla, după cum spune Cicero în De Oratore; palus în loc de paxillus; mala în loc de maxilla.

Românii folosesc în loc de x latinesc și grecesc, la fel fac și italienii, precum în Sandu, [lat.] Alexander; esire, [lat.] exire, isquusitu, [lat.] exquisitur; lisiả, [lat.] lixivium; mảsele, [lat.] dentes molares, din latinescul maxilla; osie, [lat.] axis; țesitura, [lat.] textura etc. Însă nici la latini nu era neobișnuit ca x să se schimbe în s, mai ales atunci când doreau să arate vechimea cuvântului, precum în sestans sau sextans, mistus sau mixtus; sestilis sau sextilis. Românii pun ps în loc de x latinesc, precum în copsa, [lat.] coxa. Dimpotrivă, spaniolii transformă ps în x, precum în caxa, [lat.] capsa. La latini, uneori x se schimbă în ps, precum în Crepsa sau Crexa, oraș din Liburnia. Suetonius, în cartea despre Augustus, spune că Augustus considera o greșeală folosirea lui ixi în loc de ipsi, căci ps nu trebuie să se schimbe în x în toate cuvintele. Se transformă și în pt, precum în infiptu, [lat.] infixus. Deseori românii folosesc sc în loc de x, precum în inpušcare, [lat.] impellere; spaniolă embuxar; de aici în română este pušca, [lat.] sclopus; flóšca, [lat.] fluxa sau libidinosa; vesca, este acel cerc în care se pune la întărit brânza proaspătă, precum și cercul ciurului, din latinescul convexa, fiind eliminat con și x transformat în sc; Vešcả corovešcả, din latinescul vexa convexa, italiană vasca, [lat.] concha; tašca, [lat.] taxa; tảšcatu, [lat.] taxatus; scupire, [lat.] expuere, spaniolă escupir; brósca, [lat.] rana. spaniolă bruxa, [lat.] striga; lašce, [lat.] genus cibi pastacei, din latinescul laxae, din cauza formei pe care o are. La latini apare viscum din grecescul ιξος (ixos), viscosus din grecescul ιξιοεις. Același lucru se întâmplă și la italieni, precum în mascella, [lat.] maxilla; ascella, [lat.] axilla; esco, [lat.] exeo. Românii folosesc c în loc de x, precum în rỉca, [lat.] rixa; Nu te prėnde in rỉcả cu elu, [lat.] noli rixari cum illo, cuvânt de cuvânt [lat.]: Non te prehende in rixam cum illo.

Românii folosesc adesea as în locul silabei ex, precum în aspumu, [lat.] expumo; astupu, [lat.] extipo. italiană ristoppare; asternu, [lat.] externo. Deseori is, precum în ispėta, [lat.] tentatio, din expeto, căci cele dorite sunt așteptate; isprảvitu, [lat.] confectum, perfectum, din cuvintele latinești ex și paravit. Se schimbă și în us, precum în uscatu, [lat.] exicatus. Deseori în loc de ex apare s simplu, precum în spunere, [lat.] exponere; scótere, [lat.] excutere, smủrcảescu, [lat.] emungo nares, din latinescul examurcare, care înseamnă propriu-zis defaecare. Acest lucru este frecvent și la italieni, precum în sponimento, scuotimento din latină expono, excutio. Uneori, la români, ex dispare cu totul, precum în primešdie, [lat.] periculum, din latinescul experimentum, în urma mai multor figuri gramaticale.

Itali mutant in c, ut eccelenza, excellentia; eccitare, excitare; eccesso, excessus; in s, ut esempio, exemplum; esecrabile, execrabilis; esequire, exequi.

Inter Graecos Attici sero, Aeoles nunquam x receperunt: ideo σκενος (scenos) scribebant pro ξενος (xenos).

Etsi Lingua Latina sit simillima dialecto Aolicae, docente Quintiliano, cujus verba recitavimus supra §. 4. tamen docta lingua Latina quoad literam x recessit ab ea dialecto, perseverante populari lingua Latina, quae est ipsa lingua Valacchica, in antiquo more linguae Latinae.

§. 21.

De litera Z.

Sonus z auditur quidem in Valachica lingua, sed, uti supra §. 17. monui, refertur vel ad dz, vel ad s. Si litera z uti velis; mea pace. Cave tamen z adhibere in scribendo, quotiescunque audis sonum z. Nam s ante b, d, g, l, m, n, r, v, pronunciatur uti z; graviter tamen peccares contra Orthographiam, si pro s, in scribendo usurpares z, e.g. sbórả, volat; sdrảnçiosu, lacer; sgura, scoria; deslegatu, solutus; pisma invidia; desnodatu, enodatus; desrảdỉcinatu, eradicatus; svẻntatu, exiccatus; neutiquam sunt scribenda zborả, zgurả, uti communiter scribunt ex ignorantia Orthographiae. Idem est apud Italos usus pronunciandi, et scribendi literam s ante praesignatas consonantes, ut sbaglio, sdegno, sgomentare, slegare, smania, snervare, sradicare, sventura. S vero crassum, sive signo mediae lunulae subnotatum in his casibus apud Valacchos efferi solet uti j Gallicum, e.g. cošbitu, arcuatus; nảdešde, spes; mėšlocu, medium; dušmanu, inimicus, â Gr. δυσμενησ, infestus, hostis, malevolus; dišmasu, decimator etc.

In dictionibus, quae Valachis communes cum Latinis, Italis, aut etiam Hispanis sunt, mutatur interdum in c, ut Cigmảu, Zeugma; ciufuluire, illudere, exsibillare, Ital. zufolare; in ç, ut çiçia, mamma, Ital. Zizza. In r, ut muštariu, sinapi, Hisp. mostaza. In s, ut sapa, ligo, onis, Ital. zappa; sảpare, fodere, Ital. zappare; suru, in ceruleum colorem vergens; Ital. azurro. Apud Italos mutatur in g, ut palazzo, palaggio.

Nec apud veteres Latinos recepta fuit litera z; sed pro illa usurpabant s simplex, ut Sacynthus pro Gr. Ζακυνθος; Sethos pro Gr. Ζῆθος. Nonnuquam etiam d literam usurpabant, ut Medentius pro Mezentius. Sed et hodie interdum loco z substituunt geminum ss, ut patrisso πατρίζω; pytysso pro πιτύζω; interdum sd, ut Esdras pro Ἔζρας. Vide literam D.

Inter Graecos, Dores z mutant in sd, ut μελισδεται pro μελιζεται, modulatur; συρισδειν pro συριζειν, fistula ludere. Haec mutatio fit etiam apud Valachos, ut gasda, dives, paterfamilias; gảsdacu, opulentus, â Gr. Γαζα, opes, divitiae. Quod vero Cyrillico-Valachicae nonnulli soleant scribere per z (z) gazda, gazda%ku (gazda, gảzdacu) inde isthoc mendum enatum est, quod apud Valachos, prouti etiam apud Italos s ante d, et alias quasdam consonantes pronuncietur, sicut z, uti supra docuimus

Italienii transformă în c, precum în eccelenza, [lat.] excellentia; eccitare, [lat.] excitare; eccesso, [lat.] excessus; în s, precum în esempio, [lat.] exemplum; esecrabile, [lat.] execrabilis; esequire, [lat.] exequi.

Dintre greci, eolienii nu au avut niciodată x, iar aticii [l-au adoptat] târziu, de aceea scriau σκενος (scenos) în loc de ξενος (xenos).

Deși limba latină este foarte similară dialectului eolic, după cum arată Quintilianus ale cărui cuvinte le‑am reprodus mai sus la §. 4, totuși limba latină cultă s-a îndepărtat de acesta în privința literei x, în timp ce limba latină populară, care este chiar limba română, a rămas credincioasă vechilor obiceiuri ale limbii latine.

§. 21.

Despre litera Z.

Sunetul z se aude și în limba română, dar, așa cum am arătat mai sus la §. 17., acesta se referă fie la dz, fie la s. Dacă vrei să folosești litera z, fă cum dorești. Ai grijă, totuși, să folosești în scris litera z oriunde o auzi. Căci s înainte de b, d, g, l, m, n, r, v se pronunță ca z; ai face o gravă greșeală de ortografie dacă, în loc de s, ai folosi în scris z, e.g. sbórả, [lat.] volat; sdrảnçiosu, [lat.] lacer; sgura, [lat.] scoria; deslegatu, [lat.] solutus; pisma [lat.] invidia; desnodatu, [lat.] enodatus; desrảdỉcinatu, [lat.] eradicatus; svẻntatu, [lat.] exiccatus; nu trebuie scrise niciodată zborả, zgurả, așa cum scriu cei ce nu cunosc ortografia. Și la italieni există obiceiul de a pronunța și a scrie litera s înainte de consoanele arătate, precum în sbaglio, sdegno, sgomentare, slegare, smania, snervare, sradicare, sventura. S apăsat sau cel notat dedesupt cu un semn mic în formă de semilună se pronunță la români ca j franțuzesc, e.g. cošbitu, [lat.] arcuatus; nảdešde, [lat.] spes; mėšlocu, [lat.] medium; dušmanu, [lat.] inimicus, din grecescul δυσμενης, [lat.] infestus, hostis, malevolus; dišmasu, [lat.] decimator etc.

