CAPITOLUL I

DESPRE LITERE ÎN GENERAL

§. 1.

Literele au fost, cel mai probabil, inventate de către primii locuitori ai pământului. Plinius, Historiae Naturalis, cartea 7, capitolul 56, remarcă vechimea diferitelor mărturii și conchide: „De aici rezultă că literele au fost folosite dintotdeauna.” Plinius afirmă, în aceeaşi lucrare, că fenicienii au adus în Grecia literele lor, care erau în număr de şaisprezece și pe care pelasgii le-au dus în Latium. În timpul războiului troian, Palamedes a adăugat încă patru litere care au forma aceasta: Θ, Ξ, Φ, Χ. Mai târziu, latinii l-au imitat şi au adăugat alte șase litere, şi anume F, K, Q, X, Z, H. Simonides din Melos adăugase deja, după Palamedes, alte patru alte litere, a căror formă este : Z, Η, Ψ, Ω. Toate acestea, spune Plinius în același loc, se recunosc printre literele noastre: k și x, precum y și z, au fost preluate de latini de la greci, iar ultimele două se regăsesc doar în cuvintele grecești.

§. 2.

Litera este partea sau semnul cel mai mic al cuvântului şi provine din lego, după cum afirmă Priscianus, [Institutiones grammaticae], cartea 1, [23]: Se numește 'litera' sau chiar 'legitura', fiindcă aceasta oferă mijlocul de a citi ['legendi']. După alţi autori, cuvântul derivă de la 'liturâ' care înseamnă ștersătură, pentru că anticii obișnuiau să scrie pe tăblițe cerate, iar după aceea să șteargă. Aceste tăblițe sunt folosite până astăzi la români pentru a-i învăța pe elevii săraci literele. Obiceiul anticilor de a scrie pe tăblițe de ceară a rămas până azi la români, fiindcă atunci când i se cere unui elev să reproducă din memorie lecția, deși lecția a fost învățată dintr-o carte tipărită, i se spune: Zi tabla (Dic tabulam), ceea ce în latinește se traduce prin: Recita lectionem [Spune lecția].

§. 3.

Românii au douzeci de litere, și anume A, B, C, D, E, F, G, H, I, L, M, N, O, P, Q, R, S, T, U, Z sunt

majuscule; a, b, c, d, e, f, g, h, i, l, m, n, o, p, q, r, s, t, u, z sunt minuscule. Noi folosim majusculele la începutul frazei și pentru numele proprii și pentru titluri, în rest sunt folosite minusculele.

§. 4.

La români pronunțarea este aceeași ca la latini: totuși, vocala i , atunci când devine consoană, nu se pronunță ca iod din latină, ci ca j chirilic, la fel ca în franceză, iar la italieni se transformă în g; în acest caz, se scrie așa (j), e.g.:  judecu, [lat.] judico, italiană: giudico; jugu, [lat.] jugum, italiană: giogo; juru, [lat.] juro, italiană: giuro. În primul caz, nu își pierde forma sa obișnuită, așa cum se se întâmplă și la latini, e.g.: Boiari, [lat.] Nobiles, Barones, Magnates. La fel, h, în cazul în care nu este însoțit de consoana c sau g, atunci când nu redă niciun sunet, se pronunță, de cele mai multe ori, ca χ grecesc.

Românii nu au litera z, deși sunetul acesteia se aude în s, când aceasta se află între două vocale, ca la latini și italieni, iar în alte situații, în d. Prin urmare, litera z  poate fi scoasă cu ușurință dintre literele românești; în același fel se întâmplă și cu litera q, atunci când locul ei poate fi luat de litera c, în afară de cazurile în care românii ar dori să o păstreze pentru a arăta originea cuvintelor sau legătura strânsă a limbii române cu limbile latină și italiană. Dar despre acestea vom vorbi mai pe larg în capitolul următor, la Literele D, Q, și S.

În fine, litera x, deși în cărțile bisericești traduse din greacă se găsește redată cu o literă chirilică, nu este totuși o literă românească, căci în locul ei, românii folosesc, în limba populară, și în pronunțare și în scriere, litera s, e. g. Sandu, Alesandru, [lat.] Alexander; esire, [lat.] exire; frasinu, [lat.] fraxinus etc. Mai mult, această literă este atât de contrară naturii limbii române, încât copiii români care învață limba latină se obișnuiesc foarte greu cu pronunțarea ei. De aceea, am eliminat cu totul această literă din alfabet. Dacă cineva ar vrea să pronunțe în maniera grecească și să păstreze sunetul literei x în cuvintele grecești, ar putea folosi cs în locul lui x, așa cum fac moscoviții în zilele noastre, e. g. Alecsandru, [lat.] Alexander etc., sau, dacă ar dori să păstreze semnul literei x, pretextând scurtimea scrierii, să o facă din partea mea. Nimeni însă nu ar putea nega că aceasta literă este contrară naturii limbii române. Din cele de mai sus este limpede că la români, dacă vrem să fim riguroși, nu sunt necesare mai mult de 18 litere.

§. 5.

Literele se împart în vocale și consoane, iar acestea se deosebesc unele de altele ca trupul de suflet. Așa cum trupul nu se poate mișca fără suflet, dar sufletul poate să se miște fără trup, tot astfel consoanele nu pot în niciun chip să alcătuiască o silabă fără vocale, pe când, dimpotrivă, vocalele pot face acest lucru fără consoane.

Vocalele sunt cinci la număr: a, e, i, o, u; celelalte sunt consoane; dintre acestea cele care încep cu ele însele atunci când se pronunță și se termină cu o vocală se numesc mute, precum b, c, d etc., iar cele care încep cu o vocală și se termină în ele însele se aud ca semivocale, precum l, m, n etc. Trebuie să se știe că

în limba română nu există nicio consoană geminată: așa era și la vechii latini înainte de Ennius, care a introdus consoanele geminate în limba latină. Vezi Festus. Aceasta este una din caracteristicile care dovedesc vechimea limbii române. De aceea, nu pot fi de acord cu cei care, în mod absurd, împotriva naturii limbii române, încearcă să introducă în ortografia latino-română consoanele geminate.

Vocalele se pronunță singure, iar dintre acestea, mai ales primele trei primesc uneori, în afară de sunetul obișnuit care există și la latini și la italieni, și un alt sunet care nu există astăzi în limba latină și care este scris de cei ce folosesc literele chirilice cu slova à. Acest sunet trebuie învățat din gura profesorului. Sunetul literei à, deși foarte scurt, se aude și în germană, e.g.: în cuvântul Spectacl, între c și l. Există încă un sunet la cei mai mulți români din vechea Dacie, care se notează cu litera â. Acest sunet există și la sârbi, chiar dacă foarte scurt, în cuvinte precum Grk, [lat.] Graecus; smrt, [lat.] mors; vrlo, [lat.] vere, între gr, mr, vr. Deși aceștia încearcă din răsputeri să pronunțe acele consoane fără vocală, produc, fără să vrea, sunetul pe care românii îl notează cu slova â.

§. 6.

Apoi, orice vocală, atunci când exprimă sunetul â, se scrie cu accent circumflex (â), precum: mâni, [lat.] manus; vēntu, [lat.] ventus; începere, [lat.] incipere; gûtu, [lat.]  guttur. Atunci când exprimă însă sunetul à, se notează cu semnul (’), precum: arảmu, [lat.] aramus; mẻ, [lat.] me; sảnỉtate, [lat.] sanitas; pỏstrare, [lat.] conservare in posterum etc.

Trebuie să se ia bine aminte că românii din Dacia aureliană nu folosesc niciodată sunetul â, ci doar à, e.g.: ei nu rostesc mâni, [lat.] manus, ca românii din Dacia veche, ci mảni (màní). Cu ușurință s-ar putea dezbăra și românii din antica Dacie de sunetul â. Mulți, desigur, chiar dacă rostesc acel sunet, nu scriu niciodată â, ci folosesc pentru acesta à. Chiar și în tipăriturile vechi, â se folosește în mod obișnuit la sfârșitul cuvântului în locul lui à; în manuscrise, însă, niciodată nu întâlnim â, ci doar à. Eu chiar îmi aduc aminte că, în tinerețe, am auzit cum vorbeau bătrânii din ținutul meu natal și, în gura lor, nu se auzea niciodată â, ci în locul acestuia, rosteau à.

§. 7.

