Hungaricam orthographiam scribi deberet tserku, Iuxta Germanicam tscherku. Italus dicit geme, gemit, Valachus pariter geme; id Cyrillice scribitur qã%me; secundum Hungaricam orthographiam scriberetur dseme; secundum Germanicam dscheme. Cum haec vocabula idem significent apud Valachos, quod apud Italos, eodemque modo pronuncient Valachi, quod Itali; nonne, si haec iuxta Orthographiam sive Hungaricam, sive Germanicam exarentur, non solum eorum origo admodum obscurabitur, et venusta forma vilescet, verum etiam absque necessitate multiplicarentur entia, hoc est, quae paucioribus possunt, pluribus literis exprimentur? Et, quoniam nec illa pluralitate literarum sufficienter nativus eorum vocabulorum sonus exprimi valet, quid imperfectum pro perfecto oggeretur discentibus percipiendum.
Quid quod ce, ci, ge, gi Italorum, quae etiam Valachi habent, veteris Daciae Valachi pronunciant accurate sicut Itali urbis Romae, i.e. sicut Hungarorum tse, tsi, dse, dsi; Aurelianae Daciae autem sicut Hungarorum tze, tzi, dze, dzi. Unde eadem regula Hungaricae, aut Germanicae orthographiae haud comprehendere potest utramque praefatam Dialectum. E contra idem ce, ci, ge, gi Italicae orthographiae utrisque satisfacit, dum veteris Daciae Valachi pronunciant obtusius, Aurelianae Daciae acutius: quae diversitas enunciationis etiam inter Italos, sub eadem Orthographia, hodiedum viget.
Sic, Itali, dum l emollire volunt, et sequens i uti jod pronunciare, literae l praefigunt g, e.g. Tagliare, scindere. Aurelianae Daciae Valachi etiam dicunt, Tagliare; veteris Daciae autem dicunt ac si iuxta Latinam orthographiam scriberetur
ortografiei maghiare ar trebui să se scrie tserku, iar după cea germană tscherku. Italianul spune geme, [lat.] gemit, iar românul spune la fel geme, care se scrie cu litere chirilice qã%me, cu ortografia maghiară s‑ar scrie dseme, iar cu cea germană dscheme. De vreme ce aceste cuvinte au același înțeles și pentru români, și pentru italieni și sunt pronunțate la fel și de unii și de alții, oare cu ortografia maghiară sau cea germană nu li s-ar ascunde originea și nu și-ar pierde frumusețea, mai mult, nu s-ar înmulți literele unui cuvânt fără să fie nevoie. adică s-ar folosi mai multe litere pentru a exprima ceea ce se poate exprima cu mai puține litere? Și, întrucât sunetul propriu cuvintelor nu ar putea fi exprimat corect nici prin această mulțime de litere, cei care învață [limba românilor] ar învăța o formă incorectă, ca și cum ar fi cea corectă.
Apoi, ce, ci, ge, gi ale italienilor, pe care le au și românii, sunt pronunțate de românii din Dacia veche în același fel ca italienii din Roma, adică asemănător [sunetelelor] maghiare tse, tsi, dse, dsi, iar de românii din Dacia aureliană, precum tze, tzi, dze, dzi din maghiară. De aici rezultă că norma din ortografia maghiară sau din cea germană nu poate cuprinde ambele dialecte. Dimpotrivă, [sunetele] italiene ce, ci, ge, gi sunt satisfăcătoare pentru cele două [dialecte], întrucât românii din Dacia veche le pronunță mai grav, iar cei din Dacia aureliană, mai ascuțit, o diversitate a pronunţiei care există şi astăzi la italieni, folosind însă aceeași ortografie.
Astfel, italienii, atunci când vor să înmoaie l şi să pronunţe i care urmează, ca pe iod, aşează litera g înaintea lui l, e.g. tagliare [lat.] scindere. Românii din Dacia aureliană pronunţă și ei tagliare, iar cei din Dacia veche pronunță ceea ce în ortografia latină s‑ar scrie