În cuvintele pe care românii le au în comun cu latinii, italienii și spaniolii, se transformă uneori în c, precum în Cigmảu, [lat.] Zeugma; ciufuluire, [lat.] illudere, exsibillareitaliană zufolare; în ç, precum în çiçia, [lat.] mamma, italiană Zizza; în r, precum în muštariu, [lat.] sinapi, Hisp. mostaza; în s, precum în sapa, [lat.] ligo, onis, italiană Zappa; sảpare, [lat.] fodere, italiană zappare; suru, [lat.] in ceruleum colorem vergens; it. azurro. La italieni se schimbă în g, precum în palazzo, palaggio.

Nici latinii din vechime nu au avut litera z; ci în locul ei foloseau s simplu, precum Sacynthus pentru grecescul Ζακυνθος; Sethos pentru grecescul Ζῆθος. Uneori foloseau pentru z litera d, precum în Medentius în loc de Mezentius. Încă și în zilele noastre în loc de z folosesc un ss dublu, precum în patrisso, πατρίζω; iar alteori sd, precum în Esdras pentru Ἔζρας. Vezi Litera D.

Dintre greci, dorienii transformă z în sd, precum în μελισδεται în loc de μελιζεται, [lat.] modulatur; συρισδειν în loc de συριζειν, [lat.] fistula ludere. Aceeași transformare are loc și la români, precum în gasda, [lat.] dives, paterfamilias; gảsdacu, [lat.] opulentus, din grecescul Γαζα, [lat.] opes, divitiae. Unii obișnuiau să‑l scrie cu slove chirilice astfel: z (z) gazda, gazda%ku (gazda, gảzdacu), de unde a și apărut greșeala la români, ca de altminteri și la italieni, de a‑l pronunța pe s înaintea lui și în fața altor consoane ca z, așa cum am arătat mai sus.

Itali mutant in c, ut eccelenza, excellentia; eccitare, excitare; eccesso, excessus; in s, ut esempio, exemplum; esecrabile, execrabilis; esequire, exequi.

Inter Graecos Attici sero, Aeoles nunquam x receperunt: ideo σκενος (scenos) scribebant pro ξενος (xenos).

Etsi Lingua Latina sit simillima dialecto Aolicae, docente Quintiliano, cujus verba recitavimus supra §. 4. tamen docta lingua Latina quoad literam x recessit ab ea dialecto, perseverante populari lingua Latina, quae est ipsa lingua Valacchica, in antiquo more linguae Latinae.

§. 21.

De litera Z.

Sonus z auditur quidem in Valachica lingua, sed, uti supra §. 17. monui, refertur vel ad dz, vel ad s. Si litera z uti velis; mea pace. Cave tamen z adhibere in scribendo, quotiescunque audis sonum z. Nam s ante b, d, g, l, m, n, r, v, pronunciatur uti z; graviter tamen peccares contra Orthographiam, si pro s, in scribendo usurpares z, e.g. sbórả, volat; sdrảnçiosu, lacer; sgura, scoria; deslegatu, solutus; pisma invidia; desnodatu, enodatus; desrảdỉcinatu, eradicatus; svẻntatu, exiccatus; neutiquam sunt scribenda zborả, zgurả, uti communiter scribunt ex ignorantia Orthographiae. Idem est apud Italos usus pronunciandi, et scribendi literam s ante praesignatas consonantes, ut sbaglio, sdegno, sgomentare, slegare, smania, snervare, sradicare, sventura. S vero crassum, sive signo mediae lunulae subnotatum in his casibus apud Valacchos efferi solet uti j Gallicum, e.g. cošbitu, arcuatus; nảdešde, spes; mėšlocu, medium; dušmanu, inimicus, â Gr. δυσμενησ, infestus, hostis, malevolus; dišmasu, decimator etc.

In dictionibus, quae Valachis communes cum Latinis, Italis, aut etiam Hispanis sunt, mutatur interdum in c, ut Cigmảu, Zeugma; ciufuluire, illudere, exsibillare, Ital. zufolare; in ç, ut çiçia, mamma, Ital. Zizza. In r, ut muštariu, sinapi, Hisp. mostaza. In s, ut sapa, ligo, onis, Ital. zappa; sảpare, fodere, Ital. zappare; suru, in ceruleum colorem vergens; Ital. azurro. Apud Italos mutatur in g, ut palazzo, palaggio.

Nec apud veteres Latinos recepta fuit litera z; sed pro illa usurpabant s simplex, ut Sacynthus pro Gr. Ζακυνθος; Sethos pro Gr. Ζῆθος. Nonnuquam etiam d literam usurpabant, ut Medentius pro Mezentius. Sed et hodie interdum loco z substituunt geminum ss, ut patrisso πατρίζω; pytysso pro πιτύζω; interdum sd, ut Esdras pro Ἔζρας. Vide literam D.

Inter Graecos, Dores z mutant in sd, ut μελισδεται pro μελιζεται, modulatur; συρισδειν pro συριζειν, fistula ludere. Haec mutatio fit etiam apud Valachos, ut gasda, dives, paterfamilias; gảsdacu, opulentus, â Gr. Γαζα, opes, divitiae. Quod vero Cyrillico-Valachicae nonnulli soleant scribere per z (z) gazda, gazda%ku (gazda, gảzdacu) inde isthoc mendum enatum est, quod apud Valachos, prouti etiam apud Italos s ante d, et alias quasdam consonantes pronuncietur, sicut z, uti supra docuimus

Italienii transformă în c, precum în eccelenza, [lat.] excellentia; eccitare, [lat.] excitare; eccesso, [lat.] excessus; în s, precum în esempio, [lat.] exemplum; esecrabile, [lat.] execrabilis; esequire, [lat.] exequi.

Dintre greci, eolienii nu au avut niciodată x, iar aticii [l-au adoptat] târziu, de aceea scriau σκενος (scenos) în loc de ξενος (xenos).

Deși limba latină este foarte similară dialectului eolic, după cum arată Quintilianus ale cărui cuvinte le‑am reprodus mai sus la §. 4, totuși limba latină cultă s-a îndepărtat de acesta în privința literei x, în timp ce limba latină populară, care este chiar limba română, a rămas credincioasă vechilor obiceiuri ale limbii latine.

§. 21.

Despre litera Z.

Sunetul z se aude și în limba română, dar, așa cum am arătat mai sus la §. 17., acesta se referă fie la dz, fie la s. Dacă vrei să folosești litera z, fă cum dorești. Ai grijă, totuși, să folosești în scris litera z oriunde o auzi. Căci s înainte de b, d, g, l, m, n, r, v se pronunță ca z; ai face o gravă greșeală de ortografie dacă, în loc de s, ai folosi în scris z, e.g. sbórả, [lat.] volat; sdrảnçiosu, [lat.] lacer; sgura, [lat.] scoria; deslegatu, [lat.] solutus; pisma [lat.] invidia; desnodatu, [lat.] enodatus; desrảdỉcinatu, [lat.] eradicatus; svẻntatu, [lat.] exiccatus; nu trebuie scrise niciodată zborả, zgurả, așa cum scriu cei ce nu cunosc ortografia. Și la italieni există obiceiul de a pronunța și a scrie litera s înainte de consoanele arătate, precum în sbaglio, sdegno, sgomentare, slegare, smania, snervare, sradicare, sventura. S apăsat sau cel notat dedesupt cu un semn mic în formă de semilună se pronunță la români ca j franțuzesc, e.g. cošbitu, [lat.] arcuatus; nảdešde, [lat.] spes; mėšlocu, [lat.] medium; dušmanu, [lat.] inimicus, din grecescul δυσμενης, [lat.] infestus, hostis, malevolus; dišmasu, [lat.] decimator etc.

În cuvintele pe care românii le au în comun cu latinii, italienii și spaniolii, se transformă uneori în c, precum în Cigmảu, [lat.] Zeugma; ciufuluire, [lat.] illudere, exsibillareitaliană zufolare; în ç, precum în çiçia, [lat.] mamma, italiană Zizza; în r, precum în muštariu, [lat.] sinapi, Hisp. mostaza; în s, precum în sapa, [lat.] ligo, onis, italiană Zappa; sảpare, [lat.] fodere, italiană zappare; suru, [lat.] in ceruleum colorem vergens; it. azurro. La italieni se schimbă în g, precum în palazzo, palaggio.

Nici latinii din vechime nu au avut litera z; ci în locul ei foloseau s simplu, precum Sacynthus pentru grecescul Ζακυνθος; Sethos pentru grecescul Ζῆθος. Uneori foloseau pentru z litera d, precum în Medentius în loc de Mezentius. Încă și în zilele noastre în loc de z folosesc un ss dublu, precum în patrisso, πατρίζω; iar alteori sd, precum în Esdras pentru Ἔζρας. Vezi Litera D.