Gândindu-mă la faptul că românii din Dacia veche, spre deosebire de cei din Dacia aureliană, folosesc sunetul care azi se notează cu litera â, așa cum am arătat mai sus, am descoperit originea acestei deosebiri: românii din vechea Dacie, după ce au adoptat literele chirilice pe care le folosesc toate popoarele slave de rit grec și au primit, totdodată, limba slavă sau chirilică în biserică, au preluat de la vecinii ruși și maniera slavă de a citi. Popoarele de origine slavă leagă de obicei, fără ajutorul unor vocale, consoanele care nu pot fi însă pronunțate fără vocale; iar când încearcă din răsputeri să pronunțe consoanele fără ajutorul unor vocale, se produce sunetul pe care românii

îl notează cu litera â, după cum am arătat mai sus la §. 5, unde am dat și exemple. Sârbii, în fapt, pronunță acest sunet foarte scurt, pe când rușii îl pronunță foarte deschis și puternic. La români, fiecare vocală admite, în afară de sunetul obişnuit, şi sunetul notat astăzi cu litera chirilică à şi foarte apropiat de sunetul marcat cu â, cu excepția situațiilor în care â se nazalizează; îndelungata citire a cărților slavone, care conțin sunetul â, a creat obişnuinţa de a pronunţa acest sunet, foarte puţin diferit de sunetul înrudit à; mai mult, dacă imediat după à urmează consoana n, cu greu se poate deosebi de sunetul â. Apoi, pronunţia sunetului â, provenită din citirea cărţilor slavone, a ajuns în limba română, mai întâi, înaintea consoanei n, iar după aceea şi înaintea altor consoane. Aceasta s‑a întâmplat ca urmare a legăturilor frecvente ale românilor de la graniță cu vecinii lor ruși; în acest fel, sunetul â s‑a răspândit încetul cu încetul la toți românii din vechea Dacie, care foloseau slavona ca limbă de cult. Românii din Dacia aureliană nu au avut niciodată sunetul â, deoarece n‑au adoptat nici slovele chirilice, nici limba slavonă în biserică. Pe românii din Dacia veche i-a pândit acea primejdie despre care vorbea Quintilianus, Instit[utio] Orat[oria], cartea 1, capitolul 1, [12-13], şi îi sfătuia odinioară pe romani cu privire la limba grecească în următoarele cuvinte: “Cred că este preferabil ca educația copilului să înceapă cu limba greacă [...] Totuși, nu vreau ca acest lucru să fie făcut cu atâta râvnă, încât elevul să vorbească sau să învețe numai grecește, așa cum fac mulți. De aici provin numeroase greșeli de pronunție, care este coruptă de accentul străin, și de limbă, care absoarbe particularități ale limbii grecești prin folosirea neîntreruptă a acesteia, greșeli care persistă cu încăpățânare chiar atunci când vorbim o altă limbă.”

§. 8.

De vreme ce între literele chirilice nu există niciuna care poate exprima sunetul despre care am vorbit mai sus, la §. 5, și pe care românii îl notează astăzi cu litera chirilică à, românii au găsit o altă slovă pentru a nota acest sunet, și anume â. Cu toate acestea, în secolul al XVII‑lea, românii foloseau, în afară de noua slovă â, și literele chirilice à și á, care în slavonă nu redau niciun sunet, â stând mai cu seamă la finalul cuvântului, iar à, în interiorul cuvântului. Chiar în Psaltirea tradusă din ebraică și tipărită în 1651, în Transilvania, la Belgrad care se mai numește Alba Iulia și Alba Carolina, â apare constant la finalul cuvântului, iar à, în interiorul cuvântului, ambele notând același sunet, precum: a#ràta%râ, a#dà%nkurile, làrgàmà%ntu, dupâ, plekâ', tunâ', koperemà%nt, strà%mbu, bàrba%tul, kàtrâ etc. În Noul Testament, tradus cu trei de ani mai înainte, în anul 1648, â apare, fără deosebire, la finalul și în interiorul cuvântului, precum: veni%râ, kïa%mâ, nemi%kâ, a#du%sârâ, mâsu%râ, tatâl etc., iar à apare doar în interior, e. g.: và%ntul, gà%ndul, kuvà%ntul, mà%na, sànt etc. În Molitvenicul sau Liturghierul, tipărit tot acolo în 1698, â apare rareori în interiorul cuvântului. În Nomocanon și în Pravila de la Târgoviște, în Țara Românească, à este folosit deseori și la finalul cuvântului, e. g.: la%sà, ȧdekà, despàrţi%tà, sà fa%kà, oprã%skà etc., și apare frecvent, ca în slavonă, la sfârșitul cuvântului, 

fără să noteze niciun sunet, ci doar să indice absența unei vocale, ceea ce se face astăzi de obicei prin á, e.g.: postà, kano%nulà lwrà, a#u fostà  etc. În rest, litera á apare frecvent în interiorul cuvântului, chiar şi pentru a nota sunetul à, astfel încât, pentru a nota acest sunet, se foloseşte, în acealeaşi cuvinte, fie à, fie á, e.g. [se scrie] fie rànduæ%la, sànt, kàntà, pàrà%t, kuvà%ntul, kàndà, sà%nqele, zikà%nd, pàri%nţ, fie ránduæ%là, sánt, párá%tà, kuvá%ntul, kándà, sá%nqele, zikánd, pári%nţ. Tot astfel [se scrie] judekáţ, î#cepátu%rà, è̇rtá, skimbárí, pàkátos etc.

În niciuna din cărțile amintite nu este notat sunetul pe care azi îl desemnăm cu litera â, ci atât litera â, cât și literele à și á, atunci când exprimă un sunet, notează întotdeauna sunetul specific limbii române care astăzi se notează cu à. Prin urmare, putem conchide, pe bună dreptate, că, înainte de secolul al XVIII-lea, â nu era folosit pentru a indica sunetul pe care îl desemneză astăzi și nici pentru a nota acel sunet în scris. Cu siguranță, obiceiul de a nota în scris acel sunet cu litera â nu este mai vechi decât vremea părinților mei. Din ceea ce ştiu, dintre cărţile tipărite în Transilvania, Calendarul pe o sută de ani, tipărit la Braşov, în 1733, este prima carte în care apare acel sunet înaintea unei nazale notat cu â şi doar slova à este folosită pentru a nota sunetul specific vocalic.

Calendarul amintit, publicat prima dată în rusește, la Kiev, a fost tradus în limba română de un medic rus sau moscovit. Nu mă îndoiesc că directorul tipografiei a fost rus, așa cum fuseseră cei mai mulți dintre tipografii și gravorii românilor. Prin urmare, nu se poate îndoi nimeni că sunetul notat astăzi, în mod obișnuit, la români cu slova â era un sunet obişnuit la ruşi, că a fost introdus în cărţile românilor chiar de ruşi şi că slova â a fost destinată să noteze un sunet străin. 

§. 9.

Totuși, acest obicei nu a prins rădăcini atât de adânci la români, încât să nu poată fi înlăturat. Desigur, la Buda, la Tipografia Universității Regale de Științe, au fost tipărite deja multe cărți în limba română cu caractere chirilice fără vocala â și cu vocala à în locul ei peste tot, fără ca cititorii să fie avertizați de această schimbare. Căci asemănarea celor două sunete face, pentru un român, mai ușoară pronunțarea unei silabe cu vocala à în loc de â, decât cu â; mai mult, de vreme ce aceasta nu este firească pentru români, este mai ușor pentru ei să pronunțe à decât â. De aceea, după cum am spus mai sus, cei mai mulți nu folosesc â niciodată în scris. Prin urmare, pentru a scuti ortografia română de o dificultate cu totul inutilă, îi sfătuiesc pe toți cei care scriu cu litere chirilice să renunțe la â în scris și, dintre cele două caractere, să folosească doar à. În acest fel, se va ajunge ca sunetul care este astăzi notat cu litera â să dispară de pe buzele valahilor fără mare greutate. Eu, cu siguranță, voi înlătura acel sunet străin din Ortografie și, de aceea, nu voi folosi accentul circumflex asupra niciunei vocale, chiar dacă unii îl folosiseră mai înainte pentru a reda acest sunet, atunci când scriau cu litere latine. 

§. 10.

Nu mă îndoiesc că sunetul specific al vocalelor, pe care românii care scriu cu litere chirilice îl notează cu à, își are originea în Italia. Este cert că, la latini, una și aceeași vocală desemna mai multe sunete diferite. Priscianus Grammaticus, [Institutiones grammaticae], cartea 1, [2, 7], atribuie zece sau mai multe sunete [aceleiași vocale]: „Există, așadar, spune el, 23 de litere pe care noi le folosim. Dar pronunțiile acestora sunt mult mai multe. Într-adevăr, se întâmplă ca unele să aibă fiecare zece sau chiar mai multe sunete etc.” Quintilianus, Institutio Oratoria, cartea I, capitolul 4, [7], afirmă: „Oare orice ureche poate desluși sunetele literelor? Nu, pe Hercule, [urechea nu poate desluși sunetele literelor] mai mult decât pe cele ale corzilor [lirei]. Gramaticienii, cel puțin, reușesc să ajungă toți la această fineţe, astfel încât îşi pot pune întrebarea dacă nu ne lipsesc literele necesare atunci când scriem cu caractere latine […], nu cu caractere grecești […]. Există, de asemenea, un sunet care se află la mijloc între u și i […]. Iar în Here nu se aude nici e, nici i.”  Iar în capitolul 7, [10 şi 28], spune: „Ce am putea spune despre cuvintele care se scriu altfel decât se pronunță? […] Nu ţin seama de acele vremuri străvechi când erau mai puține litere și nici nu aveau forma literelor noastre, iar semnificația lor era diferită.” Din acestea reiese limpede că vechii latini pronunțau unele litere altfel decât le scriau și că în pronunție existau unele sunete pe care niciuna din cele cinci vocale nu le putea exprima. Căci, dacă în cuvântul Here nu se aude nici e, nici i, exista un sunet diferit de e și i și, prin urmare, de celelalte trei vocale, și anume a, o, u. Căci, dacă acel sunet ar fi putut fi notat cu una din aceste trei litere, cu siguranță, Quintilian nu ar fi neglijat să menționeze acest lucru. Ce să mai zicem de faptul că, potrivit mărturiei lui Quintilian, vechii latini au avut litere care se deosebeau nu numai prin formă, ci și prin semnificație sau pronunție și sunet de literele latine moderne? Se poate cineva îndoi că acel sunet din uzul comun sau din pronunția populară a fost scris cu literele străvechi, iar după schimbarea ortografiei, a rămas pe buzele poporului? Sau [se poate îndoi] cineva că, dacă ar dori să-l cerceteze din curiozitate, nu îl va găsi și în diversele dialecte ale limbii italiene, și în limba franceză, și în limba spaniolă, şi în limba română, ba chiar [va descoperi] unele urme și în Africa?   

