ORTOGRAFIA ROMÂNĂ

SAU

LATINO – ROMÂNĂ,

ÎMPREUNĂ CU O CHEIE

CU CARE SE POATE AJUNGE LA ORIGINEA ÎNDEPĂRTATĂ A CUVINTELOR

PREFAȚĂ

Sunt deja treizeci și nouă de ani de când gramaticii români discută în legătură cu ortografia românească sau latino-română. Nu numai că nu au reuşit să se pună de acord între ei în privinţa alungării din Republica Literelor românești a slovelor chirilice, care au îngropat limba română în cel mai adânc întuneric, și a revenirii la străvechile litere latine, ci chiar şi străinii, dorind să stabilească o relaţie mai strânsă cu românii, îi îndeamnă de multă vreme să revină la scrierea latină; așa se face că încă nu s‑a putut stabili cu claritate ce ortografie să fie folosită în scrierea cu alfabet latin. Într‑adevăr, cei care trăiesc printre unguri, obișnuiți fiind din copilărie cu ortografia maghiară, socotesc că ar trebui adoptată aceasta. În schimb, cei care cunosc limba germană și au legături strânse cu germanii vor să fie folosită ortografia germană. Alții, neţinând seama de diversitatea graiurilor limbii române, sunt convinşi că mulţumesc întregul neam al românilor, oricât de numeros ar fi, atunci când alcătuiesc reguli pentru propriul grai.

Maniera în care au procedat toţi aceştia nu numai că a adus mereu în discuţie imperfecţiunea deloc lipsită de însemnătate a limbii române, dar a făcut şi mai dificilă, pentru alte neamuri, învăţarea limbii române şi le-a îngreunat acestora legătura pe care şi-o doreau cu românii. Căci, dacă s‑ar impune ortografia maghiară sau cea germană, limba română fi cu totul

cufundată în întuneric, întrucât nu se înrudeşte în niciun fel nici cu limba maghiara, nici cu limba germana ajungând să fie învățată în mod greşit și devenind greu de înțeles nu numai pentru cele două părți, dar și pentru francezi, italieni și alții. Iar cel care propune folosirea regulilor ortografice specifice propriului grai, chiar dacă dă satisfacţie compatrioţilor săi, aduce o gravă ofensă majorităţii românilor, mai mult, această ortografie este inutilă chiar şi pentru străinii care trăiesc în mijlocul românilor şi care ar dori să o folosească.

Prin urmare, trebuie adoptată o ortografie latino-valahă care să corespundă naturii limbii române și să cuprindă toate graiurile acestei limbi și, astfel, să înfăţişeze tuturor națiilor, pe cât este posibil într-o manieră accesibilă, limba română şi, în cele din urmă, să ajute la perfecţionarea limbii române. 

În acest scop, se pare că nicio altă ortografie nu este mai potrivită decât cea italiană, nu numai fiindcă aceasta este cunoscută în întreaga Europă, ci, mai ales, pentru că cele două limbi, italiană şi română, care au aceeaşi origine, se înrudesc atât de strâns în privinţa cuvintelor, a pronunţiei etc., încât oricine le cunoaşte pe amândouă nu se poate îndoi că ambele au fost odinioară aceeaşi limbă latină populară; totodată, [aceeaşi limbă latină populară] uneşte cele două mari dialecte române, din Dacia antică şi Dacia aureliană, împărţite în mai multe ramuri.

Voi da câte un exemplu pentru fiecare. Astfel, italianul spune cerco, [lat.] quaero, iar românul zice cercu, care se scrie cu litere chirilice ce%rku. Potrivit

ortografiei maghiare ar trebui să se scrie tserku, iar după cea germană tscherku. Italianul spune geme, [lat.] gemit, iar românul spune la fel geme, care se scrie cu litere chirilice qã%me, cu ortografia maghiară s‑ar scrie dseme, iar cu cea germană dscheme. De vreme ce aceste cuvinte au același înțeles și pentru români, și pentru italieni și sunt pronunțate la fel și de unii și de alții, oare cu ortografia maghiară sau cea germană nu li s-ar ascunde originea și nu și-ar pierde frumusețea, mai mult, nu s-ar înmulți literele unui cuvânt fără să fie nevoie. adică s-ar folosi mai multe litere pentru a exprima ceea ce se poate exprima cu mai puține litere? Și, întrucât sunetul propriu cuvintelor nu ar putea fi exprimat corect nici prin această mulțime de litere, cei care învață [limba românilor] ar învăța o formă incorectă, ca și cum ar fi cea corectă. 

Apoi, ce, ci, ge, gi ale italienilor, pe care le au și românii, sunt pronunțate de românii din Dacia veche în același fel ca italienii din Roma, adică asemănător [sunetelelor] maghiare tse, tsi, dse, dsi, iar de românii din Dacia aureliană, precum tze, tzi, dze, dzi din maghiară. De aici rezultă că norma din ortografia maghiară sau din cea germană nu poate cuprinde ambele dialecte. Dimpotrivă, [sunetele] italiene ce, ci, ge, gi sunt satisfăcătoare pentru cele două [dialecte], întrucât românii din Dacia veche le pronunță mai grav, iar cei din Dacia aureliană, mai ascuțit, o diversitate a pronunţiei care există şi astăzi la italieni, folosind însă aceeași ortografie.