Dintre greci, dorienii transformă z în sd, precum în μελισδεται în loc de μελιζεται, [lat.] modulatur; συρισδειν în loc de συριζειν, [lat.] fistula ludere. Aceeași transformare are loc și la români, precum în gasda, [lat.] dives, paterfamilias; gảsdacu, [lat.] opulentus, din grecescul Γαζα, [lat.] opes, divitiae. Unii obișnuiau să‑l scrie cu slove chirilice astfel: z (z) gazda, gazda%ku (gazda, gảzdacu), de unde a și apărut greșeala la români, ca de altminteri și la italieni, de a‑l pronunța pe s înaintea lui și în fața altor consoane ca z, așa cum am arătat mai sus.

Caput III.

DE DIPHTHONGIS

§. 1.

De numero Diphthongorum.

Apud Italos septem numerant diphthongos gravissimi auctores: au, ei, eu, ie, io, oi, uo, ut aura, miei, Euro, ieri, vecchio, poichè, uomo. Ast his addi possunt alii, uti ia, e. g. piace; iu, e. g. giudice, et similes. Unde consiquitur, apud Italos indeterminatum esse numerum diphthongorum. Imo apud eosdem sunt etiam triphthongi, quando in una dictione concurrunt tres vocales, uti figliuolo, giuoco etc. Et quadriphthongi, ut figliuoi, laciuoi etc. ac tam triphthongi, quam quadriphthongi unam efficiunt syllabam.

Similiter apud Valachos indeterminatus est numerus diphthongorum. Cl. Stephanus Körösi Valachus Transsilvanus in sua orthographia Latino-Valachica sex recenset diphthongos, au, eau, ea, ei, eo, io. Eruditissimi viri Valachi Transsilvani Samuel Klein Hieromonachus Balasfalvensis, et Georgius Sinkai de eadem olim Director Nationalium Scholarum Balasfalvae, in Elementi linguae Daco-Romanae seu Valachicae de numero diphthongorum apud Valachos haec tradunt: „Diphthongi tot sunt in lingua Daco-Romana; quot vocales aliis vocalibus immediate subnexae pronunciatur ita, ut ex omni vocali dimidius tantum sonus audiatur.“

Certo, apud Valachos longe plures esse diphthongos quam sex, res manifesta est. Ex quibus sequentes tredecim nominabo: ai, au, ea, ei, eu, ia, ie, ii, io, iu, oa, ou, ui.

§. 2.

De Pronunciatione Diphthongorum.

Pronunciatur vero hoc modo: in diphthongo ai sonus vocalis a integer, vocalis autem i dimidius tantum auditur, ut mai, magis; taina, taciturnitas, secretum; in au, sonus a integer, u dimidius auditur, ut dau, do; in ea, e vix auditur, a vero integrum sonum retinet, ut muierea mea, mulier, sive uxor ipsa mea; in ei sonus e integer, i dimidius auditur, ut Cetatei, civitati, comunitatei, communitati. Nonnulli ita efferunt, ut solum i auditur, proinde dicunt cetati, comunitati, per ei tamen semper scribendum, cum ei sit genitivus num. sing. articuli definiti generis foem, qui similis est Dativo; in eu, sonus e integer, u dimidius auditur, ut greu, gravis; in ia i vix auditur, a integrum sonum possidet, ut chiamả, vocat, fiėntia, essentia, sciėntia, scientia; in ie, sonus i dimidius, e integet auditur, ut diedi, de-

CAPITOLUL III.

DESPRE DIFTONGI

§. 1.

Despre numărul diftongilor.

Cei mai importanți autori numără șapte diftongi la italieni: au, ei, eu, ie, io, oi, uo, precum în aura, miei, Euro, ieri, vecchio, poichè, uomo. Acestora li se mai pot adăuga alții, precum ia, e. g. piace; iu, e.g. giudice și altele asemănătoare. De aici reiese că numărul diftongilor din italiană nu este determinat. La aceștia există chiar și triftongi, atunci când există trei vocale la un loc într‑un cuvânt, precum în figliuolo, giuoco etc. Mai există și qvadriftongi, precum în figliuoi, laciuoi etc. Atât triftongii și quadriftongii formează o singură silabă.

Și la români numărul diftongilor este nedeterminat. Ștefan Körösi, român transilvănean, numără șase diftongi în Ortografia sa: au, eau, ea, ei, eo, io. Preaînvățații bărbați români transilvăneni, Samuel Klein, ieromonah de Blaj, și Gheorghe Șincai, fost director al Școlilor Naționale din Blaj, afirmă acestea despre numărul diftongilor la români în Elementa linguae Daco-Romanae seu Valachicae: „Există atâţia diftongi în limba daco-romană, câte vocale pot fi pronunţate împreună cu alte vocale, astfel încât să se audă un cât de slab sunet al fiecărei vocale.“

Cu siguranţă, la români, există mai mult de şase diftongi, este limpede. Dintre aceştia voi enumera treisprezece: ai, au, ea, ei, eu, ia, ie, ii, io, iu, oa, ou, ui.

§. 2.

Despre pronunțarea diftongilor.

Se pronunță în felul următor: în diftongul ai sunetul vocalei a este întreg, dar cel al vocalei i se aude doar pe jumătate, precum în mai, [lat.] magis; taina, [lat.] taciturnitas, secretum; în au, sunetul a este întreg, u se aude pe jumătate, precum în dau, [lat.] do; în ea, e se aude slab, a păstrează sunetul întreg, precum în muierea mea, [lat.] mulier sau uxor ipsa mea; în ei sunetul e este întreg, i se aude pe jumătate, precum în Cetatei, [lat.] civitati, comunitatei, [lat.] communitati. Unii pronunță în așa fel, încât se aude doar i, prin urmare rostesc cetati, comunitati, dar trebuie scris întotdeauna cu ei, fiindcă ei este genitivul singular al articolului hotărât de genul feminin, care este similar dativului; în eu, sunetul e este întreg, u se aude jumătate, precum în greu, [lat.] gravis; în ia, i se aude slab, a își păstrează sunetul întreg, precum în chiamả, [lat.] vocat, fiėntia, [lat.] essentia, sciėntia, [lat.] scientia; în ie, sunetul i se aude pe jumătate, iar e se aude întreg, ca în diedi, [lat.] de-

Caput III.

DE DIPHTHONGIS

§. 1.

De numero Diphthongorum.

Apud Italos septem numerant diphthongos gravissimi auctores: au, ei, eu, ie, io, oi, uo, ut aura, miei, Euro, ieri, vecchio, poichè, uomo. Ast his addi possunt alii, uti ia, e. g. piace; iu, e. g. giudice, et similes. Unde consiquitur, apud Italos indeterminatum esse numerum diphthongorum. Imo apud eosdem sunt etiam triphthongi, quando in una dictione concurrunt tres vocales, uti figliuolo, giuoco etc. Et quadriphthongi, ut figliuoi, laciuoi etc. ac tam triphthongi, quam quadriphthongi unam efficiunt syllabam.

Similiter apud Valachos indeterminatus est numerus diphthongorum. Cl. Stephanus Körösi Valachus Transsilvanus in sua orthographia Latino-Valachica sex recenset diphthongos, au, eau, ea, ei, eo, io. Eruditissimi viri Valachi Transsilvani Samuel Klein Hieromonachus Balasfalvensis, et Georgius Sinkai de eadem olim Director Nationalium Scholarum Balasfalvae, in Elementi linguae Daco-Romanae seu Valachicae de numero diphthongorum apud Valachos haec tradunt: „Diphthongi tot sunt in lingua Daco-Romana; quot vocales aliis vocalibus immediate subnexae pronunciatur ita, ut ex omni vocali dimidius tantum sonus audiatur.“

Certo, apud Valachos longe plures esse diphthongos quam sex, res manifesta est. Ex quibus sequentes tredecim nominabo: ai, au, ea, ei, eu, ia, ie, ii, io, iu, oa, ou, ui.

§. 2.

De Pronunciatione Diphthongorum.

Pronunciatur vero hoc modo: in diphthongo ai sonus vocalis a integer, vocalis autem i dimidius tantum auditur, ut mai, magis; taina, taciturnitas, secretum; in au, sonus a integer, u dimidius auditur, ut dau, do; in ea, e vix auditur, a vero integrum sonum retinet, ut muierea mea, mulier, sive uxor ipsa mea; in ei sonus e integer, i dimidius auditur, ut Cetatei, civitati, comunitatei, communitati. Nonnulli ita efferunt, ut solum i auditur, proinde dicunt cetati, comunitati, per ei tamen semper scribendum, cum ei sit genitivus num. sing. articuli definiti generis foem, qui similis est Dativo; in eu, sonus e integer, u dimidius auditur, ut greu, gravis; in ia i vix auditur, a integrum sonum possidet, ut chiamả, vocat, fiėntia, essentia, sciėntia, scientia; in ie, sonus i dimidius, e integet auditur, ut diedi, de-

CAPITOLUL III.

DESPRE DIFTONGI

§. 1.

Despre numărul diftongilor.

Cei mai importanți autori numără șapte diftongi la italieni: au, ei, eu, ie, io, oi, uo, precum în aura, miei, Euro, ieri, vecchio, poichè, uomo. Acestora li se mai pot adăuga alții, precum ia, e. g. piace; iu, e.g. giudice și altele asemănătoare. De aici reiese că numărul diftongilor din italiană nu este determinat. La aceștia există chiar și triftongi, atunci când există trei vocale la un loc într‑un cuvânt, precum în figliuolo, giuoco etc. Mai există și qvadriftongi, precum în figliuoi, laciuoi etc. Atât triftongii și quadriftongii formează o singură silabă.