Luând în considerare aceste lucruri și ținând seama, totodată, de faptul că toți românii, atât cei din Dacia veche, cât și cei din Dacia aureliană, deși au o limbă împărțită în numeroase graiuri și, de aceea, foarte deosebită și risipită în ținuturi îndepărtate unele de altele, totuși, au păstrat și și-au însușit acel sunet specific al vocalelor pe care românii din Dacia veche ce folosesc literele chirilice îl notează cu à, nu mă îndoiesc că strămoșii valahilor, și anume colonii romani din vremea lui Traian, au adus în Dacia acel sunet din Italia și că pronunția lui este specifică limbii latine vulgare, așa cum sunt și multe altele în limba română.

§. 11.

În limba italiană cultă, unele vocale desemnează două sunete, dintre care unul se numește deschis, iar celălalt, închis;

căci altfel se pronunță e, e.g.: în cuvântul bella, [lat.] pulchra, altfel, în cuvântul pena, [lat.] poena, labor; în primul cuvânt e este deschis, în al doilea e este închis. Același lucru se întâmplă și în limba latină, e.g.: docere, sunetul e din interiorul cuvântului este deschis sau lung, iar e final este închis sau scurt. Limba română are ambele sunete, e.g. culege, [lat.] colligit, sunetul e  din interior este lung, iar cel final este închis. Dar limba românilor posedă, în afară de cele două sunete, și un al treilea, foarte închis, pe care l-am numit, mai sus, specific și pe care românii care folosesc literele chirilice îl notează astăzi cu litera chirilică à. Acest sunet este numit, pe bună dreptate, foarte închis și, de aceea, așa îl vom numi și noi în continuare. 

§. 12.

Apoi, în ciuda diversității sunetului vocalelor, deschis sau închis, nici latinii, nici italienii nu au socotit că merită osteneala de a înmulți literele pentru a deosebi sunetul închis de cel deschis. Cred că nici noi nu trebuie să inventăm o nouă literă, atunci când scriem cu litere latine, pentru a nota sunetul foarte închis al unei vocale, ci cred că trebuie să folosim acele litere care exprimă, deopotrivă, sunetul deschis și cel închis. 

Căci, așa cum latinii sau italienii învață prin uz când o vocală trebuie pronunțată deschis sau închis, tot astfel şi românii vor ști prin uz când o vocală trebuie pronunțată foarte închis. Cu toate acestea, când o vocală exprimă un sunet foarte închis, noi o vom nota, așa cum am discutat mai sus la § 6, dar nu facem acest lucru nici pentru români, nici pentru străini. Nu o facem pentru români, deoarece ei au primit limba română odată cu laptele mamei lor și știu prea bine când o vocală trebuie pronunțată cu un sunet foarte închis. Nu o facem nici pentru străini, căci ei, de vreme ce nu pot pronunța, în mod firesc, un sunet foarte închis, chiar dacă vocala are un semn special, vor pronunța vocala ca și cum nu ar avea nici un semn; acest lucru nu-l va împiedica niciodată pe un străin care citește în acest fel să se facă înțeles de un român, așa cum cel ce citește latinește, chiar dacă pronunță închis sunetul unei vocale deschise, poate fi înțeles. Mai mult, când un străin citește în acest fel, va face o greșeală scuzabilă de pronunție românească, iar prin pronunția sa, va face ca limba română să se apropie mai mult de limba latină literară. Iar cu timpul, românii vor dori să-i imite pe străini și, încetul cu încetul, vor scăpa de sunetul foarte închis al vocalelor, așa cum odinioară, latinii au socotit potrivit să îndepărteze din limba latină literară acel sunet, în ciuda utilizării lui în limba populară.

Prin urmare, am socotit că trebuie să notăm o vocală cu semnul mai sus menționat, atunci când exprimă un sunet foarte închis, pentru a astupa gura celor care susțin că nu se poate scrie românește cu litere latine din cauza sunetului foarte închis din limba română, pe care vocalele latine nu îl pot exprima. Am arătat că, dacă punem deasupra vocalelor latine un mic semn, acestea vor putea servi și pentru a exprima sunetul foarte închis. Cât de îndepărtată este pronunția limbii maghiare de cea a limbii latine față de limba română și, totuși, se poate scrie corect ungurește cu litere latine, folosind uneori niște semne, alteori, combinaţii de litere! Același lucru se poate spune și despre celelalte neamuri care au adoptat literele latine. De altfel, din cele spuse mai înainte rezultă că semnul așezat deasupra vocalei pentru a desemna sunetul foarte închis

va putea fi eliminat cu timpul din ortografia română sau latină-română, așa cum [vor putea fi îndepărtate] celelalte semne puse ici și colo sub unele consoane.

Apoi, cei care îi îndeamnă pe români să inventeze litere noi pentru a nota sunetele à et â, dacă vor să scrie cu litere latine, caută să facă limba română să devină de neînțeles în scris pentru celelalte nații. Vezi Animadversiones in Recensionem Historiae de origine Valachorum in Dacia, publicată la Tipografia din Buda a Universității Regale din Pesta în anul 1814, pagina 22. Și cei care consideră că sunetul vocalic à şi â ar trebui notat printr-o anumită combinaţie de vocale latinești aruncă noi întunecimi asupra limbii române. Căci, de vreme ce străinii nu pot pronunța sunetele notate cu literele à și â, în locul sunetelor à și â vor pronunța, de fiecare dată, vocalele latine apropiate. Dar ce este mai conform rațiunii şi mai la îndemână decât să fie restituită vocala latină în locul căreia a ajuns să fie folosit à sau â? 

§. 13.

Nimic în ortografia română sau latino-română nu cere o mai mare atenție și rigoare decât utilizarea corectă a vocalelor, atunci când vocalele latine ajung să fie înlocuite cu litera chirilică à pentru a nota sunetul foarte închis. Chiar dacă orice vocală latină admite un sunet foarte închis în limba română, totuși, așa cum am remarcat mai sus la § 5, nu se poate pune o vocală latină în locul lui à fără nicio deosebire, după bunul plac, în orice cuvânt, ci întotdeauna litera chirilică à trebuie înlocuită cu acea vocală latină în locul căreia a apărut à. Dacă ai face altfel, nu numai ai vătăma perfecțiunea limbii române sau valahe, dar chiar vei inventa o limbă nouă și absurdă, e.g.: rà%de, [lat.] ridet, dacă în loc de à vei pune a, străinul va citi rade, [lat.] radit, dacă [vei pune] e, va citi rede, care este un cuvânt nemțesc; dacă [vei pune] o, [va citi] rode, [lat.] rodit; dacă [vei pune] u, va citi rude, [lat.] perticae. Prin urmare, trebuie pusă vocala i, precum ride, căci litera chirilică à a fost pusă în locul acestei vocale latinești.

Această vigilență, printre altele, este foarte necesară în scrierea cărților, dar mai ales a lexicoanelor care trebuie să-i ajute pe cei care învață [limba română]. Așadar, în privința restituirii vocalelor latine, lexicografii trebuie, mai întâi, să cerceteze limba latină și italiană, mai apoi, spaniola și franceza, (în care s-au păstrat vocalele naturale ale valahilor, care trebuie să înlocuiască litera chirilică à), aşa cum au făcut latinii care, preocupaţi de folosirea corectă a diftongilor ae şi oe, ce au acelaşi sunet în latină, au recurs mai ales la limba greacă, de unde provin aceşti diftongi.  

Sunt convins că cei care încep [să învețe limba română] vor avea, în mod necesar, o oarecare dificultate în utilizarea vocalelor din cauza sunetului foarte închis pe care îl au vocalele latine la români în uzul actual. Dar ortografia latină sau greacă nu a întâmpinat o dificultate mai mică în această privință. Căci la latini, sunetul e apare în trei feluri, și anume: e, ae, oe; la greci, sunetul i se scrie în cinci moduri, şi anume ει. η, ι, οι. υ; ca să nu vorbesc de faptul că γ se pronunță uneori ν; κ [se pronunţă] γ; π ca b latinesc; τ ca d latinesc; η și ω au frecvent litere subscrise. Câtă bătaie de cap poate da

deosebirea dintre vocalele ο și ω etc.! Poți pretinde o ortografie mai desăvârșită de la români decât de la latini și de la greci, dascălii latinilor?