Astfel, italienii, atunci când vor să înmoaie l şi să pronunţe i care urmează, ca pe iod, aşează litera g înaintea lui l, e.g. tagliare [lat.] scindere. Românii din Dacia aureliană pronunţă și ei tagliare, iar cei din Dacia veche pronunță ceea ce în ortografia latină s‑ar scrie

tajare. Prin urmare, gli italienesc este pronunțat de românii din Dacia aureliană la fel ca în italiană: l moale urmat de iod, iar de românii din Dacia veche, ca iod.

De altfel, este uşor de înţeles că litera g care îl moaie pe l și pe care italienii obișnuiesc să o așeze înaintea silabei li a dispărut la români. Deoarece l este în general înmuiat, iar i care îl urmează se pronunță ca iod, în cazul în care silaba li este precedată de o vocală, se poate observa cu ușurință când l trebuie să se pronunțe moale, chiar dacă li nu este precedat, ca la italieni, de litera g. Dacă înainte de li se află o vocală, românii din Dacia aureliană îl pronunță pe l înmuiat, iar pe i, ca iod, iar la cei din Dacia veche, după căderea lui l, i se transformă în consoană, e. g. italienii spun moglie, [lat.] mulier, pe când românii din Dacia aureliană spun muliere, iar cei din Dacia veche zic muiere. De altminteri, omiterea literei g înaintea lui l moale, ba chiar excluderea şi pronunţarea acesteia ca şi consoană (ceea ce se întâmplă la românii din vechea Dacie) nu este un lucru neobișnuit nici chiar la italieni. Astfel, pentru mia moglie, [lat.] mea uxor, unii rostesc me muiere. Prin urmare, nici la românii din vechea Dacie nu este necesar să se scrie în această situaţie nici g, nici l, ci doar i, iar acesta să fie pronunţat ca o consoană, pentru uşurarea scrierii şi a pronunţiei. La românii din Dacia aureliană unele cuvinte, însă, se abat de la regula de mai sus şi au un l iniţial înmuiat, precum iepure, [lat.] lepus; linu, [lat.] linum, dar oricine poate observa acest lucru cu uşurinţă.  

Chiar dacă ortografia limbii italiene este în cea mai mare măsură potrivită pentru limba română, există totuşi unele caracteristici ale vechii limbi române, pe care românii le păstrează până în zilele noastre, dar pe care, fie spontan, fie din cauza influenței barbarilor

care au invadat Italia și au stăpânit‑o vreme îndelungată, italienii le-au abandonat; unele există în ortografia latino-valahă, iar acest fapt se va arăta în cursul lucrării de față.

Apoi, se ştie că limba posedă două tipuri de perfecţiuni: interioară şi exterioară. Ortografia ține de perfecţiunea exterioară a limbii. De aceea, o ortografie care ar diminua perfecţiunea interioară a limbii, chiar dacă ar apărea bună datorită facilităţii sale, totuşi, de vreme ce perfecţiunea interioară este mai importantă, acesteia trebuie să i dea de întâietate. Prin urmare, eu cred că ar trebui adoptată ortografia noastră în întregime, deși prezintă unele dificultăți, care nici măcar în limbile cele mai desăvârșite, precum greaca sau latina, nu lipsesc şi care, dimpotrivă, servesc perfecţiunii interioare a limbii române. 

După ce prezint grafia fiecărei litere în parte, voi arăta ce deosebire a apărut între limba latină şi cea română prin schimbarea literelor sau a silabelor etc. în cazul multor cuvinte; astfel, voi oferi cheia cu care se poate ajunge la originea îndepărtată a cuvintelor şi la multe caracteristici ale vechii limbi latine, care astăzi nu mai există deloc sau aproape deloc în limba latină cultă sau gramaticală, dar care se mai găsesc la români, astfel încât nu există nicio îndoială că limba română a existat mai înainte de epoca lui Marcus Tullius Cicero, când limba latină cultă sau gramaticală a fost ridicată pe cele mai înalte culmi ale desăvârşirii. De aici, rezultă că limba română întrece în vechime actualele dialecte latine sau romanice, precum spaniola, franceza și italiana.

Prin urmare, atunci când afirm în această lucrare că un cuvânt sau altul provine dintr‑un cuvânt latin sau italian, spaniol sau francez, nu am vrut să arăt că românii au preluat acel cuvânt din limba latina cultă sau din dialectele mai sus amintite, ci doar să consemnez legătura sau înrudirea.

Am împărțit această lucrare în șase capitole. În primul este vorba despre litere în general, în al doilea, despre litere în particular, în al treilea, despre diftongi, în al patrulea, despre accente, în al cincilea, despre apostrof, iar în al șaselea, despre împărțirea în silabe. Am adăugat Dialogul între nepot și unchi despre originea limbii valahe, scris în limba română şi cu ortografia mea cu litere latine şi cu litere chirilice.