Și la români numărul diftongilor este nedeterminat. Ștefan Körösi, român transilvănean, numără șase diftongi în Ortografia sa: au, eau, ea, ei, eo, io. Preaînvățații bărbați români transilvăneni, Samuel Klein, ieromonah de Blaj, și Gheorghe Șincai, fost director al Școlilor Naționale din Blaj, afirmă acestea despre numărul diftongilor la români în Elementa linguae Daco-Romanae seu Valachicae: „Există atâţia diftongi în limba daco-romană, câte vocale pot fi pronunţate împreună cu alte vocale, astfel încât să se audă un cât de slab sunet al fiecărei vocale.“

Cu siguranţă, la români, există mai mult de şase diftongi, este limpede. Dintre aceştia voi enumera treisprezece: ai, au, ea, ei, eu, ia, ie, ii, io, iu, oa, ou, ui.

§. 2.

Despre pronunțarea diftongilor.

Se pronunță în felul următor: în diftongul ai sunetul vocalei a este întreg, dar cel al vocalei i se aude doar pe jumătate, precum în mai, [lat.] magis; taina, [lat.] taciturnitas, secretum; în au, sunetul a este întreg, u se aude pe jumătate, precum în dau, [lat.] do; în ea, e se aude slab, a păstrează sunetul întreg, precum în muierea mea, [lat.] mulier sau uxor ipsa mea; în ei sunetul e este întreg, i se aude pe jumătate, precum în Cetatei, [lat.] civitati, comunitatei, [lat.] communitati. Unii pronunță în așa fel, încât se aude doar i, prin urmare rostesc cetati, comunitati, dar trebuie scris întotdeauna cu ei, fiindcă ei este genitivul singular al articolului hotărât de genul feminin, care este similar dativului; în eu, sunetul e este întreg, u se aude jumătate, precum în greu, [lat.] gravis; în ia, i se aude slab, a își păstrează sunetul întreg, precum în chiamả, [lat.] vocat, fiėntia, [lat.] essentia, sciėntia, [lat.] scientia; în ie, sunetul i se aude pe jumătate, iar e se aude întreg, ca în diedi, [lat.] de-

di, ieri, heri; in ii primum i sonum integrum servat, alterum i vix auditur, ut fii, filii. Hujus diphthongi usus potissimus est in nominibus desinentibus in num. pl. in i, ac recipientibus articulum definitum ejusdem numeri, i, ut ómeni, omenii, homines ipsi, Romảni, Romảnii, Romani, seu Valachi ipsi. In diphthongo io, sonus i vix auditur prouti apud Italos, o integer, ut giocu, jocus, chorea, giosu, deorsum, in iu, sonus i dimidius, u vix auditur, ut ajutoriu, adjutorium; quod si nomini jungatur art. def. sonus u integer restituitur, et i vix auditur, ut ajutoriul’, adjutorium illud. In oa, ex o et a quasi unus sonus coalescit, ita ut et o, et a tantisper audiatur, magis tamen sonus a: accedit tantisper ad a hungaricum, ut moara, mola, soare, sol. Ceterum in orthographia Latino-Valachica a diphthongi oa expungitur, ac ó notatur accento acuto ad indigitandam pronunaciationem oa. Vide literam O. In diphthongo oi, sonus o integer, i dimidius auditur, ut noi, nos, voi, vos; in ou, sonus o integer, u dimidius enunciatur ut bou, bos, nou, novus; in ui, sonus u integer, i dimidius auditur, ut cui, cui, fui, fui, avui, habui.

Porro, sicut quaelibet vocalis seorsim praeseferre potest sonum obscurum sive strictissimum, ita etiam in diphthongo una ex iis, quae constituunt diphthongum, recipere potest interdum sonum obscurum, manente quantitate soni alterius vocalis supra declarata, ut dải, da ei; rẻu, malus, rẻi, mali; ỉi duce, eos ducit; tải, tui etc.

Demum, Valachi gaudent etiam triphthongis, e. g. miau datu, mihi dederunt, ubi mi significat mihi, au est verbum auxiliare; teau bảtutu, te verberavit; ţiau scrisu, tibi scripsit etc. In his sola media vocalis retinet integrum sonum.

CAPUT IV.

De Accentibus.

In Orthographia Cyrillico-Valachica duo sunt accentus, acutus ( ˊ ), et gravis ( ˋ ). Totidem, ac iidem, sunt etiam in Orthographia Latina-Valachica. Acuto notatur producenda syllaba prima, media, et ultima desinens in consonantem; gravis solam ultimam in vocalem desinentem afficit, ut bátere, batuere, seu verberare; culégere, colligerre, avére, habere; Romảnu, Romanus; amù, modo.

In libris, Cyrillicis characteribus impressis semper adhibent Valachi praedictos accentus, quemadmodum Romani in Martyrologio; in scribendo perraro usurpant praecipue acutum; norunt enim Valachi etiam absque accentu quaenam syllaba sit producenda. Proinde in orthographia Latino-Valaachica rarior usus accentus acuti; e tamen longum, dum uti diphthongus ea pronunciandum venit, interea ad faciliorem reddendam lectionem accentuari debet, praecipue in dictionibus, in quibus veteris Daciae Valachi detrita vocali e diphthongi ea, e longum pro ea pronunciant a, ut féta,

di, ieri, [lat.] heri; în ii, primul i are sunet întreg, cel de‑al doilea i se aude slab, precum în fii, [lat.] filii. Acest diftong se utilizează foarte mult la substantivele care se termină la nominativ plural în i, şi care primesc articolul hotărât al aceluiaşi număr, i, precum în ómeni, omenii, [lat.] homines ipsi, Romảni, Romảnii, [lat.] Romani sau Valachi ipsi. În diftongul io sunetul i abia se aude, ca la italieni, o este întreg, precum în giocu, [lat.] jocus, chorea, giosu, [lat.] deorsum, în iu, sunetul i este înjumătățit, u abia se aude, precum în ajutoriu, [lat.] adjutorium; aceasta se întâmplă dacă substantivului i se adaugă articolul hotărât, sunetul u redevine întreg, iar i abia se aude, precum în ajutoriul’, [lat.] adjutorium illud. În oa, din o şi a, ajung ca un singur sunet, astfel încât şi o, şi a abia se aud, fiind mai puternic totuşi sunetul a: ajunge uneori la a unguresc, precum în moara, [lat.] mola, soare, [lat.] sol. Mai mult chiar, în ortografia latino-valahă a din diftongul oa este eliminat, și ó se notează cu accent ascuțit pentru a indica pronunțarea oa. Vezi litera O. În diftongul oi, sunetul o este întreg, i se aude pe jumătate, precum în noi, [lat.] nos, voi, [lat.] vos; în ou, sunetul o este întreg, u se pronunță înjumătățit, precum în bou, [lat.] bos, nou, [lat.] novus; în ui, sunetul u e întreg, i se aude pe jumătate, ca în cui, [lat.] cui, fui, [lat.] fui, avui, [lat.] habui.

Apoi, dacă după o vocală urmează sunetul întunecat sau foarte închis, acesta este o parte din diftong, iar una dintre părțile care alcătuiesc diftongul, poate să primească sunetul întunecat, păstrând cantitatea mai sus pomenită a sunetului celeilalte vocale, ca în dải, [lat.] da ei; rẻu, [lat.] malus, rẻi, [lat.] mali; ỉi duce, [lat.] eos ducit; tải, [lat.] tui etc.

În fine, în română există și triftongi, e. g. miau datu, mihi dederunt, în care mi înseamnă mihi, au este verbul auxiliar; teau bảtutu, [lat.] te verberavit; ţiau scrisu, [lat.] tibi scripsit etc. În aceast caz doar vocala din mijloc păstrează cantitatea.

CAPITOLUL IV.

Despre accente.

În ortografia românească chirilică sunt două accente, acut ( ˊ ) și grav ( ˋ ). Aceleași sunt și accentele din ortografia latino-valahă. Accentul ascuțit se notează pe silaba întâi, mediană și atunci când ultima se termină în consoană; cel grav stă doar pe ultima silabă care se termină în vocală, ca în bátere, [lat.] batuere sau verberare; culégere, [lat.] colligerre, avére, [lat.] habere; Romảnu, [lat.] Romanus; amù, [lat.] modo.