§. 14.

Ca să nu ne mirăm că la latini, italieni și valahi, ba chiar și la spanioli și francezi, care vorbesc o limbă cu aceeași origine cu cei de dinainte, are loc o schimbare a literelor în cuvintele comune, voi înfățișa aici tabelele dialectelor limbii grecești [alcătuite] de Schrevelius; de aici reiese limpede că acest tip de schimbare a avut loc chiar și în cele mai desăvârșite limbi, dar nu se poate afirma, pe bună dreptare, că, din această cauză, ele au suferit vreo scădere. [Schrevelius] susține că există patru dialecte ale limbii grecești sau, mai bine zis, patru forme de a vorbi, potrivit numărului principalelor neamuri grecești, care se deosebesc de limba comună în anumite aspecte, și anume: atic, ionic, doric, eolic. În plus, poeții aveau graiul și limba lor în fiecare din acestea.  Toate cele ce privesc terminațiile părților de vorbire vor fi înfățișate în tabelele următoare. În rest, de vreme ce diversitatea este atât de mare, încât regulile abia o pot cuprinde, ajunge să arătăm pe scurt cele mai importante caracteristici ale fiecăruia.

Aticii schimbă σ în ξ, precum ξυν în loc de συν; în τ, precum θαλλαττα în loc de θαλασσα; în ρ, αῤῥην în loc de αρσυν, [lat.] vir; și folosesc, în general, contragerile.

Ionienii folosesc η în loc de α, precum φιλιη în loc de φιλια, [lat.] amicitia; ε în loc de α, γελεω în loc de γελαω, [lat.] rideo; și, dimpotrivă, α în loc de ε, ταμνω în loc de τεμνω, [lat.] seco. Dintre consoane, [schimbă] κ în π, precum κως în loc de πως; π în φ, precum απαιρουμε în loc de αφαιρουμε; evită, în schimb, contragerile şi reduc diftongii.

Dorienii folosesc α în loc de η, precum φαμα în loc de φημη, [lat.] fama; în loc de ε, precum πιαζω pentru πιεζω, [lat.] premo; [folosesc] γα în loc de γε, precum εγωγα în loc de εγωγε; [folosesc α] în loc de ω, precum μουσαν în loc de μουσων, [lat.] musarum, πρατος în loc de πρωτος, [lat.] primus; [folosesc α] în loc de ει, precum κλαδας în loc de κλειδας, [lat.] claves; [folosesc] η în loc de α, precum ζην, și în loc de ει, precum κοσμην în loc de κοσμειν; [folosesc] ω în loc de ου, precum μωσα, [lat.] musa; și în loc de ε, precum ὡνεκα în loc de ἑνεκα, [lat.] propterea; [folosesc] αι în loc de ει, precum αιθε în loc de ειθε, [lat.] utinam; [folosesc] ευ în loc de υ, precum άλευμαι în loc de άλυμαι, [lat.] saliam, [folosesc] οι în loc de ου, precum τυπτοισα în loc de τυπτουσα. Dintre consoane, [folosesc] σδ în loc de ζ, precum συρισδω în loc de συριζω; σ în loc de θ, σεος în loc de θεος; κ în loc de τ, precum ποκα, ὁκα în loc de ποτε și οτε, [lat.] aliquando; și dimpotrivă [folosesc]τ în loc de κ, τεινος în loc de κεινος, [lat.] ille.

Eolienii folosesc ω în loc de ο, precum χωρως în loc de χορος, [lat.] puella; și, dimpotrivă, [folosesc] ο în loc de ω, precum ερος în loc de ερως, [lat.] amor; ε în loc de α, precum δερσος în loc de δαρσος, [lat.] audacia; [folosesc] αις în loc de ας, precum καλαις în loc de καλας, [lat.] bonas. Dintre consoane, [folosesc] ππ în loc de μμ, precum οππατα în loc de ομματα, [lat.] oculi; și [folosesc] β înaintea lui ρ, precum βρακη în loc de ρακη, [lat.] cento.

Poeții nu numai au propriul grai în fiecare dialect, dar chiar amestecă dialectele. De aici, rezultă că românii au dreptul de a recurge la diferite graiuri, mai cu seamă pentru îmbogăţirea vocabularului. Am socotit că trebuie să atrag atenția asupra acestui lucru din cauza acelor români care nu cunosc alt grai decât cel din ținutul lor și, de aceea, când aud că ceva din alt grai se amestecă cu ceea ce au supt de la mama lor, strigă în gura mare că se aduce vătămare limbii române.

§. 15.

Am socotit că merită osteneala să enumăr aici figurile gramaticale care au provocat diferențe între cuvintele române și latine, precum și între celelalte dialecte de origine romanică.

Proteza înseamnă adăugarea unei litere sau silabe la începutul cuvântului, precum aquestu (a#ce%stu) în loc de questu, [lat.] hic, iste, în italiană: questo; aquelu în loc de quelu sau quela, [lat.] ille, în italiană: quello; aquì (a#ci'), [lat.] hic, isthic, italiană qui; aici în loc de ici, [lat.] hicce. În această privință, spaniolii se aseamănă cu românii. Căci și spaniolii spun: aquel, [lat.] ille, pentru italianul quello; aqui, [lat.] hic, pentru italianul quì etc.

Afereza reprezintă înlăturarea unei litere sau a unei silabe de la începutul cuvântului, precum bóla, [lat.] morbus, infirmitas, aegritudo, din italiană: debole, [lat.] debilis, fiind înlăturată silaba inițială de; buricu, [lat.] umbilicus, prin pierderea silabei um; qui (ci'), [lat.] atqui, sed, verum, din latinescul atqui, prin dispariția silabei at; lioqua, [lat.] subscus currus, fulcrum laterale currus, brachium currus, numită așa de la cuvântul obliqua, prin căderea silabei inițiale ob; prėcina, [lat.] causa, din latinescul facinus, prin dispariția silabei fa și prin introducerea prepoziției pre, [lat.] prae, deoarece, ca să arate cauza, un lucru trebuie făcut mai înainte. La italieni [se spune] ciulla în loc de fanciulla, [lat.] puella. Chiar și latinii spuneau odinioară conia în loc de ciconia.

Sincopa este dispariția unei litere sau silabe de la mijlocul cuvântului, precum alduescu, [lat.] apprecor, benedico, din latinescul allaudo; cu arsa, [lat.] aversione sau per aversionem; cotu, [lat.] cubitus, spaniolă: codo; cracu sau crauacu, crauaci, [lat.] diducta crura, din italianul cavalcione, cavalcioni; crảcisu, italiană: a cavalcioni, [lat.] diductis cruribus, unde apare totodată și antiteza și metateza; doru, [lat.] desiderium, din latinescul desiderio, prin dispariția primelor două silabe; în italiană: desio, din latinescul desiderium; dragu, [lat.] dilectus, din latinescul diligo, transformând în mod obișnuit l în r și i în a, așa cum igniarium devine amnariu, [lat.] calybs; grosavu, [lat.] horribilis, immanis, din italienescul grossolano, după cum susține italianul Del Chiaro; lucrare, [lat.] laborare, din latinescul lucubrare; opse, [lat.] forte, probabiliter, din latinescul opinate, transformând t în s; rugina, [lat.] rubigo din latinescul rubigine, după căderea silabei bi; socu, [lat.] sambucus, la fel; taina, [lat.] arcanum, secretum, mysterium, din italienescul taciturnita, după cum susține celebrul scriitor Del Chiaro, căci lucrurile secrete trebuie trecute sub tăcere.

Epenteza este introducerea unei litere sau a unei silabe la mijlocul cuvântului, precum cảruntu, [lat.] canus, în loc de italienescul canuto; mỉruntu în loc de latinescul minuntum; oblỉnquu, [lat.] pomum ephipii sau anterior pars ephipii, din latinescul obliquus, pentru că acea parte a șeii este încovoiată; poroncescu, [lat.] praecipio, din vechiul cuvânt latinesc porceo, care înseamnă interzic, căci interdicția este o poruncă; sleescu, [lat.] sebum sau sevum concrescere facio, prin introducerea lui l în seescu, care provine din latinescul sebare, adică a acoperi cu seu sau, mai degrabă, din românescul sevu, [lat.] sevum; sluçitu sau slutitu, din latinescul sauciatus, fiind păstrat sensul din latină.

Apocopa înseamnă căderea unei părți de la finalul cuvântului, precum rugả în loc de rugảciune, [lat.] precatio, din latinescul rogatione; om în loc de omu, [lat.] homo; bun în loc de bunu, [lat.] bonus; rỏtund în loc de rỏtundu, [lat.] rotundus. Această figură este foarte frecventă la românii din Dacia veche.

Antiteza este schimbarea unei litere, ca în inelu, [lat.] annulus, în loc de italienescul anello; inimosu; [lat.] animosus; trimitu în loc de trảmitu, [lat.] mitto, transmitto.

Metateza este schimbarea ordinii literelor, precum slỏbescu, [lat.] debilito, debilitor, enervo, enervor, din latinescul solvo, solvesco, căci atunci când cineva se șubrezește și se înmoaie, puterile îi slăbesc; dacă nu cumva preferi să-i cauți originea în labasco; slảvescu, [lat.] laudibus celebro, magnifico, glori-

-fico, din latinescul salve!, formă de salut, de cinstire, sau din latinescul ex care, în română, s-a transformat în s, și din grecescul ευλαβεια, [lat.] religio, reverentia; căci slảvescu înseamnă mă port cu evlavie sau cuvernicie. De aici [provine expresia]: Slava Tatảlui etc. [lat.] Gloria Patri etc., iar la romano-catolici: Salve Regina etc. Slova, [lat.] litera, [provine] din latinescul syllaba sau, mai degrabă, din grecescul συλλαβη. De vreme ce popoarele slave nu au avut scriere înainte de secolul al IX‑lea, mă îndoiesc că au avut un cuvânt cu care să numească literele. Prin urmare, grecul Chiril, care nu cunoștea mai puțin limba latină decât limba greacă și care a inventat literele folosite de popoarele slave de rit grec, a format cuvântul slova din syllaba, cuvânt pe care românii l‑au adoptat odată cu scrierea chirilică; slugitor, [lat.] servitor, transformând e în u, r în l, v în g, din servitor a devenit mai apoi slugitor în loc de sruvitor, dacă nu cumva vrei să-i cauți originea în ex-lugeo, deoarece servitorii se plâng într‑una. Apoi, prin apocopă s-a format cuvântul sluga, [lat.] servus; slugescu, [lat.] servio. Bale, [lat.] saliva, italiană: bava: inbảlare, [lat.] saliva inficere, italiană: imbavare; talpa, [lat.] planta, după ce cade n, tủmpitu, [lat.] obtusus, din italienescul spuntato; prost, [lat.] rusticus, din pastor.

Sinalefa este eliziunea unei vocale care se află înaintea altei vocale în diferite cuvinte, precum mam dusu în loc de mẻ am dusu, [lat.] me duxi, sau ivi; lau pusu în loc de lu au pusu, [lat.] illum posuit.

Anadiploza (adică reduplicarea) este repetiția primei sau a celei de‑a doua silabe, precum talalảu și tantalảu, [lat.] stupidus, din grecescul ταλος, [lat.] miser; cocološescu, [lat.] commisceo, confundo omnia, din latinecul coalesco; la fel, constringo, precum stả cocološu, [lat.] constringit se, et sedet supra pulpas pedum sive calcaneos, în italiană: sta cocolone.

Antifraza înseamnă folosirea unui cuvânt oarecare cu sens opus, precum amintu, la românii din Dacia aureliană, [lat.] lucror, adipiscor, din latinescul amitto, intercalând litera n; flusturả, [lat.] procellit, concutit, evertit, din latinescul flustrum, despre care Festus afirmă că arată liniștea mării; regulašu, [lat.] insolens, sine regula, praeceps; grảbescu, [lat.] festino, din latinescul gravesco. La latini se întâlnește și antifraza, precum Parcae, pentru că acestea nu cruță pe nimeni; lethum [provine] din laetus, fiindcă nu este deloc vesel; lucus, potrivit lui Servius, se spune așa pentru că umbra deasă primește puțină lumină etc.

Trebuie să luăm bine seama la faptul că, deseori, apar mai multe figuri gramaticale într-un singur cuvânt, e.g. buiguescu, [lat.] incondita somnia video, et quasi deliro, din latinescul bacchor. Aici apar deopotrivă epenteza, fiindcă este intercalată vocala i, și antiteza, fiindcă a se transformă în u, c în g și o în u, precum și, dacă vrei, paragoga, deoarece cuvântul este lungit. Mai multe exemple de acest fel se găsesc printre cele date mai înainte. 

În fine, vreau să reamintesc (așa cum am afirmat și în Prefață), că, atunci când spun despre un cuvânt românesc că provine dintr‑un cuvânt latinesc sau italienesc, nu înțeleg nicidecum că acel cuvânt își trage originea din limba latină sau italiană, de vreme ce limba română, mai bine zis vechea latină vulgară, este cu mult mai veche decât limba latină cultă și decât limba italiană de azi, ci [vreau] doar să indic comuniunea sau înrudirea; de aceea, ca să nu-mi repet mereu opinia și să devin plictisitor pentru cititorii acestei lucrări, chiar dacă nu au rumegat îndeajuns lucrurile și încă cred că limba română este o formă coruptă a limbii latine și că latina cultă nu s-a șlefuit din limba română, așa cum orice limbă cultă provine din limba vulgară,

lucru despre care am vorbit pe larg nu o singură dată, voi spune mereu că un cuvânt sau altul provine din limba latină sau italiană, ba chiar din spaniolă sau franceză, chiar dacă romanii, strămoșii românilor, după ce s‑au asezat în Dacia, nu au mai avut niciun fel de relații cu italienii, cu atât mai puțin cu spaniolii sau cu francezii. Oricare ar fi opinia acestor cititori despre originea limbii valahe, cu siguranță nu vor putea nega înrudirea ei cu limbile latină, italiană, spaniolă și franceză.

CAPITOLUL II

DESPRE LITERE ÎN PARTICULAR

§. 1.

DESPRE LITERA A

Românii, în cuvintele pe care le au în comun cu latinii sau cu italienii, transformă uneori a în e, precum în greu, [lat.] grave, italiană: grave, greve și grieve. Același lucru se întâmplă în italiană, precum în piatà sau pietà, [lat.] commiseratio, misericordia. În i, precum în inima, [lat.] cor, în loc de anima; pipỏescu, [lat.] contrecto, din latinescul palpo etc.; în o, precum în moš, [lat.] avus, senecio, din latinescul mas, prin antonomasie; obrintitu, [lat.] inflammatus, în italiană: abbronzato; oçẻlu, [lat.] chalybs, italiană: acciajo, spaniolă: azéro; oçetu, [lat.] acetum; scobitu, [lat.] excavatus; ovẻsu, [lat.] avena. [Se transformă] de asemenea în diftongul ó sau oa, precum în óre, [lat.] anne?; óreque, [lat.] aliquid; órequảndu, [lat.] aliquando. În fine, a este transformat în u, precum în plugu, [lat.] aratrum, din latinescul plaga, deoarece cu acest instrument se lovește pământul; unghiu, [lat.] angulus; urdori, [lat.] lippitudo, fiindcă sunt pricinuite de fierbințeala (ardore) capului, franceză: ordure; de aici provine și urda, [lat.] secundarius caseus, căci se alege la fierbințeala (ardore) focului.

Uneori a pare că se transformă în i, atunci când contrage cu el însuși, e.g. tảindu (tài%ndu), participiul prezent și, în același timp, gerunziul verbului tảiare, [lat.] scindere, italiană: tagliare; de la acesta ar trebui să se formeze gerunziul tảiảndu, tot așa cum de la aru, [lat.] aro, [se formează] arảndu, [lat.] arando, deoarece caracteristica gerunziului de conjugarea întâi este ả înainte de ndu. Prin urmare, se scrie greșit tảindu în loc de tảiảndu. Acest neajuns a fost cauzat, în ortografia românească,  de literele chirilice, care nu permit ca i vocalic să se transforme în consoană și să se unească cu ả, așa cum reiese din exemplul dat: tảiảndu. Căci, dacă ai scrie tàïànd, i rămâne vocală, nu se transformă niciodată în consoană; dacă ai scrie cu diftongul ê, tàê%nd, i se pronunță consonantic, dar a nu devine nicidecum à (ả).

Uneori, la începutul cuvântului, a dispare prin afereză, precum în nótinu, [lat.] annotinus agnus. Şi vechii latini eliminau în limba populară a iniţial, astfel spuneau rabonem în loc de arrabone; alteori eliminau și silaba inițială, precum în conia pentru ciconia, așa cum românii din Dacia aureliană spun musatu în loc de frumušatu sau frumosu, [lat.] formosus. La fel procedează și italienii din zilele noastre, e.g. [spun] Guglia, Puglia, Strologia, Strologo în loc de Aguglia, Apuglia, Astrologia, Astrologo. Dimpotrivă, românii obișnuiesc să pună a la începutul cuvântului spre deosebire de latini și italienii de astăzi, precum în aësta, [lat.] iste etc. În această privință spaniolii se aseamnă cu românii: această asemănare a unor popoare despărțite de o distanță atât de mare poate fi explicată rațional astfel: acest obicei al românilor trebuie socotit ca fiind una dintre caracteristicile vechii limbi latine populare. Vezi capitolul 1, §. 15.