În tipăriturile cu caractere chirilice românii folosesc întotdeauna accentele arătate mai sus, tot așa ca și Romanii în Martirologiu; atunci când scriu folosesc mai cu seamă pe cel ascuțit; în română se deosebesc accentele și în funcție de silaba pe care trebuie să stea. În ortografia latino-valahă utilizarea accentului ascuțit este mai rară; totuși e lung, atunci când trebuie pronunțat ca diftongul ea, trebuie marcat pentru ușurința citirii, mai ales în cuvintele în care în Dacia veche vocala e a diftongului ea a căzut, iar e lung cu valoare de ea se pronunță a, precum în féta,

di, ieri, heri; in ii primum i sonum integrum servat, alterum i vix auditur, ut fii, filii. Hujus diphthongi usus potissimus est in nominibus desinentibus in num. pl. in i, ac recipientibus articulum definitum ejusdem numeri, i, ut ómeni, omenii, homines ipsi, Romảni, Romảnii, Romani, seu Valachi ipsi. In diphthongo io, sonus i vix auditur prouti apud Italos, o integer, ut giocu, jocus, chorea, giosu, deorsum, in iu, sonus i dimidius, u vix auditur, ut ajutoriu, adjutorium; quod si nomini jungatur art. def. sonus u integer restituitur, et i vix auditur, ut ajutoriul’, adjutorium illud. In oa, ex o et a quasi unus sonus coalescit, ita ut et o, et a tantisper audiatur, magis tamen sonus a: accedit tantisper ad a hungaricum, ut moara, mola, soare, sol. Ceterum in orthographia Latino-Valachica a diphthongi oa expungitur, ac ó notatur accento acuto ad indigitandam pronunaciationem oa. Vide literam O. In diphthongo oi, sonus o integer, i dimidius auditur, ut noi, nos, voi, vos; in ou, sonus o integer, u dimidius enunciatur ut bou, bos, nou, novus; in ui, sonus u integer, i dimidius auditur, ut cui, cui, fui, fui, avui, habui.

Porro, sicut quaelibet vocalis seorsim praeseferre potest sonum obscurum sive strictissimum, ita etiam in diphthongo una ex iis, quae constituunt diphthongum, recipere potest interdum sonum obscurum, manente quantitate soni alterius vocalis supra declarata, ut dải, da ei; rẻu, malus, rẻi, mali; ỉi duce, eos ducit; tải, tui etc.

Demum, Valachi gaudent etiam triphthongis, e. g. miau datu, mihi dederunt, ubi mi significat mihi, au est verbum auxiliare; teau bảtutu, te verberavit; ţiau scrisu, tibi scripsit etc. In his sola media vocalis retinet integrum sonum.

CAPUT IV.

De Accentibus.

In Orthographia Cyrillico-Valachica duo sunt accentus, acutus ( ˊ ), et gravis ( ˋ ). Totidem, ac iidem, sunt etiam in Orthographia Latina-Valachica. Acuto notatur producenda syllaba prima, media, et ultima desinens in consonantem; gravis solam ultimam in vocalem desinentem afficit, ut bátere, batuere, seu verberare; culégere, colligerre, avére, habere; Romảnu, Romanus; amù, modo.

In libris, Cyrillicis characteribus impressis semper adhibent Valachi praedictos accentus, quemadmodum Romani in Martyrologio; in scribendo perraro usurpant praecipue acutum; norunt enim Valachi etiam absque accentu quaenam syllaba sit producenda. Proinde in orthographia Latino-Valaachica rarior usus accentus acuti; e tamen longum, dum uti diphthongus ea pronunciandum venit, interea ad faciliorem reddendam lectionem accentuari debet, praecipue in dictionibus, in quibus veteris Daciae Valachi detrita vocali e diphthongi ea, e longum pro ea pronunciant a, ut féta,

di, ieri, [lat.] heri; în ii, primul i are sunet întreg, cel de‑al doilea i se aude slab, precum în fii, [lat.] filii. Acest diftong se utilizează foarte mult la substantivele care se termină la nominativ plural în i, şi care primesc articolul hotărât al aceluiaşi număr, i, precum în ómeni, omenii, [lat.] homines ipsi, Romảni, Romảnii, [lat.] Romani sau Valachi ipsi. În diftongul io sunetul i abia se aude, ca la italieni, o este întreg, precum în giocu, [lat.] jocus, chorea, giosu, [lat.] deorsum, în iu, sunetul i este înjumătățit, u abia se aude, precum în ajutoriu, [lat.] adjutorium; aceasta se întâmplă dacă substantivului i se adaugă articolul hotărât, sunetul u redevine întreg, iar i abia se aude, precum în ajutoriul’, [lat.] adjutorium illud. În oa, din o şi a, ajung ca un singur sunet, astfel încât şi o, şi a abia se aud, fiind mai puternic totuşi sunetul a: ajunge uneori la a unguresc, precum în moara, [lat.] mola, soare, [lat.] sol. Mai mult chiar, în ortografia latino-valahă a din diftongul oa este eliminat, și ó se notează cu accent ascuțit pentru a indica pronunțarea oa. Vezi litera O. În diftongul oi, sunetul o este întreg, i se aude pe jumătate, precum în noi, [lat.] nos, voi, [lat.] vos; în ou, sunetul o este întreg, u se pronunță înjumătățit, precum în bou, [lat.] bos, nou, [lat.] novus; în ui, sunetul u e întreg, i se aude pe jumătate, ca în cui, [lat.] cui, fui, [lat.] fui, avui, [lat.] habui.

Apoi, dacă după o vocală urmează sunetul întunecat sau foarte închis, acesta este o parte din diftong, iar una dintre părțile care alcătuiesc diftongul, poate să primească sunetul întunecat, păstrând cantitatea mai sus pomenită a sunetului celeilalte vocale, ca în dải, [lat.] da ei; rẻu, [lat.] malus, rẻi, [lat.] mali; ỉi duce, [lat.] eos ducit; tải, [lat.] tui etc.

În fine, în română există și triftongi, e. g. miau datu, mihi dederunt, în care mi înseamnă mihi, au este verbul auxiliar; teau bảtutu, [lat.] te verberavit; ţiau scrisu, [lat.] tibi scripsit etc. În aceast caz doar vocala din mijloc păstrează cantitatea.

CAPITOLUL IV.

Despre accente.

În ortografia românească chirilică sunt două accente, acut ( ˊ ) și grav ( ˋ ). Aceleași sunt și accentele din ortografia latino-valahă. Accentul ascuțit se notează pe silaba întâi, mediană și atunci când ultima se termină în consoană; cel grav stă doar pe ultima silabă care se termină în vocală, ca în bátere, [lat.] batuere sau verberare; culégere, [lat.] colligerre, avére, [lat.] habere; Romảnu, [lat.] Romanus; amù, [lat.] modo.

În tipăriturile cu caractere chirilice românii folosesc întotdeauna accentele arătate mai sus, tot așa ca și Romanii în Martirologiu; atunci când scriu folosesc mai cu seamă pe cel ascuțit; în română se deosebesc accentele și în funcție de silaba pe care trebuie să stea. În ortografia latino-valahă utilizarea accentului ascuțit este mai rară; totuși e lung, atunci când trebuie pronunțat ca diftongul ea, trebuie marcat pentru ușurința citirii, mai ales în cuvintele în care în Dacia veche vocala e a diftongului ea a căzut, iar e lung cu valoare de ea se pronunță a, precum în féta,

puella; non efferunt feata sicut Aurelianae Daciae Valachi, sed fata: qui error omnino corrigendus est apud veteris Daciae Valachos. Vide Litteram E. Pariter O longum, dum proferrendum est uti diphtongus oa, notari debet accentu acuto. Vide Literam O. Gravis accentus plerumque adhiberi solet etiam in scribendo.

In dictionibus aequivocis, quarum aequivocatio solo accentu tollitur, ad determinandum sensum, quem intendis, uti debes accentu, e. g. dormi, si prima Syllaba notetur accentu (dórmi), significat dormis; si ultima (dormì), significat dormivit etc.

Est et alia species accentus, qui dicitur diaeresis. Constat hic accentus duobus punctis hujus figurae (. .), et adhibetur, dum diphthongus aliqua dividenda est, aut u vocalis inter duas vocales posita, communiter muta, pronuncianda venit. Vide literam U, Caeterum rarus est apud Valachos usus hujus accentûs.

CAPUT V.

De Apostropho.

Apostrophus est quoddam signum instar medii circuli hujus figurae ( ’ ), qualis est etiam spiritus lenis apud Graecos, quo nos indigitamus sonum obscurum sive strictissimum vocalis, quocum confundi non potest apostrophus, cum hic collecetur ad latus literae, spiritus vero lenis supra literam. Vide cap. 1. §. 6.

Usus apostrophi perfrequens est apud Graecos; Latini raro usurparunt, si excipias antiquos poetas, praecipue Terentium, et Plautum, in quibus crebro visitur: adeon’, men’, tun’, magi’, virtu’, sati’, pro adeone, mene, tune, magis, virtus, satis. Interdum utebantur apostropho ud indigitandam absentiam plurium literarum, ut ain’, audin’, viden’, opust’ etc. pro aisne, audisne, videsne, opus est etc.

Apud Italos modernos frequentissimus est usus apostrophi, praecipue apud poetas. Antiqui non usurpabant, sed ex voce diminuta et ex integra unum corpus efficiebant, uti videre est in ultimo opere poetico Petrarchae: Trionfo della Divinità, ubi legitur: Sottol Ciel, chel mondo, ma schernito pro m’ha schernito etc. sic scribebat Petrarcha anno 1374.