Și la greci a se transformă în e și i, Vezi capitolul 1, §. 14. La aceștia, a este uneori inutil, așa că poate fi sau nu prezent fără probleme, precum în αβηχρος, βληχρος, ανηριται, νηριται, ςραβελοι, αςραβελοι etc. Și la români a poate uneori lipsi fără probleme, căci se poate spune e.g. atât esta, cât și aësta, [lat.] iste.

§. 2. 

Despre litera B.

Se pronunță ca în latină, precum în béla sau bala, [lat.] bellua immanis; beutura, [lat.] potatio, italiană: bevitura sau bevuta, spaniola: bevida, franceză: beverie; precum și în beutor, [lat.] potator, italiană: bevitore, spaniolă: bevedor, franceză: beveur; biruescu, [lat.]vinco din latinescul vires, căci se învinge datorită forței, sau de la vinco, n fiind transformat în r și v în b, în modul

obișnuit; de asemenea birẻu, alt cuvânt pentru jude, [lat.] judex, din latinescul vir prin antonomasie sau din italienescul birro, [lat.] lictor sau barigello, [lat.] dux lictorum, sau din latinescul vires, datorită puterii și autorității pe care o are judecătorul sau magistratul; de aici, la italieni judecătorul sau magistratul se numește până astăzi potesta; bocescu, [lat.]vociferor, din boce, [lat.]vox, italiană: voce sau boce; buboiu, [lat.] bubo, i.e. tumor, italiană: bubone; de aici buba, adică puštea, [lat.] pustula; pustla, la românii din Dacia aureliană, înseamnă ciumă.

La latini, litera b se transformă în c, precum în occurro în loc de obcurro; în f, precum în sufficio în loc de subficio; în g, precum în suggero în loc de subgero; în m, precum în summitto pentru submitto; Dominus în locul vechiului Dubenus; de aici provine în română jupẻnu, [lat.] Dominus; în p, precum în oppono în loc de obpono; în u, precum în aufero în loc de abfero; aufugio în loc de abfugio; în s, precum în aspello, din prepoziția ab și pello. Priscianus, cartea 1, capitolul 4, [34], vorbește despre transfomarea literei b astfel: “b se transformă în c, precum în occurro, succurro; în f, precum în officio, sufficio, suffio, în g, precum în suggero, în m, precum în summitto, globus glomus; în p, precum în suppono; în r, precum în surripio, arripio; în s, precum în jubeo jussi. Suspicio și sustuli sunt formate de la adverbul susum sau sursum [...].” Quintilianus, Instit[utio] Orat[atoria], cartea 1, capitolul 4, [14], spune: “Dar punem b în locul altei litere, de unde avem Byrrhus și Bruges și Balaena, în loc de Pyrrhus, Phryges, Phalaena. Tot așa din duellum se ajunge la bellum, fiindcă unii, în loc de duellos, s‑au obișnuit să zică bellos." Iar în cartea 12, capitolul 10, [32]: "Ce se întâmplă cu silabele noastre care se termină în literele b și d? Sunt atât de dure, încât mulți dintre cei nu foarte vechi au încercat să le înmoaie, nu doar pronunţând aversa în loc de abversa, ci şi contopind sunetul neplăcut al literei cu b atunci când se află în faţa lui s.” La italieni b se transformă în n, precum în amendue în loc de ambedue, [lat.] ambo.

La valahi, litera b din cuvintele latinești și italienești ajunge uneori c, precum în tunerecu, [lat.] tenebrae, sau d, precum în desagi, [lat.] bisaccium. La fel se întâmplă și la spanioli, precum în dudosa, [lat.] dubia; sau f, precum în bolfosu, [lat.] bulbosus; corfa, [lat.] corbis, în italiană corba. Același  lucru se întâmplă și la italieni şi la spanioli, precum în bufolo, în spaniolă: bufano sau bufalo, [lat.] bubalus. Şi valahii schimbă în g, precum în rugu, [lat.] rubus; uger, [lat.] uber; gủfảescu, [lat.] anheio sau vehementer respiro, italiană: sbuffare. Românii din Dacia aureliană schimbă, în vorbirea populară, b dinaintea lui i în g, precum în ghine în loc de bine, [lat.] bene; și italienii zic grigio et brigio, [lat.] cineraceus; românii din Dacia veche îl schimbă, în limba populară, pe b dinaintea lui i în g în unele regiuni, dar în scris păstrează b. Schimbă, însă, b în h la fel ca spaniolii, precum în buha, [lat.] bubo avis, spaniolă: buho; biholu și bibolu, [lat.] bubalus; mẻhrama, [lat.] strophium, din latinescul membrana; în i, precum în haiduci, [lat.] lictores, din latinescul rhabduchi, care, la rândul său, provine din grecul ῥαβδουχοι; în l, precum în cảhala, [lat.] testa fornacea, din latinescul cacabus; în m, precum în amu, [lat.] habeo, din latinescul habeo; în n, precum în amẻndoi, [lat.] ambo, italiană: amendue; în p, precum în apảsare, [lat.] deprimere, comprimere, faţă de italianul abbasare; grópa, [lat.] scrobs, italiană: grotta; opỉcescu, (din latinescul obex, obicis) [lat.] impedio, remoror; cảnepa, [lat.] canabis, italiană: canapa sau canape. Chiar şi latinii au făcut alpes din vechiul Albii. Chiar dacă există vreo îndoială dacă, în cuvintele compuse, trebuie să se scrie b sau p, este sigur că în pronunţie se aude p, e.g. obtinuit se pronunță optinuit. De aceea, Quintilianus, Instit[utio] Orat[atoria], cartea 1, capitolul 7, [7], afirmă: „Se pune întrebarea dacă ar trebui păstrat în scris sunetul pe care unele prepoziţii îl dobândesc atunci când sunt unite sau cel pe care îl au când sunt separate, de pildă, atunci când spun obtinuit;

în care raţional este b, dar urechile aud mai degrabă p.” Același lucru este valabil și la români; raţiunea cere să se scrie subt, [lat.] sub, subtus, cu toate acestea se pronunță supt; [la fel] subtire, suptire, [lat.]subtile. Și la spanioli b se schimbă în p, precum în supito sau subito, [lat.] subito. La valahi, se transfomă și în r, precum în aire, aliure, [lat.] alibi aliubi; nėquảiri, [lat.] nullibi; nuoru, [lat.] nubes; rỉe, [lat.] scabies, din scabie după căderea silabei sca; în vocala u, precum în faur, [lat.] faber; fảurie, [lat.] fabrica; în consoana v, precum în varvaru, [lat.] barbarus; la românii din Dacia aureliană există fava, [lat.] faba; févrả sau hévrả, [lat.] febris.

Uneori b este eliminat, precum în šie, [lat.] sibi, în locul vechiului cuvânt latinesc sibe. Despre aceasta Quintilianus, cartea 1, capitolul 7, [24], afirmă: „sibe și quase au fost folosite în multe cărți, dacă așa au dorit autorii, nu știu; Titus Livius aşa scrie, după cum am aflat de la Pedianus, care a făcut la fel, în timp ce noi le folosim cu litera i la final.” Acelaşi lucru se poate spune şi despre ţie, [lat.] tibi.

La latini, b se intercalează după prepoziţia am, din motive de eufonie, precum în ambages, ambio, amburbium. B este intercalat și la italieni, precum în gremio sau grembo; la greci b apare uneori fără nici o valoare, mai ales la eolieni, precum în βραδινος în loc de ῥαδινος, [lat.] gracilis; ςρακη în loc de ῥακη, [lat.] cento; βροδον în loc de ῥοδον, [lat.] rosa. Locuitorii din Delfi foloseau litera b în loc de π, precum în βικρος în loc de πικρος, [lat.] amarus; macedonenii, în schimb, îl foloseau pe b în loc de φ, precum în βερενικη în loc de φερενιχη.

§. 3.

Despre litera C

La italieni, litera c are două sunete: înainte de a, o, u, h, l, r sau la sfârșitul cuvântului se pronunță precum k grecesc; înainte de e și i, la Roma, se pronunță precum tsche nemțesc, cs sau ts unguresc, c chirilic; în unele regiuni ale Italiei, [se pronunţă] ca z nemțesc, tz unguresc, ț chirilic. Iar dacă vor ca, înainte de e sau de i, să-i atribuie acelaşi sunet pe care îl are înainte de a, o, u, [italienii] introduc alături de el un h mut. La români, c are acelaşi sunet şi aceleaşi deosebiri ca la italieni; şi într-adevăr, în Dacia veche, c înainte de e sau i sună la fel ca la Roma în ziua de astăzi; în Dacia aureliană este pronunţat ca z german, precum în carne, [lat.] caro; cornu, [lat.] cornu; cusutu, [lat.] consutus; chiaru, [lat.] clarum; clocẻescu, [lat.] glocito; italiană: chiocciare, spaniolă: cloquear; crésta, [lat.] crista; fac, [lat.] facio; facere, [lat.] facere; incingu, [lat.] incingo. Dacă litera c se unește cu e sau i cu sunet întunecat sau foarte închis, se pronunță ca înainte de a, o, etc. e.g. ducẻndu, [lat.] ducendo, fảcỉtor, [lat.] factor, creator, auctor, opifex, italiană: fattore sau facitore. În cuvântul Cristos, [lat.] Christus, se pronunță de obicei ca și χ grecesc, dar în cuvintele derivate îşi păstrează sunetul k, precum în Creštinu, [lat.] Christianus; creštinỉtate, [lat.] Christianismus; crestinatu, [lat.] Christianus factus etc. La românii din Dacia aureliană există puține cuvinte în care c înaintea lui i se pronunță ca la latini și la valahii din Dacia veche, precum ciórả (în Dacia veche, sfóra’) [lat.] funiculus; cióreci, [lat.] galigae; cicióre (în Dacia veche, picióre), [lat.] pedes. Francezii îl pronunță ca s; florentinii nu îl pronunţă ca pe k, cum fac ceilalți [italieni], ci ca h, e.g. harne în loc de carne; hotta în loc de cotta, cocta; holtello pentru coltello, [lat.] culter etc.