Apud Valachos in libris Cyrillicis literis editis nuspiam visitur apostrophus, exceptis poeticis, ubi creberrime adhibetur. Sicut antiqui Itali, uti supra innuimus, scribebant ma, loco m’ha, ita. Valachi Cyrillico-Valachice scribunt e. g. mau tàška%t (mau tảšcat) me taxavit, pro m’au (m’au) etc.

In orthographia Latino-Valachica utcunque jam utuntur Valachi apostropho: quod saepe fieri necesse est propter exteros discentes, praecipue respectu articulorum definitorum, et verborum auxiliarum, ac pronominum me, te, se.

Est et aliud signum apud Valachos instar semi circuli ad dextram inversi, oppositum apostropho, seu spiritui leni Graecorum, ac

[lat.] puella; căci românii din Dacia veche nu pronunță ca cei din Dacia aureliană: feata, ci fata: astfel se corectează o greșeală a românilor din Dacia veche. vezi Litera E. Tot așa O long, atunci când trebuie pronunțat oa, trebuie notat cu accentul ascuțit. Vezi Litera O. Cei mai mulți folosec accentul grav doar atunci când scriu.

În omonime, în care doar accentul face diferența de sens, pentru determinarea sensului pe care îl dorești, trebuie să folosești accentul, e. g. dormi, dacă notezi accentul pe prima silabă (dórmi), înseamnă dormis; dacă îl pui pe ultima (dormì), înseamnă dormivit etc.

Mai este și un alt fel de accent, care se numește diereză. Acest accent se marchează prin două puncte puse deasupra literei (. .) și se folosește atunci când diftongul trebuie împărțit sau se pune un u vocalic între două vocale, de obicei mut, care nu se pronunță. Vezi Litera U. Utilizarea acestui accent este rară în română.

CAPITOLUL V.

Despre apostrof.

Apostroful este un semn sub forma unei jumătăți de cerc ( ’ ), care este același cu spiritul lin din greacă, prin care noi arătăm sunetul întunecat sau foarte închis, care nu trebuie confundat cu apostroful propriu-zis, fiindcă acesta se pune la umărul literei, iar spiritul se pune deasupra literei. Vezi capitolul 1, §. 6.

Uzul apostrofului este curent la greci; latinii l‑au folosit foarte rar, mai cu seamă la poeți, dintre care mai ales Terentiu și Plaut, la care se vede adesea: adeon’, men’, tun’, magi’, virtu’, sati’, în loc de adeone, mene, tune, magis, virtus, satis. Câteodată latinii foloseau apostroful pentru a arăta absența mai multor litere, precum în ain’, [lat.] audin’, viden’, opust’ etc. în loc de aisne, [lat.] audisne, videsne, opus est etc.

În limba italiană modernă apostroful este folosit foarte des, mai ales de către poeți. Cei din vechime nu‑l foloseau, ci scriau împreună partea de cuvânt elidată cu cuvântul următor întreg, după cum se vede în ultima poezie a lui Petrarca: Trionfo della Divinità, în care citim: Sottol Ciel, chel mondo, ma schernito în loc de m’ha schernito etc. așa scria Petrarca în anul 1374.

În româna scrisă din cărțile cu litere slavonești niciodată nu se vede apostroful, cu excepția poeziilor, unde se întrebuințează foarte des. După cum și italienii, după cum am spus mai sus, scriau ma, în locul lui m’ha, tot așa și românii scriu cu slove chirilice e. g. mau tàška%t (mau tảšcat), [lat.] me taxavit, în loc de m’au (m’au) etc.

În ortografia latino-valahă folosim în orice fel apostroful: aceasta este adesea necesar mai ales străinilor care învață limba, mai cu seamă pentru marcarea articolelor hotărâte și a verbelor auxiliare, precum și a pronumelor me, te, se.

Mai există în română un alt semn alcătuit dintr‑o jumătate de cerc și întors spre dreapta, opus apostrofului sau spiritului lin din greacă, și

puella; non efferunt feata sicut Aurelianae Daciae Valachi, sed fata: qui error omnino corrigendus est apud veteris Daciae Valachos. Vide Litteram E. Pariter O longum, dum proferrendum est uti diphtongus oa, notari debet accentu acuto. Vide Literam O. Gravis accentus plerumque adhiberi solet etiam in scribendo.

In dictionibus aequivocis, quarum aequivocatio solo accentu tollitur, ad determinandum sensum, quem intendis, uti debes accentu, e. g. dormi, si prima Syllaba notetur accentu (dórmi), significat dormis; si ultima (dormì), significat dormivit etc.

Est et alia species accentus, qui dicitur diaeresis. Constat hic accentus duobus punctis hujus figurae (. .), et adhibetur, dum diphthongus aliqua dividenda est, aut u vocalis inter duas vocales posita, communiter muta, pronuncianda venit. Vide literam U, Caeterum rarus est apud Valachos usus hujus accentûs.

CAPUT V.

De Apostropho.

Apostrophus est quoddam signum instar medii circuli hujus figurae ( ’ ), qualis est etiam spiritus lenis apud Graecos, quo nos indigitamus sonum obscurum sive strictissimum vocalis, quocum confundi non potest apostrophus, cum hic collecetur ad latus literae, spiritus vero lenis supra literam. Vide cap. 1. §. 6.

Usus apostrophi perfrequens est apud Graecos; Latini raro usurparunt, si excipias antiquos poetas, praecipue Terentium, et Plautum, in quibus crebro visitur: adeon’, men’, tun’, magi’, virtu’, sati’, pro adeone, mene, tune, magis, virtus, satis. Interdum utebantur apostropho ud indigitandam absentiam plurium literarum, ut ain’, audin’, viden’, opust’ etc. pro aisne, audisne, videsne, opus est etc.

Apud Italos modernos frequentissimus est usus apostrophi, praecipue apud poetas. Antiqui non usurpabant, sed ex voce diminuta et ex integra unum corpus efficiebant, uti videre est in ultimo opere poetico Petrarchae: Trionfo della Divinità, ubi legitur: Sottol Ciel, chel mondo, ma schernito pro m’ha schernito etc. sic scribebat Petrarcha anno 1374.

Apud Valachos in libris Cyrillicis literis editis nuspiam visitur apostrophus, exceptis poeticis, ubi creberrime adhibetur. Sicut antiqui Itali, uti supra innuimus, scribebant ma, loco m’ha, ita. Valachi Cyrillico-Valachice scribunt e. g. mau tàška%t (mau tảšcat) me taxavit, pro m’au (m’au) etc.

In orthographia Latino-Valachica utcunque jam utuntur Valachi apostropho: quod saepe fieri necesse est propter exteros discentes, praecipue respectu articulorum definitorum, et verborum auxiliarum, ac pronominum me, te, se.

Est et aliud signum apud Valachos instar semi circuli ad dextram inversi, oppositum apostropho, seu spiritui leni Graecorum, ac

[lat.] puella; căci românii din Dacia veche nu pronunță ca cei din Dacia aureliană: feata, ci fata: astfel se corectează o greșeală a românilor din Dacia veche. vezi Litera E. Tot așa O long, atunci când trebuie pronunțat oa, trebuie notat cu accentul ascuțit. Vezi Litera O. Cei mai mulți folosec accentul grav doar atunci când scriu.

În omonime, în care doar accentul face diferența de sens, pentru determinarea sensului pe care îl dorești, trebuie să folosești accentul, e. g. dormi, dacă notezi accentul pe prima silabă (dórmi), înseamnă dormis; dacă îl pui pe ultima (dormì), înseamnă dormivit etc.

Mai este și un alt fel de accent, care se numește diereză. Acest accent se marchează prin două puncte puse deasupra literei (. .) și se folosește atunci când diftongul trebuie împărțit sau se pune un u vocalic între două vocale, de obicei mut, care nu se pronunță. Vezi Litera U. Utilizarea acestui accent este rară în română.

CAPITOLUL V.

Despre apostrof.

Apostroful este un semn sub forma unei jumătăți de cerc ( ’ ), care este același cu spiritul lin din greacă, prin care noi arătăm sunetul întunecat sau foarte închis, care nu trebuie confundat cu apostroful propriu-zis, fiindcă acesta se pune la umărul literei, iar spiritul se pune deasupra literei. Vezi capitolul 1, §. 6.

Uzul apostrofului este curent la greci; latinii l‑au folosit foarte rar, mai cu seamă la poeți, dintre care mai ales Terentiu și Plaut, la care se vede adesea: adeon’, men’, tun’, magi’, virtu’, sati’, în loc de adeone, mene, tune, magis, virtus, satis. Câteodată latinii foloseau apostroful pentru a arăta absența mai multor litere, precum în ain’, [lat.] audin’, viden’, opust’ etc. în loc de aisne, [lat.] audisne, videsne, opus est etc.

În limba italiană modernă apostroful este folosit foarte des, mai ales de către poeți. Cei din vechime nu‑l foloseau, ci scriau împreună partea de cuvânt elidată cu cuvântul următor întreg, după cum se vede în ultima poezie a lui Petrarca: Trionfo della Divinità, în care citim: Sottol Ciel, chel mondo, ma schernito în loc de m’ha schernito etc. așa scria Petrarca în anul 1374.

În româna scrisă din cărțile cu litere slavonești niciodată nu se vede apostroful, cu excepția poeziilor, unde se întrebuințează foarte des. După cum și italienii, după cum am spus mai sus, scriau ma, în locul lui m’ha, tot așa și românii scriu cu slove chirilice e. g. mau tàška%t (mau tảšcat), [lat.] me taxavit, în loc de m’au (m’au) etc.

În ortografia latino-valahă folosim în orice fel apostroful: aceasta este adesea necesar mai ales străinilor care învață limba, mai cu seamă pentru marcarea articolelor hotărâte și a verbelor auxiliare, precum și a pronumelor me, te, se.

Mai există în română un alt semn alcătuit dintr‑o jumătate de cerc și întors spre dreapta, opus apostrofului sau spiritului lin din greacă, și

omnino similis spiritui aspero eorundem hujus figurae ( ‘ ). Hoc signo utuntur in orthographia Cyrillico-Valachica, dum i, aut ò, amittit medium sonum, ut daí ajutorò/, das adjutorium; ideoque est signum diminuti sive abbreviati soni, ac, uti cernitur in mox allatis exemplis, superponitur literae i, et ò. Hunc morem retinent nonnulli etiam in orthographia latino-Valachica etsi supervacaneum esse videtur, cum notum sit i in num. pl. Nominativo semper amittere medium sonum, dum dictio capax est articuli def. ut ómeni, buni, homines, boni, muieri, mulieres, cảni, canes. Quod si articulus def. i numeri pl. gen. masc. subjungatur alteri i, hoc recuperat integrum sonum, i vero art. amittit medium sonum. Similiter in vocibus gen. foem. si suffrigatur art. def. le, i recuperat integrum sonum, ut muieri, mueri-le, mulieres ipsae. Non secus notum est, in aliis quibuscunque dictionibus i tunc amittere medium sonum, dum post longam syllabam sequitur. Unde nullo signo opus est ad indigitandam diminutionem soni; idque eo â fortiori assevero, quod etiamsi quis hoc in casu i proferret non diminuto sono, haud peccaret mortaliter. Idem dicendum de diphthongo ò (iu).

Caeterum u vocalis pro Cyrillico á revocata in orthographia latino-Valachica, sive notetur praedicto signo, quod nonnulli facere solent, sive non, apud plerosque veteris Daciae (excipe Moldavos) otiosa est. Apud Aurelianae Daciae Valachos u finale, quod pleno sono adhuc conservant, praedicto signo notari non licet. Hocce signum abbreviationis nonnulli formant prope sicut v latinum.

CAPUT VI.

De Divisione Syllabarum.

Saepe accidit, ut ultima pars lineae sive ordinis non capiat integram vocem in scribendo; unde cogimur unam, vel plures syllabas ejus vocis ad alteram lineam transferre, proinde dividere syllabas. Signum ejusmodi divisionis est hujus figurae ( - ), quod apponimus ultimae syllabae â qua fit divisio, ad indigitandum videlicet divisam esse translatam.

Porro divisio syllabarum haud arbitrarie est facienda, sed sicut compositae foerunt, ita etiam dividi debent.

Dum consonans est inter duas vosales, attribenda est sequenti syllabae, ut a-ra-re, arare; tả-ce-re, tacere; cu-le-ge-re, colligere; au-di-re, audire. Si vox sit composita, debet dividi salva compositione, proinde indaganda origo, ut a-pu-nu, humilio, occido, vilesco; de-pu-nu, depono; pre-pu-nu, suspicor; re-pu-nu, sepono; des-cản-tu, incanto; rẻs-co-ptu, recoctum; des-ju-ga-tu, disjunctus; des-frẻ-na-tu, effraenatus; rẻs-bu-nu, bonifico, etc.

Dum concurrunt duae consonantes, una tribuitur antecedenti, altera subsequenti syllabae, ut ar-me, arma; fór-te, valde; Is-ra-il, Israel; mer-ge, migrat; ster-ge, stergit; lin-ge, lingit;

asemănător întrutotul spiritului aspru, care are această înfățișare ( ‘ ). Acest semn se întrebuințează în ortografia românească chirilică, fie pe i sau pe ò, atunci când sunt înjumătățite, ca în daí ajutorò̍, [lat.] das adjutorium; acesta este în egală măsură semnul scurtimii vocalei, și, după cum se vede în exemplele de mai sus, se pune pe literele i și ò. Acest obicei l‑au păstrat unii în ortografia latino-valahă, chiar dacă este de prisos, pentru că se știe că i la Nominativ plural are întotdeauna jumătate de lungime, pe când pronuțarea este în stare să indice când anume avem forme articulate cu articol hotărât, ca în ómeni, buni, [lat.] homines, boni, muieri, [lat.] mulieres, cảni, [lat.] canes. Dacă articolul hotărât este precedat de un i al genului masculin plural, acesta reprimește lungimea întreagă a sunetului, iar articolul i pierde sunetul mediu. La fel, în cuvintele de gen feminin, dacă se ia articolul hotărât le, i reprimește lungimea întreagă, ca în muieri, mueri-le, [lat.] mulieres ipsae. Se știe că în toate cuvintele i primește lungime înjumătățită atunci când urmează o silabă lungă. De aceea nu este nevoie de niciun semn care să arate scurtarea sunetului; și afirm cu toată tăria că, și dacă cineva nu pronunță pe i înjumătățit, nu păcătuiește de moarte. Aceleași se pot spune și despre diftongul ò (iu).

Apoi u vocalică a fost restituită în locul semnului chirilic á în ortografia latino-valahică. Fie că notează semnul de mai sus, așa cum obișnuiesc să facă unii, fie nu, la cei mai mulți dintre românii din Dacia veche (cu excepția moldovenilor) acesta este superfluu. La românii din Dacia aureliană u final, pe care‑l păstrează cu sunet întreg, nu trebuie notat cu semnul de mai sus. Acest semn al scurtimii vocalei se scrie aproape ca și v latinesc.

CAPITOLUL VI.

Despre împărţirea în silabe.

Adesea se întâmplă ca ultima parte a liniei sau a tabelului să nu poată cuprinde întregul cuvânt; de unde nevoia de a muta una sau mai multe silabe pe rândul următor, adică de a împărți cuvântul în silabe. Semnul împărțirii acesteia este următorul: ( - ), pe care îl punem după ultima silabă care stă pe rândul de sus, pentru a indica că partea de după dânsa a fost mutată mai jos.

Împărțirea silabelor nu trebuie făcută la întâmplare, ci, așa cum au fost acestea compuse, așa și trebuie despărțite.

Atunci când o consoană șade între două vocale, aceasta intră în silaba a doua, ca în a-ra-re, arare; tả-ce-re, tacere; cu-le-ge-re, [lat.] colligere; au-di-re, [lat.] audire. Dacă cuvântul este compus, trebuie despărțit în așa fel încât elementele componente să rămână separate, ca să se vadă originea lui, ca în a-pu-nu, [lat.] humilio, occido, vilesco; de-pu-nu, [lat.] depono; pre-pu-nu, [lat.] suspicor; re-pu-nu, [lat.] sepono; des-cản-tu, [lat.] incanto; rẻs-co-ptu, [lat.] recoctum; des-ju-ga-tu, [lat.] disjunctus; des-frẻ-na-tu, [lat.] effraenatus; rẻs-bu-nu, [lat.] bonifico, etc.

Atunci când se întîlnesc două consoane, una intră în silaba din față, iar cealaltă în silaba următoare, ca în ar-me, [lat.] arma; fór-te, [lat.] valde; Is-ra-il, [lat.] Israel; mer-ge, [lat.] migrat; ster-ge, [lat.] stergit; lin-ge, [lat.] lingit;

omnino similis spiritui aspero eorundem hujus figurae ( ‘ ). Hoc signo utuntur in orthographia Cyrillico-Valachica, dum i, aut ò, amittit medium sonum, ut daí ajutorò/, das adjutorium; ideoque est signum diminuti sive abbreviati soni, ac, uti cernitur in mox allatis exemplis, superponitur literae i, et ò. Hunc morem retinent nonnulli etiam in orthographia latino-Valachica etsi supervacaneum esse videtur, cum notum sit i in num. pl. Nominativo semper amittere medium sonum, dum dictio capax est articuli def. ut ómeni, buni, homines, boni, muieri, mulieres, cảni, canes. Quod si articulus def. i numeri pl. gen. masc. subjungatur alteri i, hoc recuperat integrum sonum, i vero art. amittit medium sonum. Similiter in vocibus gen. foem. si suffrigatur art. def. le, i recuperat integrum sonum, ut muieri, mueri-le, mulieres ipsae. Non secus notum est, in aliis quibuscunque dictionibus i tunc amittere medium sonum, dum post longam syllabam sequitur. Unde nullo signo opus est ad indigitandam diminutionem soni; idque eo â fortiori assevero, quod etiamsi quis hoc in casu i proferret non diminuto sono, haud peccaret mortaliter. Idem dicendum de diphthongo ò (iu).