Ç cu sedilă se pronunță la fel ca tz unguresc și z nemțesc, precum în cảlçiuni, [lat.] calcei; céça (cã%ța), [lat.] caligo. Ç cu sedilă 

este frecvent în dialectul din Dacia aureliană, de vreme ce c înainte de e și i se pronunță întotdeauna precum ç cu sedilă, aşa cum am arătat mai sus.

Priscianus, cartea 1, [capitolul 8, 44], vorbește despre transformarea literei c la latini: „C se schimbă în consoana u, precum în quiesco, quievi, pasco pavi, ascisco ascivi; în x, precum în dico dixi, duco duxi, noceo noxa, noxius; în s, precum în parco parsi sau peperci; în g înaintea lui n, quadringenta, quingenta, septingenta (în loc de quadrincenta, quincenta, septincenta); ango în loc de ancho [...]. Dacă nu este aşezat după s, se transformă uneori în t sau rămâne alături de acea consoană, precum în irascor iratus, nanciscor nactus, nascor natus, paciscor pactus, pascor pastus.” Apoi, latinii transformă c în f, precum în crustum și frustum panis; în p, precum în scranctiae sau scraptae, adică [lat.] meretrices; lupus din grecescul λυκος (lycos).

Italienii transformă c în d, precum în turbido, odinioară turbico; în g, precum în gastigare, sagro, Federigo, dugento, Grisostomo, spiga; uneori îl transformă în s, precum în tasto şi tatto, [lat.] tactus; vececonte sau visconte, [lat.]Vice Comes; în l înainte de t, precum în latte, [lat.] lac, lacte; petto, [lat.] pectus. Și francezii îl transformă în t, precum în croistre, [lat.] crescere: estincelle, [lat.] scintilla. La fel fac şi italienii, precum în schiavo, stiavo, [lat.] servus, mancipium. Spaniolii [îl transformă] în g precum în gatta, [lat.] catus; cagar, [lat.] cacare etc., și în z; precum în dezir, [lat.] dicere.

Românii îl transformă pe c în b, precum în gỏrbovatu, [lat.] arcuatus, spaniolă: corcobato; sbicescu, [lat.] sicco,  după ce c a fost transformat în b; în f, precum în doftor, [lat.] doctor, medicus; sfảntu, [lat.] sanctus în loc de Sảnptu prin analogie; ghiftuescu, [lat.] ingurgito, infarcio, din latinescul victus, -us, precum victuesco; pentru transformarea lui v în g, vezi Litera U; mérfả sau marfả, adică mércả sau marcả, [lat.] merces. La italieni, apare rifusare în loc de ricusare. Se transformă în g, ca în gaura, [lat.] caverna, foramen, din caverna prin sincopă; gỏndescu, [lat.] cogito din contare sau din cogitare prin mai multe figuri gramaticale sau de la condesco, căci oricine, înainte de a face un lucru, îl judecă înainte, de aceea se spune condere sau facere; gunoire, [lat.] stercorare sau fimare, din latinescul cunire, [lat.] stercus facere; glasu, [lat.] tonus, din clamo, care provine din grecescul χλαζω și γλαζω, [lat.] clamo; grossu, [lat.] crassus; mủsga, [lat.] humor, coenum, din latinescul muscus; vingu sau invingu, [lat.] vinco. Se transformă în p înainte de t, precum în aiảptu, din cuvinetele latineşti ad și jacto; lapte, [lat.] lac, lacte: peptu, [lat.] pectus: în acest caz, italienii, aşa cum am arătat mai sus, transformă c în t, precum în latte, petto. La participiu perfect, românii transformă deseori c şi t în s, precum în dusu, [lat.] ductus; trasu, [lat.] tractus etc. Totuși, românii din Dacia aureliană urmează regula generală, precum în traptu, [lat.] tractus etc. Uneori, românii transformă c în s și în afara participiului, precum în rảsa care provine din grecescul ραχος, [lat.] lacera vestis, panniculus; suru, [lat.] caeruleus, prin sincopă, italiană: azzuro, [lat.]vergens in caeruleum; românii din Dacia aureliană zic grivu. De aici provine numele pentru câine Grivei, la fel ca Albei, Negrei, Rosca, Tủrcheu, căci adesea românii își numesc câinii după culoarea lor. În fine, românii transformă c în t, precum în tảriçe, [lat.] furfures, din vechiul cuvânt latinesc canicae; tina, [lat.] coenum; iar c după s, deși se scrie c, foarte adesea se pronunță t, precum în crescere, [lat.] crescere; căci în popor se pronunţă crestere. Cred că această pronunție provine de la dorieni, care transformă χ în τ, precum în τεινος în loc de χεινος, [lat.] ille, după ce vechii latinii au împrumutat-o de la aceştia, iar colonii romani au adus-o cu ei din Italia 

în Dacia. Uneori este eliminat, precum în deculare, [lat.] deculcare. La fel se întâmplă la spanioli, precum în Dean, [lat.] Decanus.

§. 4.

Despre litera D

Se pronunță în general ca la latini, precum în dare, [lat.] dare; dedatu, [lat.] deditus; Domnu, [lat.] Dominus; ducu, [lat.] duco. În unele cuvinte, totuși, este pronunţat ca z: aceasta se întâmplă atunci când după d urmează vocala i, care, totuşi, uneori dispare, precum în audzi, [lat.] audi; dzi, sau dzio, [lat.] dies; dzicu, [lat.] dico; Dzieu sau Dzeu sau Dumnedzeu, [lat.] Deus, italiană: Dio, Iddio, Dommineddio sau Domeneddio; médziả dzi, [lat.] media dies sau meridies; medzi de omu, [lat.] medium hominis, i.e. om de vârstă medie; médziả nopte, [lat.] media nocte; spudze, [lat.] cinis, din latinescul spodium, un fel de cenușă provenită de la metale etc. Așadar, pentru a indica această pronunție celor mai puțin atenți sau, mai degrabă, străinilor care vor să învețe românește, vom scrie sub litera d un z mic, aşa cum se vede în exemplele date.

De vreme ce această pronunţie nu se întâlneşte numai la toţi valahii din Dacia veche, ci şi la românii din Dacia nouă sau aureliană, nu există nici o îndoială că strămoșii românilor au adus-o odinioară cu ei din Italia; sunt cu atât mai sigur de acest lucru, cu cât latinii înșiși o foloseau în unele cuvinte, cum ar fi diabolus, diaeta, Diaetarius, pe care le pronunțau zabolus, zeta, zetarius, aşa cum a afirmat pe bună dreptate Ştefan Körösi, român transilvănean, Ortographia Latino-Valahica, pagina 7. Încă şi astăzi, italienii spun: mezzatore în loc de mediatore; razzo în loc de radio; verzicare și verzire în loc de verdicare, virere; verzura în loc de verdura, viretum. Spaniolii înşişi rostesc: juzgar, [lat.] judicare; juzgado, [lat.] judicatus; juzgador, [lat.] judicator. Putem, așadar, afirma că, la valahi, d așezat înaintea lui i se pronunță z, iar aceasta este una dintre proprietățile vechii limbi latine. De aici rezultă că, la valahi, d îndeplinește uneori rolul literei z.

Regula prin care litera d urmată de i se pronunță z nu este, totuși, atât de generală, încât să nu existe și excepții. Deseori, se păstrează sunetul obișnuit chiar dacă urmează litera i, mai cu seamă la verbele care, la modul indicativ prezent, persoana întâi singular, se termină în descu, precum pảndescu, [lat.] insidior, pảndimu, [lat.] insidiamur, pảndii, [lat.] insidiatus sum, pảnditu, participiu II, se pronunță: pảnzimu, pảnzii etc. Excepția generală este următoarea: în flexiunea verbelor care se termină în descu, așa cum am arătat mai sus, și în derivatele acestora, chiar dacă după d urmează i, nu se transformă niciodată în z. La fel [se întâmplă] și în cazul cuvintelor care țin de rit și religie, în care d înainte de i păstrează pronunțarea obișnuită, e.g. Diaconu, [lat.] Diaconus etc. În cuvintele în care i nu urmează în mod natural după d, d nu se transformă în z, e.g. din, [lat.] ex; acest cuvânt este compus din de și in, prin urmare ar trebui să se scrie dein sau, cu apostrof, d’in, dar se scrie și se pronunță mai scurt din, eliminând vocala e care urma imediat după d, și astfel, în acest cuvânt, d este urmat în mod natural de e, nu de i. De aceea, cei vechi au considerat că este preferabil să fie înlăturată litera i și, astfel, scriau den, nu din, așa cum fac cei de astăzi.