Caeterum u vocalis pro Cyrillico á revocata in orthographia latino-Valachica, sive notetur praedicto signo, quod nonnulli facere solent, sive non, apud plerosque veteris Daciae (excipe Moldavos) otiosa est. Apud Aurelianae Daciae Valachos u finale, quod pleno sono adhuc conservant, praedicto signo notari non licet. Hocce signum abbreviationis nonnulli formant prope sicut v latinum.

CAPUT VI.

De Divisione Syllabarum.

Saepe accidit, ut ultima pars lineae sive ordinis non capiat integram vocem in scribendo; unde cogimur unam, vel plures syllabas ejus vocis ad alteram lineam transferre, proinde dividere syllabas. Signum ejusmodi divisionis est hujus figurae ( - ), quod apponimus ultimae syllabae â qua fit divisio, ad indigitandum videlicet divisam esse translatam.

Porro divisio syllabarum haud arbitrarie est facienda, sed sicut compositae foerunt, ita etiam dividi debent.

Dum consonans est inter duas vosales, attribenda est sequenti syllabae, ut a-ra-re, arare; tả-ce-re, tacere; cu-le-ge-re, colligere; au-di-re, audire. Si vox sit composita, debet dividi salva compositione, proinde indaganda origo, ut a-pu-nu, humilio, occido, vilesco; de-pu-nu, depono; pre-pu-nu, suspicor; re-pu-nu, sepono; des-cản-tu, incanto; rẻs-co-ptu, recoctum; des-ju-ga-tu, disjunctus; des-frẻ-na-tu, effraenatus; rẻs-bu-nu, bonifico, etc.

Dum concurrunt duae consonantes, una tribuitur antecedenti, altera subsequenti syllabae, ut ar-me, arma; fór-te, valde; Is-ra-il, Israel; mer-ge, migrat; ster-ge, stergit; lin-ge, lingit;

asemănător întrutotul spiritului aspru, care are această înfățișare ( ‘ ). Acest semn se întrebuințează în ortografia românească chirilică, fie pe i sau pe ò, atunci când sunt înjumătățite, ca în daí ajutorò̍, [lat.] das adjutorium; acesta este în egală măsură semnul scurtimii vocalei, și, după cum se vede în exemplele de mai sus, se pune pe literele i și ò. Acest obicei l‑au păstrat unii în ortografia latino-valahă, chiar dacă este de prisos, pentru că se știe că i la Nominativ plural are întotdeauna jumătate de lungime, pe când pronuțarea este în stare să indice când anume avem forme articulate cu articol hotărât, ca în ómeni, buni, [lat.] homines, boni, muieri, [lat.] mulieres, cảni, [lat.] canes. Dacă articolul hotărât este precedat de un i al genului masculin plural, acesta reprimește lungimea întreagă a sunetului, iar articolul i pierde sunetul mediu. La fel, în cuvintele de gen feminin, dacă se ia articolul hotărât le, i reprimește lungimea întreagă, ca în muieri, mueri-le, [lat.] mulieres ipsae. Se știe că în toate cuvintele i primește lungime înjumătățită atunci când urmează o silabă lungă. De aceea nu este nevoie de niciun semn care să arate scurtarea sunetului; și afirm cu toată tăria că, și dacă cineva nu pronunță pe i înjumătățit, nu păcătuiește de moarte. Aceleași se pot spune și despre diftongul ò (iu).

Apoi u vocalică a fost restituită în locul semnului chirilic á în ortografia latino-valahică. Fie că notează semnul de mai sus, așa cum obișnuiesc să facă unii, fie nu, la cei mai mulți dintre românii din Dacia veche (cu excepția moldovenilor) acesta este superfluu. La românii din Dacia aureliană u final, pe care‑l păstrează cu sunet întreg, nu trebuie notat cu semnul de mai sus. Acest semn al scurtimii vocalei se scrie aproape ca și v latinesc.

CAPITOLUL VI.

Despre împărţirea în silabe.

Adesea se întâmplă ca ultima parte a liniei sau a tabelului să nu poată cuprinde întregul cuvânt; de unde nevoia de a muta una sau mai multe silabe pe rândul următor, adică de a împărți cuvântul în silabe. Semnul împărțirii acesteia este următorul: ( - ), pe care îl punem după ultima silabă care stă pe rândul de sus, pentru a indica că partea de după dânsa a fost mutată mai jos.

Împărțirea silabelor nu trebuie făcută la întâmplare, ci, așa cum au fost acestea compuse, așa și trebuie despărțite.

Atunci când o consoană șade între două vocale, aceasta intră în silaba a doua, ca în a-ra-re, arare; tả-ce-re, tacere; cu-le-ge-re, [lat.] colligere; au-di-re, [lat.] audire. Dacă cuvântul este compus, trebuie despărțit în așa fel încât elementele componente să rămână separate, ca să se vadă originea lui, ca în a-pu-nu, [lat.] humilio, occido, vilesco; de-pu-nu, [lat.] depono; pre-pu-nu, [lat.] suspicor; re-pu-nu, [lat.] sepono; des-cản-tu, [lat.] incanto; rẻs-co-ptu, [lat.] recoctum; des-ju-ga-tu, [lat.] disjunctus; des-frẻ-na-tu, [lat.] effraenatus; rẻs-bu-nu, [lat.] bonifico, etc.

Atunci când se întîlnesc două consoane, una intră în silaba din față, iar cealaltă în silaba următoare, ca în ar-me, [lat.] arma; fór-te, [lat.] valde; Is-ra-il, [lat.] Israel; mer-ge, [lat.] migrat; ster-ge, [lat.] stergit; lin-ge, [lat.] lingit;

nin-ge, ningit; ful-ge-rả, fulgerat. Si vero duae consonantes fuerint gr, mn, pt, sm, st etc. utraque donatur sequenti vocali, ut ne-gru, niger; Do-mnu, Dominus; la-pte, lac; pi-sma, invidia; Ni-stor, Nestor etc. Si autem tres fuerint consonantes, omnes tres tribuuntur sequenti vocali, ut cả-pỉ-stru, capistrum; vo-stru, vester etc.

Diphthongus, imo et triphthongus, quonima unam syllabam constitut, nunquam dividi debet, e. g. die-di, dedi; ce-ta-tei, civitati; chia-mả, vocat; sci-ėn-tia, scientia etc. Id quoque notandum, nunquam ad alteram lineam solere unam solam literam transferri. Numeri quoque nunquam dividendi sunt.

nin-ge, [lat.] ningit; ful-ge-rả, [lat.] fulgerat. Dacă cele două consoane sunt gr, mn, pt, sm, st etc. amândouă intră în vocala a doua, ca în ne-gru, [lat.] niger; Do-mnu, [lat.] Dominus; la-pte, [lat.] lac; pi-sma, [lat.] invidia; Ni-stor, [lat.] Nestor etc. Dacă, în schimb, avem trei consoane, toate trei fac parte din silaba a doua, ca în cả-pỉ-stru, [lat.] [lat.] capistrum; vo-stru, [lat.] vester etc.

Diftongul, însă, și triftongul, întrucât alcătuiesc o singură silabă, nu trebuiesc despărțite niciodată, e. g. die-di, [lat.] dedi; ce-ta-tei, [lat.] civitati; chia-mả, [lat.] vocat; sci-ėn-tia, [lat.] scientia etc. Trebuie să ştim că niciodată o singură literă nu poate fi trecută în rândul următor. Numerele nu trebuie niciodată separate.

nin-ge, ningit; ful-ge-rả, fulgerat. Si vero duae consonantes fuerint gr, mn, pt, sm, st etc. utraque donatur sequenti vocali, ut ne-gru, niger; Do-mnu, Dominus; la-pte, lac; pi-sma, invidia; Ni-stor, Nestor etc. Si autem tres fuerint consonantes, omnes tres tribuuntur sequenti vocali, ut cả-pỉ-stru, capistrum; vo-stru, vester etc.

Diphthongus, imo et triphthongus, quonima unam syllabam constitut, nunquam dividi debet, e. g. die-di, dedi; ce-ta-tei, civitati; chia-mả, vocat; sci-ėn-tia, scientia etc. Id quoque notandum, nunquam ad alteram lineam solere unam solam literam transferri. Numeri quoque nunquam dividendi sunt.

nin-ge, [lat.] ningit; ful-ge-rả, [lat.] fulgerat. Dacă cele două consoane sunt gr, mn, pt, sm, st etc. amândouă intră în vocala a doua, ca în ne-gru, [lat.] niger; Do-mnu, [lat.] Dominus; la-pte, [lat.] lac; pi-sma, [lat.] invidia; Ni-stor, [lat.] Nestor etc. Dacă, în schimb, avem trei consoane, toate trei fac parte din silaba a doua, ca în cả-pỉ-stru, [lat.] [lat.] capistrum; vo-stru, [lat.] vester etc.

Diftongul, însă, și triftongul, întrucât alcătuiesc o singură silabă, nu trebuiesc despărțite niciodată, e. g. die-di, [lat.] dedi; ce-ta-tei, [lat.] civitati; chia-mả, [lat.] vocat; sci-ėn-tia, [lat.] scientia etc. Trebuie să ştim că niciodată o singură literă nu poate fi trecută în rândul următor. Numerele nu trebuie niciodată separate.