Dacă am cerceta originea pronunțării lui d ca z, cu greu s-ar putea cineva îndoi de faptul că exista, în vechime, în limba latină și că nu provine de la grecii cu care romanii au avut legături și au trăit timp îndelungat și a căror limbă o învățau. Căci, pe lângă faptul că, la greci, sunetul literei d ajunge la sunetul z, este cunoscut faptul că, dintre greci, eolianii pronunțau d urmat de i ca z. De pildă: ζαβαλλειν, [lat.] calumniari, deferre, în loc de διαβαλλειν; ζαβολος, [lat.] calumniator, diabolus, în loc de διαβολος etc. Este cunoscut, de asemenea, faptul că romanii i-au imitat pe greci în toate și că au preluat multe de la aceștia, mai ales de la eolieni, astfel încât Quintilianus nu se sfiește să afirme că limba latină este asemănătoare dialectului eolian. Acestea sunt cuvintele lui Quintilianus, Instit[utio] Orat[oria], cartea 1, capitolul 6, [31]: „Iar (etimologia) cuprinde multă știință, fie că vorbim despre numeroasele cuvinte împrumutate de la greci şi, mai ales, de la eolieni (cu a căror limbă a noastră este foarte asemănătoare), fie că vorbim despre informaţiile găsite în vechile istorii.” Prin urmare, nu există nici o îndoială că vechii romani au preluat obiceiul de a schimba sunetul lui d în z de la eolieni.

Priscianus, cartea 1, [34, 18], vorbește astfel despre transformarea lui d la latini: “D se transformă în c, precum în accidit, quicquam; în g, precum în aggero; în l, precum în allido; în p, precum în appono; în r, precum în arrideo, meridies. Dar cei vechi înlocuiau frecvent ad cu ar, precum arvenas, arventores, arvocatos, arfines, arvolare, arfari, în loc de advenas, adventores, advocatos, adfines, adfari. De aici se vede clar că arcesso provine de la verbul arcio, pe care astăzi îl pronunțăm accio și care este compus din ad și cio. Pronunțau, de asemenea, și arger în loc de agger. D se transformă și în s, precum în assideo, rado rasi, suadeo suasi; în dublu ss, precum în cedo cessi, fodior fossus; în t, precum în attinet, attamino, attingo. Litera d apare în mod frecvent intercalată în cuvinte compuse pentru a evita hiatul, precum în redigo, redarguo, prodest. Atunci când silaba următoare începe cu s și o altă consoană, dispare, precum în aspiro, aspicio, ascendo, asto.” La latini d se transformă și în b, așa se face că astăzi se spune bellum, iar odinioară se spunea duellum, azi spunem Bellona, odinioară se spunea Duellona: tot așa, azi este bonum, iar odinioară era duonum. D se transformă și în f, precum în affulgeo în loc de adfulgeo; affundo în loc de adfundo.

Quintilianus, ale cărui cuvinte le-am reprodus mai sus, la §. 2, afirmă că, la latini, silabele care încep cu d sunt atât de dure, încât cei vechi încercau să le înmoaie. Pentru a evita această duritate, s-a născut obiceiul, care există încă și astăzi la românii din Dacia veche, de a pronunța ca z litera d de la finalul cuvântului atunci când vocala următoare u cade, precum în caz, crez, riz, vẻz, i.e. cadz, credz, rỉdz, vẻdz în loc de cad, cred, rid. ved; cu alte cuvinte, d se înmoaie în sunetul z sau dz sau devine z. Acest sunet înmuiat se păstrează și la participiu I și la gerunziu, precum în cadzẻndu, credzẻndu, rỉdzẻndu, vẻdzẻndu, i.e. cảzẻndu, crẻzẻndu, rizẻndu, vẻzẻndu; căci nu spunem: cảdẻndu, credẻndu, ridẻndu, vẻdẻndu, deși, la imperfect, de la care se formează paricipiul I, avem: cảdeam, credeam, rideam, vedeam. Prin urmare, greșesc cei care, deoarece pronunță d înaintea lui i ca z și observă că d sună la fel ca z la fel ca în exemplele de mai sus, își iau libertatea de a scrie e. g. vẻdiutu în loc de vedutu. Dar d  nu se pronunță ca z în exemplele date fiindcă este urmat de i, ci fiindcă se înmoaie la z, așa cum am arătat.

Prin urmare, aceștia nu au nici un motiv să adauge, în mod arbitrar, vocala i după consoana d în exemplele date.

La italieni, se transformă în g, precum în vedo sau veggio, [lat.] video; ragunare în loc de radunare, [lat.] adunare, colligere; giorno, [lat.] dies din latinescul diurno; odinioară se spunea ghiavolo în loc de diavolo, [lat.] diabolus; la români se spune astăzi în popor ghiavolu, dar în cărți se scrie diavolu. La italieni se transformă și în l, precum în alore în loc de odore, [lat.] odor; cicala, [lat.] cicada; ellera, [lat.] hedera; și la latini se spune lacrymae în locul vechiului dacrymae; în m, precum în ammirare, [lat.] admirari; în n, precum în pernice, [lat.] perdix; în v, precum în avverso, [lat.] adversus; adultero și avultero, [lat.] adulter. La italieni uneori se omite, precum în rajare în loc de radiare; raunare în loc de radunare. La spanioli se transformă în l, precum în ralo, italiană: rado, [lat.] rarus; cola, [lat.] cauda, italiană și română coda. Deseori spaniolii îl omit, precum în caer, [lat.] cadere etc.

La valahi se transformă în b, precum în bios, [lat.] abundans, din latinescul dives; în c, precum în necum, [lat.] nedum; în g, precum în tủnguescu, [lat.] lamentor, deploro, din latinescul tundo, pentru că, adesea, cei ce plâng sau se jeluiesc își tund părul; ucidu sau ucigu, [lat.] occido; stégu, [lat.] vexillum, o formă prescurtată a italienescului stendardo; giluescu, [lat.] dolo, -as cu același sens; în j (j), din cauza apropierii dintre acesta și d subscris, precum în jimatate sau jumỉtate, [lat.] dimidietas, dimidietate, de aceea unii scriu acest cuvânt cu litera d, precum în dzimitate; Dzupẻnu, jupẻnu, [lat.] Dominus, care, potrivit lui Festus, nu se pronunța odinioară Dominus, ci Dubenus etc.; în l, precum în cỏrlanu, din latinescul cordus, [lat.] tarde natus; românii folosesc termenul și pentru un miel mai vârstnic, iar în spaniolă cordero înseamnă miel; inlontru pentru italienescul addentro, [lat.] intus; în n, precum nẻnsu în loc de dẻnsu la românii din Dacia aureliană, [lat.] ipsemet, italiană: desso; în p, precum în sclipescu, [lat.] splendesco; în r, precum în armỉsariu, [lat.] admissarius. Adu-ți aminte ceea ce am citat de mai sus din Priscianus despre silaba ar. În s, precum în mėşlocu sau mişlocu, [lat.] medium, din latinescul medius locus; în t, precum smėntescu, [lat.] mendum facio, din cuvintele latinești ex et mendum; tẻlcuescu, [lat.] explico, interpretor, din latinescul delico, -as, care înseamnă explic, expun, interpretez; ometu, [lat.] nix, din latinescul humidus; mảtrảguna, [lat.] mandragora. La fel ca latinii, și românii intercalează un d pentru a evita hiatul; acest lucru se întâmplă mai cu seamă în versuri, e.g. sẻdỉnvẻrte, [lat.] se invertit, în loc de sẻ ỉnvẻrte. Așa procedează, de exemplu, Plautus, Epidicus, [629], „Haex edepol remorata medest.” în loc de me est, și [391] „quasi filius meus deliquisset mederga” în loc de me erga.

§. 5.

Despre litera E

La italieni are două sunete: unul deschis, precum în bella, [lat.] pulchra, și jos sau închis, precum în pena, [lat.] poena, labor. Ambele există și în limba latină, precum docere, unde primul e este deschis, celălalt, închis. La români, pe lângă cele două sunete (precum în avere, [lat.] habere), mai există și un sunet întunecat sau foarte închis, despre care am vorbit în capitolul I, §. 5: e.g. bẻtrảnu, [lat.] veteranus, senecio; cảtẻrama, [lat.] fibula lori galigarum, etc. din latinescul catena, ca și catenamen, n fiind schimbat în r în maniera obisșnuită la români; indẻmảnatu, [lat.] exercitatus praeticus, din cuvintele latinești in, de și manus; fẻtare, [lat.] fetare; stringẻndu, [lat.] stringenda; mẻ, [lat.] me; nẻcasu, [lat.] angor, -oris, din